Început de stagiune literară

                                            Început de stagiune literară 

 

 Pe data de 13 octombrie a.c. deschidem din nou uşa sălii clasice a Cenaclului. Ne revedem, deci, în păr, după trei luni de vacanţă, mai graşi sau mai palizi, mai vioi sau mai puţin, dar cu aceeaşi bucurie. Protagonistele serii sunt de această dată prozele Ralucăi Sandu – colaboratoare la o revistă religioasă şi aspirantă la roman –  respectiv un ciclu proaspăt de poeme marca Dafina David.

În privinţa basmului „ Băiatul sărac şi fata bogată”, E. Bunaru rămâne cu impresia unui mic „Luceafăr” întors pe dos, din care persistă vibraţia nostalgică a copilăriei. Există talent, numai că textul pare să scape uneori de sub control, persistă nesiguranţe, naivităţi şi neglijenţe în exprimare. Tuşa moralizatoare este prea puternic trasată. Stilistic vorbind, mai îngrijită pare a doua povestire, „Ploaia”, care, în plus, aminteşte de poetica lui Minulescu şi trimite spre proza de mistere. Deşi se simte nervul şi o anume sensibilitate pentru confesiunea literară, naraţiunea se încâlceşte pe alocuri, iar lectorul avizat simte capcana unui text fără miză mare. Ar mai trebui umblat puţin şi la ton, în direcţia demontării gravităţii prin umor sau ironie. În ceea ce priveşte poezia Dafinei -  autor apreciat şi în lectura publică de la Arad –  E. Bunaru este de părere că ea ne dezvăluie o lume interioară graţioasă şi ermetică totodată, articulată prin exprimări ciudate şi asocieri insolite, provocatoare. Sunt versuri care sfidează linia douămiistă şi care îşi asumă un pariu intelectual şi anume riscul de a lăsa în urmă un cititor prea comod. Avem de-a face cu pasteluri interioare ce stârnesc reverberaţii, creat prin speculare senzorială, dar şi cu ruperi de ritm cu efecte de potenţare reuşite. Sintaxa cu volute stranii şi folosirea inversiunii  ar apropia poemele Dafinei de cele ale lui A. Bodnaru.

În privinţa prozei, Monica Stănilă este de părere că există unele probleme în ceea ce priveşte repetiţiile, neologismele, rima populară. Cea de a doua povestire este mai bine legată, chiar dacă nu are cursivitatea pildei din „ Băiatul…”. Avem aici fraze mature, cursive, rime interesante, dar ne ciocnim iarăşi de numărul mare al repetiţiilor. Ciclul Dafinei pare mai bine lucrat, facem cunoştinţă prin acesta cu o senzualitate a limbajului tipic feminină, există pasaje de mici aduceri în cotidian, dar şi accente de umor negru. Forţările de sintaxă ies uneori foarte bine, iar inversiunile cresc puterea de sugestie poetică. Ar fi momentul ca Dafinei să îi apară o carte.

Beatrice Serediuc, studentă la masteratul de Creative Writing şi câştigătoarea menţiunii pe proză a concursului „ Pavel Dan” din acest an, subliniază repetiţiile din  proza Ralucăi, dar şi diminutivele, care îi par deplasate. Povestirilor trebuie să li se schimbe în întregime settingul, în sensul că trebuie să descrii doar ceea ce cunoşti. Poezia Dafinei place, sunt imagini reuşite şi elemente originale.

Pentru Ioana Duţă, Dafina are un stil propriu, mai complicat, care face poezia ei mai atractivă, versurile conţin imagini foarte frumoase, dar parcă se simte nevoia unui mesaj.

Ariadna Perhald critică mesajul prozastic al basmului, pe care îl leagă de o mentalitate colectivă greşită.  Povestirile Ralucăi posedă un ritm interior şi denotă un mare simţ auditiv, dar ele sunt şi o interesantă combinaţie între naivitate şi observaţie realistă. Poezia Dafinei pare a se curăţa de neesenţial şi nu e cinstită o analiză fragmentară. Avem de-a face cu o trecere foarte bună între strofe, versurile sunt frumoase, mature, unele dintre ele speculează  utilizarea  planurilor contradictorii.

