Dragi tovarăşi şi prieteni, lansez cu maximă umilinţă o provocare. Mi-e destul de greu să vă spun ce vreau aşa că mai lungesc puţin momentul divulgării asigurându-vă că habar n-am dacă propunerea mea e o chestie obişnuită pe bloguri, sau o fac doar eu.

Dar să trec la subiect. Orice mică dovadă a prezenţei absurdului pe care o sesizaţi in ţara noastră şi dincolo de însoritele ei hotare, descrieţi-o aici! La fel voi face şi eu, săptămânal. Să ne adunăm toţi plângăcioşii şi să ne compătimim unul pe altul! Măcar atât să facem, că de altceva oricum nu suntem în stare, sau cine ştie, poate o punem de vreun protest civic sau, de vreo răscoală.

Cu alte cuvinte, cine a fost înjurat de vreun şofer pentru că a „îndrăznit” să treacă pe verde, cine a luat/dat mită (şi are curaj), cine s-a săturat de subspecia umană crescută în laboratoarele mall, cine a văzut vreun poliţist ştergându-şi mucii de vreo bicicletă care nu-i a lui, cine ştie vreun bordel sau restaurant unde este acceptată plata în rate, cine are salariul prea mic, cine a văzut popi beţi şi orice altceva, haideţi să  le povestim aici!

De ce pe un blog literar? Sunt convins că cine va citi plângerile, va deveni plin de inspiraţie, cum sunt eu plin de datorii şi îşi va putea scrie un ditamai: romanul, volumul de versuri, volumul în care îşi va enumera motivele pentru care se sinucide etc.

Şi acum o povestire care nu e decît o timidă „încălzire” a ce va urma.Definiţia unui cerşetor: un om foarte amărât care nu are nici măcar ce mânca. Dar nu toţi cerşetorii sunt aşa, exista şi subspecia umană cerşetor de mall care are în dotare telefon mobil. Ce naiba! Doar nu poţi cerşi la mall aşa, ca un amărît!

Se trezeşte în patul lui vechi, ce scârţâie îngrozitor şi din care arcurile ies într-o veselie. Patul e îmbâcsit de praf, de transpiraţie, întreaga  cameră are un miros de naftalină combinat cu cel de şosete murdare şi parcă cu votcă ieftină.

            Fără motiv, se trezeşte devreme, nu are obiceiul să se spele nici măcar pe faţă, se duce prin curte şi se plimbă printre gunoaiele adunate fără rost. Acolo îşi caută pompa de la pegasul căpătat  cu câţiva ani  în urmă, îşi umflă roata din faţă şi apoi se întoarce în casă. În dulapul sleit si lipicios mai are o juma’ de pâine şi o bucată de caltaboş primit de la tanti Erji. Mănâncă şi apoi pleacă.

            În fiecare zi el e pe drumuri. Are o voce groasă cu care îi salută pe toţi scurt: „Ceau”. Pe capul mare şi puţin deformat, poartă până  aproape de iunie o căciulă de lână, roşie şi decolorată.

            Stă destul de mult în faţa restaurantului de vis a vis de biserică. Duminica e întotdeauna pe bancă, în curtea bisericii unde se hârjoneşte cu câţiva copii care cerşesc. Nici o pomană nu strică pentru el.

            Azi e vineri,mai târziu merge la tanti Erji să îi taie lemne. Tanti Erji îi mai dă de mâncare şi nu râde de el. După o plimbare, se opreşte la Money ( se citeşte cum se scrie) un birt de mare clasă, unde se aşează pe terasă şi se uită cum doi clienţi fideli joacă table.

-         Ce faci mucea, ai venit să imi porţi ghinion la zaruri? Cu privirea lui tâmpă, mândru că-i băgat în seamă, răspunde:

-         Nuu! Cu acelaşi ton flegmatic, miştocar şi venind dintr-un gât bine uns cu rom, Viorel îi pune întrebarea ce i-o repetă de fiecare dată:

-         Şi totuşi c…e reci, n-ai prins-o şi tu pe Oli la înghesuială?

-         Nuu!

-         Dute mă in brânză, că te ia dracu intr-o zi şi n-ai pus şi tu mâna pe o ţâţâ măcar!

-         Nea  Vio dă şi mie număru’ tău de telefon! Şi-a făcut mult curaj ca să-l ceară. Viorel vorbeşte mult cu el deci trebuie să aibă numărul lui.