Ca o bună cunoscătoare a basmului cult, Eliana Popeţi apreciază înclinaţia către o asemenea specie. Constatăm, fără îndoială, talent şi imaginaţie, dar şi o evoluţie între prima şi a doua proză. Frazarea lungă, cu enumeraţii, favorizează povestea, numai că ar trebui acordată mai multă atenţie evitării clişeelor. În privinţa poeziei, de data aceasta Eliana o simte mai apropiată, versurile curg frumos, doar că uneori jocurile de cuvinte pot să dăuneze.

Tânăra Adelina Dozescu, câştigătoarea premiului 3 la poezie la concursul „ Pavel Dan” de anul acesta, consideră poezia Dafinei foarte vizuală, asemănătoare, din acest punct de vedere cu cea a lui Cristi Cotarcea. Sunt versuri foarte frumoase, care trimit la real.

Mie basmul mi-a plăcut ca intenţie – tot mai rară în cotidianul nostru haotic. Mesajul pare, de asemeni, interesant. La capitolul stilistică, intrigă şi personaje, sunt însă probleme care necesită o rezolvare urgentă. La prima vedere, poezia Dafinei pare impresionistă, o poezie cuminte, descriptivă, a unui univers cochet şi atractiv, o lume văzută printr-o lanternă chinezească, iar la lectura următoare se dovedeşte a fi profundă şi pretenţioasă. Avem versuri libere, frumoase în curgerea lor simplă, peisaje de toamnă care amintesc de o A. Blandiana, dar şi imagini complicate, englezisme, inversiuni, imagini explicite care tind să se aglomereze şi să sufoce. Poate ar fi indicat să se elibereze uneori firul poetic, care pare să se comprime cu zgârcenie între ţărmurile unei estetici prea elaborate.

În final, autorii îşi decriptează intenţiile şi măsura. Ne luăm la revedere, pe curând.    

 

sub “turnul de nuiele” pluteşte enigmatic “meduza”

Sub „ turnul de nuiele” pluteşte enigmatic „ meduza”

 

5 mai 2009. Le vine rândul la citit Dafinei David şi lui Arnold Schlachter. Se citeşte pe rând, fără grabă, după regula cavalerismului.

Eugen Bunaru observă că, deşi am asistat la două discursuri poetice diferite, ele se aseamănă prin aceea că ignoră, într-o anumită măsură, contextul poeziei tinere de azi. Dafina îşi continuă maniera de a-şi structura printr-un limbaj personal un microunivers, o lume în care devine maestru de ceremonii, remarcată, de altfel şi de Gh. Mocuţa. Toposul creat te câştigă, chiar dacă uneori îţi pare că nu ţi se dau instrumentele necesare pentru a-l înţelege – te mulţumeşti atunci cu eufonia, cu incantaţia versului care se rotunjeşte  pe pagină. Exprimări frumoase şi neaşteptate creează o atmosferă care pendulează între melancolie şi o stare de evanescenţă proustiană, declanşează un spaţiu al penumbrei, cu  deschideri miraculoase spre lumină. Este vorba despre o poezie provocatoare, despre o chinezărie textuală rafinată, care  mizează pe calofilie. În acelaşi timp, este o scriitură de limbaj şi trăire ermetică, care aminteşte de Barbu, cu rezonanţe sinestezice care ne aduc aminte de parfumul simbolist şi decadent al poeţilor damnaţi. Poate ar trebui să se mai lucreze, totuşi, asupra limpezimii textuale, căci sintaxa şi limbajul pot ajunge greoaie,  auto-suficiente autorului .

invitaţie la modestie – petre stoica

                    Invitaţie la modestie – despre Petre Stoica

 

Ehe, trecut-a şi aprilie ca norul lung pe şesuri, am lăsat de atunci în urmă vernisajul primăverii urbane, odată cu evenimentele de la Chişinău, pocnetul grătarelor de mititei, am făcut faţă avalanşei din supermagazine, ciocnirii cosmicelor ouă roşii, meselor, programelor tv şi uraganelor digestive ale berii şi vinului pascal. Pe scurt, pe 7 aprilie nu ştiam ce ne paşte.