-         Ce să faci tu cu el băi?

-         Păi să-l am…

-         Scrie mă: 0753966743!

Şi-a deblocat telefonul şi cu multă importanţă, a trecut numărul în agenda telefonică. Telefonul l-a cumpărat din pensia de handicapaţi de luna trecută. Toată lumea are, deci trebuie să aibă şi el.

            Nu sună şi nu este sunat dar cel mai important gest ce-l poate face este să îşi scoată telefonul din buzunar şi să îl deblocheze ca apoi să îl blocheze la loc.Acum nici măcar nu-i mai salută pe toţi ,  merge pe stradă pe lângă bicicleta vopsită maro chiar de el  şi îşi butonează telefonul. Asta îl face să se simtă cineva. Ar vrea să aibă şi numerele altora  dar mai durează până le va cere.

            Se tot uita din faţa restaurantului la cei care vorbeau la telefon şi se visa la fel ca ei. Într-o minte atât de singurâ, ghidat de simţiri şi de foame, cea mai mare bucurie e Nokia 1100.

E ciudat! Îmi dau seama că suntem nişte saci de stări, extrem de uşor manipulabili! Trăim în funcţie de nişte afurisite de stări.

Dacă ne trezim cu o zi mohorâtă, inspirată parcă din versurile bacoviene, sunt şanse enorm de mari să fim şi noi la fel de posomorâţi ca şi vremea. Mă irită să ştiu că bună dispoziţie are şanse să depindă de prognoza meteo.

-Mâine va fi o zi înnorată,cu temperaturi de maxim 17 grade Celsius. Vă sfătuim să nu plecaţi de acasă fără umbrelă.

Gata! O asemenea expresie poate foarte uşor să dea cu penibilă noastră fericire de pământ.

Bine, vremea e unul din infinitele motive ce ne influenţează. Oricum e ciudat cum prognoza meteo este un fel de vrajă voodo ce ne transformă parţial destinul.

Îmi dau seama că sunt un egoist în conversaţie.Fac ce fac şi parcă tot ce mi se întâmplă mie e mai interesant. Mi-am promis cândva că voi generaliza toate opiniile… Ei, poftim tărie de caracter!

Duc problema puţin mai departe. Viaţa mea e împărţită în funcţie de perioade, dominată de stări. Eram cu nu ştiu ce fata, perioada asta era dominată de o stare concretă ce îmi revine uneori în minte, în carne, în nări. Aşa se simte fraţilor. De exemplu parfumul fetei e un bun motiv de o revenire temporară a stării. Să nu vă treacă prin cap că ar putea fi vorba de cine ştie ce sentimente născute în grădina plină cu tei a lu’ Eminescu! Stările sunt adesea o combinaţie nefirească de: iritare, puţin penibil, inconfort şi mai ştiu eu ce. Sunt întotdeauna şi părţi bune în componenţă.

Am stat o săptămână la bunica mea se trezeşte o stare, am lucrat cu nişte idioţi altă stare etc… Stare, stare, stare! cuvântul ăsta începe întradevăr să fie prezent excesiv şi mă enervează la culme.

Dar hai să încerc să generalizez din nou! Stările ne conduc viata! Suntem bucuroşi, iritaţi sau mai ştiu eu cum. Depindem de stări şi trăim prin stări.

Cred că sunt oameni care se nasc cu o atitudine optimistă, iar ei pur şi simplu au felul ăsta de a fi.Tipii ăştia chiar pot zâmbi mai mereu. Evident există şi contrariul.

Cum se poate să fim atât de slabi? Parcă am fi nişte ambalaje în vânt. Orice rafală de stare, provocată de mai ştiu eu ce element al minunatei noastre vieţi, ne transformă în nişte ambalaje plimbate aiurea de pe o parte a trotuarului pe alta.

Poate reuşim să facem rost cumva de un fel de echilibru. Dar am auzit eu că atingerea echilibrului se identifică cu moartea. Asta da dilemă.

Ce bine că nu sunt cine ştie ce om super incisiv cu idei radicale, că m-aş confrunta cu o ditamai problemă, numai buna de o sinucidere. Aş fi extrem de iritat de actuala condiţie umană şi extrem de iritat că renunţarea la ea ar putea însemna moartea. Şi iarăşi, asta da problemă. Suntem ca nişte ambalaje…

Alex Condrache