Păunul

                                                   Păunul

 

Marţi, 31 martie, este din nou zi de adunare. Am citit un fragment din „ Păunul”, o proză cu o întindere mai mare, pe care o am deocamdată în lucru.

Domnul Eugen Bunaru şi-a început analiza cu observaţia că textul adus este diferit faţă de cele anterioare, dar scriitura poartă, parcă, un timbru recognoscibil. Este vorba despre o proză de atmosferă, o parabolă care tematizează creaţia înseşi, asociabilă, sub unele aspecte, „Jocului cu mărgelele de sticlă”. Se constată glisarea planurilor obiectiv- subiectiv şi un puternic dozaj de poezie şi  muzicalitate, care dau unitate şi desfac cartuşe de melancolie asemeni lumilor crepusculare ale lui M. Pora. Bună stăpânire a textului prin cadenţă/ frazare şi exprimări reuşite. Deşi lectura atrage şi nu oboseşte, persistă, parcă, chemarea ca nucleele de story să fie duse mai departe, pentru a se evita tezismul, eseisticul, pamfletul poetic. Textul trebuie „periat” de forţări de limbaj, exprimări bombastice, de simboluri şi aluzii culturale care pot aglomera.

“arta, atenţia, disciplina” : cristina ispas

„ Arta, atenţia, disciplina” : Cristina Ispas

În data de 24 martie primim vizita Cristinei Ispas, care ne oferă spre analiză poeme din viitorul volum – „ Avioane moi”.

Eugen Bunaru îşi începe alocuţiunea prin observaţia că poeziile citite sunt foarte unitare, însumând un fel de jurnal al anodinului, o odisee a cotidianului, care trezesc amintirea Elenei Vlădăreanu. Spre deosebire de congeneri, însă, poeta din capitală nu mizează pe exhibările sau violenţele la modă. Avem, prin urmare, de-a face cu o scriitură albă, de sub care răzbate tensiunea existenţială, obţinută prin acumularea de amănunte – căci autorul are o privire atent îndreptată asupra detaliului. Există în aceste versuri o osmoză şi o ruptură între proiecţia exterioară şi universul intim, camuflat, caligrafiat foarte fin, o oscilaţie continuă între tandreţe subtilă şi erupţia către abis, spre un dincolo de fantasmagoric. În definitiv,„ arta, atenţia, disciplina” par să circumscrie crezul poetic al scriitorului. În continuare, criticul nostru subliniază, ca şi C. Ungureanu, o foarte bună stăpânire a scriiturii, o inteligenţă poetică care nu lasă loc de rateuri. Totuşi, pe alocuri, unele imagini parcă ar merita corijate, iar tonul scapă, uneori, din firescul discursului, prin sentenţios.

“fragmente continue” de tudor cretu

                               „ Fragmente continue” de Tudor Creţu

 

Marţi, 17 martie, cenaclul nostru a fost vizitat de Tudor Creţu, care a adus cu el un nou grupaj de texte. Ne spune că poeziile adunate în mapa albastră, scrise în firul dicteului automat, vor alcătui, la un moment dat, un volum proaspăt de poezie – „ Fragmente continui”. Apoi trece la lectură.

Eugen Bunaru deschide şedinţa critică, cu impresia că poemele citite tind să se asambleze într-unul singur, au erupţie şi vitalitate, sunt traversate de sevă existenţială, chiar dacă se află înscrise sub un arc ermetic, asemeni lui Liviu I. Stoiciu. Comparativ cu poemele cunoscute deja, textele noi aduc senzorialitate, corporalitate, exhibă noi posibilităţi de limbaj, iar faţă de lirica actuală, ele reuşesc să integreze o anumită arhaitate arhetipală, să conjuge ruralul şi citadinul, cum ar spune un M. Bârsilă. În acelaşi timp, versurile sunt o demonstraţie de virtuozitate lexicală şi de acurateţe a detaliului, căci se subţiază uneori în linii filigran care compun un desen chinezesc. Din unele fragmente mai răzbate, însă, senzaţia de monotonie şi de verbiaj, iar anumite exprimări au o îmbrăcătură declarativă, exclamativă sau cad în limbaj trivial.

Nicoleta Papp infirmă ideea de monotonie, este vorba doar despre o articulare şi derulare a stării. Poezia este puternică şi place.

 Marinel Oprea apreciază că poezia de astăzi se află în creştere faţă de producţiile anterioare, poemul se mişcă pe o distanţă mai lungă, sare peste anumite bariere, conduce spre un Ginsberg sau Sandburg. Unele texte trebuie, totuşi, curăţate de definiri sau de imagini forţate.

Mie poezia mi-a plăcut, sunt poeme care reuşesc să smulgă cititorul şi să îl poarte pe un cerc hipnotic, ca un dans şamanic, este vorba despre un suflu, o sete de spunere care nu poate fi cenzurată sau comprimată, despre o poezie- monolog care curge înainte, printr-un şir incantatoriu de  imagini cinematografice, bine stilizate. Parcă ar mai fi, totuşi, nevoie, din când în când, de  găuri de oxigen pentru cititor.

Ana Maria Puşcaşu constată că, faţă de poeziile anterioare, este o diferenţă de forţă, imaginile sunt puternice, dar, în acelaşi timp, riscul pe care şi-l asumă Tudor, care înaintează până la o margine greu de controlat, este destul de mare. Poeziile îi aduc în minte versurile lui Radu Andriescu şi filonul anglo-saxon.

Pentru Ionuţ Ionescu, poemele de astăzi sondează inconştientul şi experimentează disoluţia eului, tinzând spre o biografie mistificată – iar aici apare intersecţia cu M. Bârsilă. Este vorba despre ermetismul inerent al poetului care îşi transcrie şi caută, în acelaşi timp, să decripteze simbolurile inconştientului prin filtrul limitativ al raţionalităţii.

Andreea Koller apreciază ritmul, imagistica şi jocul interior- exterior. Nu îi place însă limbajul suburban, nici cel degradat în clişeu.

Ioana Duţă remarcă o anumită monotonie, iar scriitorul Bata Constantinovici este luat prin surprindere de pudibonderia criticii generaţiei noi. În final, Diana Fenici, o prezenţă nouă a cenaclului nostru, încercuie amalgamarea reprezentărilor vizuale, surprinse de un ochi auctorial jurnalistic, care generează un teritoriu oniric.

Seara se lungeşte şi ea, de data aceasta, pe străzile oraşului. Săptămâna viitoare o vom auzi pe Cristina Ispas. Până atunci, numai bine.

cenaclul stafette la “pavel dan”

                                       Cenaclul Stafette la „Pavel Dan”

 

Pe data de 10 martie 2009 „ Pavel Dan”-ului i-a venit rândul să fie gazda întâlnirii cu membrii Cenaclului literar Stafette de pe lângă Centrul Cultural German din oraş. Şi cu ocazia aceasta ne-am bucurat să întâlnim oameni care continuă să creadă în literatură, tineri talentaţi şi pasionaţi, care, pe lângă servicii, deadline-uri şi meseria de a trăi în România, reuşesc să creeze şi să spere. Profitând de întoarcerea vizitei, am reuşit să ne completăm portretul cenaclului, schiţat numai în vara anului trecut, să aflăm mai multe despre circulaţia cărţii germane, despre piaţa de profil, despre faptul de a folosi cu pricepere o altă limbă. O nouă ocazie de a lua contact cu asprimea, dar şi cu muzicalitatea difuză a limbii lui Goethe.

După cuvinte introductive, rostite de Eugen Bunaru şi Henrike Brădiceanu Persem, s-a trecut la lecturi. S-a citit poezie şi proză, pe rând, după aşezarea în sală : Petra Curescu din „ Warum spreche ich ( nicht..)”, Bianca Barbu – din „ Antologia Stafette”, iar Henrike Brădiceanu Persem -„ Jedem seine Strassenbahn”. A venit rândul poeţilor noştri Ariana Perhald, Nicoleta Popp, Raul Bribete, apoi Paul Tămaş şi Ana Maria Puşcaşu. Şi Alex Roşu a citit versuri, de data aceasta, ca şi Marinel Oprea, care, simţindu-se inspirat, a creat pe loc un poem. Proza a fost reprezentată de Alex Condrache şi de mine. Ajunşi la capătul cercului, Andreea Koller ne-a vorbit despre modestie, adică despre domnul Petre Stoica.

Am încheiat seara cu discuţii pe marginea textelor şi cu promisiunea continuării schimbului de vizite. Săptămâna viitoare Tudor Creţu va citi poezie. Vă aşteptăm.     

mircea pora la “pavel dan”

                                     Mircea Pora la „ Pavel Dan”

 

Pe trei martie, adică imediat după sosirea primăverii, am avut parte de o seară mare în cadrul şedinţelor noastre, dată fiind vizita scriitorului Mircea Pora. O serată consistentă, după anvergura oaspetelui, în aceeaşi măsură informală şi educativă.

            Eugen Bunaru ni l-a prezentat pe  vechiul său prieten, cunoscut astăzi în cercurile literare drept „ un scriitor de primă însemnătate naţională din anii 80” ( D. Vighi ), „ un fin, de mare clasă parodist prozastic” ( I. Groşan), sau „ prozatorul bucolicei şi autoironicei satire a marginalităţii provinciale” ( O. Pecican ).

În continuare, M. Pora s-a prezentat el însuşi prin texte citite din primul volum de „ Opere” – „ Destinul lui Popescu”, apărut la Editura Paralela 45. Lectură şi conţinut savuroase, ale unui autor matur, pentru care scriitura nu mai are secrete. Apreciem cu toţii ştiinţa construcţiei şi aparenta simplitate a story-ului, care curge într-o tonalitate colocvială, spiritul de observaţie jurnalistic  şi imaginaţia debordantă, costumate în aburul subţire al melancoliei, traversate uneori de tuşele umorului caustic . Ne amintim, încă o dată, de O. Pecican, care îl aşeza pe scriitorul de astăzi pe linia marilor creatori central-europeni – Hrabal, Hasek, Musil sau Kundera, dar şi de C. Ungureanu, care îl considera postmodern. Ultima dintre proze,„ Strigarea catalogului” aproape că  ne stârneşte aplauzele.  

După lecturi şi scurta pauză de socializare, cu modestia-i bine cunoscută, M. Pora ne-a devoalat, treptat, un colţ cu amintiri, ne-a vorbit despre Alexandru Nemoianu şi despre vremile de altădată, despre Franţa şi despre Cluj, despre absurd şi despre bucurie, despre profesia de dascăl, ne-a mai arătat câteva substanţe din laboratorul său literar. Nici nu am ştiut când a trecut pe lângă noi timpul, aşa că, pe la ora 10 închidem şedinţa, felicitându-l, încă o dată, pe onoratul oaspete. Vă mai aşteptăm pe la noi, domnule Mircea !   

“dragă sistemule”

„ Dragă sistemule”

Marţi, 16 februarie în şedinţa cenaclului nostru citeşte tânărul Alex Condrache, student la Facultatea de Filosofie din Timişoara. De această dată a adus prozele „ Dragă sitemule”, „ Nenea Egoismu”, „ Nokia 1100” şi „ Emo, fără breton”.

Asupra lor, primul se pronunţă Eugen Bunaru, care le încadrează undeva în apropierea textelor tinerilor americani furioşi. Se face simţit, neîndoielnic, în lecturile aduse, un ritm alert pe care puţini reuşesc să îl stăpânească, un anume magnetism, care te face să regreţi atunci când povestirea se termină. Poate, pe viitor, ar trebui încercată o proză de o respiraţie mai largă.

“un fel de notă subtilă a fiinţei”

                            „ Un fel de notă subtilă a fiinţei”

 

          3 februarie 2009. Aflat astăzi la Budapesta, preşedintele ţării declară că legea electorală va fi schimbată „ relativ repede”. În India o companie scoate pe piaţă laptopul de 20 de dolari, iar la Oneşti se răstoarnă  o ambulanţă care poartă două gravide. La Casa Studenţilor ne întâlnim, ca în fiecare marţi, cu literatura şi anume vom degusta puţin de această dată din prozele marca Alex Roşu. După informarea privind evenimentele culturale în desfăşurare şi un moment M. Cărtărescu îi urmărim, deci, repertoriul – „ Interior”, „Doar”, „Dincolo”, „Nicu”, apoi „Înstrăinare” şi „Petic”.