m-a sunat andreea

- o să fac cîte paranteze vreau, iar dacă o să-mi spună

cineva că e aici o recuzită uzitată

o să salut din mers ALR*-ul -

pe stradă, fără nici o geantă, în pantaloni raiaţi,

cu ochii aprinşi

ca bulbul sufletului dincolo de stratul de ozon.

.

să nu te sinucizi. te iubesc.

.

sparg telefonul, îmi tai vîrful degetului mic

de la mîna stîngă, alerg pe bulevard

si cînd ajung acolo…

… nu fac nimic.

.

(doar uneori, fără să-mi mişc buzele,

recit poemul despre ură)

.

andreea, să mă suni.

- să nu spui nimănui cînd o faci -

nicicînd nu ne vor reteza picioarele de la genunchi

în jos.

să spui aşa:

moni a încăput într-un clopoţel de fontă,

de-ăla care se pune-n băţ de nikolau.

s-a pierdut de tot.

nu are rost să o  caute cineva.

nu va mai fi găsită.

.

.

*vezi M. Ianuş

stau închisă în turnul animal

ce se târăşte schiop prin aşchiile pianului dezmembrat

corzile se caţără pe turnul gol

sugrumând ochii  ferestrelor.

eu port cămasa de lemn şlefuită

două nopţi la rând cu şmirghelul.

in cuierul din tavan stă cocoţată

privirea mea care te asteaptă…

aici e o bucată din camera noastră

cu peretele ei galben-pal

ţi-o dau ţie în noaptea asta

de ani întregi aştept să treacă

- şi ea nu

stă înfiptă în mine cu toate ale ei

cu orele în care îţi sărutam mâna

tot aici e o bucată din lacul roşu

pe unde am trecut singură undeva

la capătul unei luni

dimineţile mă trezeam mă certam cu tine

în gând

să nu crezi că sunt supărată

aventura asta

care a făcut oraşele ţării

să semene cu

staţiile tramvaiului 4

nu mi-a luat nimic

şi eşti

când nu mi-aş dori să te bat

prietenul meu de nădejde

Când înţeleg- copiii stau pup în iarbă, se murează
peste vârfuri subţirile lor glasuri şi m-apuc în tivul lor să
pun ac în ac firul verde, căptuşeala care o să ţină toate
anotimpurile în învelişul brun al toamnei.
Poate fi în umbra mea- răzbate ploaia satul acesta,
trec micuţele păsările din copac în copac şi liniştea îngână
acoperişurile inundate. Când îmi ceri mâna, lumina ţi se
sucombă pleoapelor, mă resemnez aurului ce-ţi adăposteşte
paşii, căruntului izvor ce-ţi curge înăutru.

Nicio minciună nu potriveşte mai bine adevărul- o dată în
cursul mic ce aduce începutul şi sfârşitul, se întind o dată
palmele reci către foc şi dogoarea lui nu vede nimic în care
să-mpungă cu tăişul ei.
O dată în cursul acesta mă prinde înţelepciunea în pieptul
tău, nu se mai numeşte nicio teamă care să-mi sape obrajii
- mă voi fi uitat acolo privind la ape cum spală malul şi
umflă peştii spunând că afară n-am fost niciodată suficient
de mici sau îndeajuns de mari să legăm punţile peste ele.

Un vechi prieten al lui Pavel Dan

În plin centrul Timişoarei, la vreo 50 de paşi de Catedrala Ortodoxă şi la vreo 10 de biserica Piaristă, locuieşte decanul de vârstă al, pesemne, întregii bresle literare din România, domnul Anavi Ádám, poet şi dramaturg de limbă maghiară, iar, la răstimpuri, şi traducător.

Născut în 1909, şi având astăzi incredibila etate de 99 de ani, domnia sa e(ra) mai tânăr cu aproape doi ani de zile decât autorul eponim al Cenaclului aniversat, Pavel Dan (născut spre finele lui 1907), căruia i-a fost coleg şi prieten bun acum vreo 8 decenii şi jumătate!

            Într-un interviu din decembrie 1999, l-am rugat pe domnul Anavi  Ádám să ne spună câteva cuvinte despre această prietenie de foarte, foarte altădată…

A. A.: Aş putea spune multe despre el. L-am cunoscut la şcoală, la Turda. Am fost colegi în clasa a III-a şi a IV-a de liceu. În clasă mai erau Iosif Pogăcean, acelaşi, dacă nu mă-nşel, cu viitorul primar al clujului prin anii      60-70, Emil Sabău, ziaristul de mai târziu, de la „Patria”, Grigore Popa… Cine era Pavel Dan? Fiu de ţăran din Tritenii de Jos, judeţul Turda. Cum ne-am împrietenit? Un lucru e cert: după primele vorbe schimbate, s-a legat o prietenie pentru toată viaţa. Se interesa de literatură. Venea la noi acasă, nu numai el, ci şi maică-sa, o ţărancă subţirică, micuţă, cu traistă. De ce venea? Pentru că de multe ori Pavel dormea la noi, mai ales pe vremea când era student (eu încă nu eram), fiind în trecere de la Cluj spre casă. Mamei lui îi spuneam „Pavel neni”. Când venea o pofteam la masă şi ea întreba: „E de dulce?”. Iar mama îi spunea: „Nu-i dulce”. Şi atunci, ea mânca! De multe ori, eu am fost primul care auzea nuvelele lui Pavel Dan. Am fost şi eu odată la el în sat, pentru două zile. Nuvela sa, poate cea mai bună, Priveghiul, mie mi-a citit-o mai întâi. Pentru mine era o lume stranie, în care misticismul rustic este prezentat foarte frumos. La fel, Copil schimbat. Era foarte receptiv la critica mea. Nu pentru că aş fi fost critic literar; dar îl interesa cum reacţionează un om, un tânăr ca şi el, la o scriere care venea din altă lume. Ce-o să spună Ion, Petre sau Vasile, asta cam ştia el. Dar îl interesa ce voi spune eu. Şi, de multe ori, l-am pus pe gânduri. Nu zic că mi-a urmat sfaturile, dar rămânea pe gânduri… Prin el, l-am cunoscut pe Ion Chinezu. Se stimau reciproc. O oarecare animozitate era, însă, între Pavel şi Grigore Popa, care scria poezii foarte moderne: ştia mai multe limbi, franceza, germana, căuta să introducă anumite forme, noţiuni şi atitudini în poezia românească. N-a fost, de fapt, un deschizător de drumuri, ci, mai curând, unul care asimila foarte bine poezia apuseană. Un om sclipitor, dar fără originalitate. Acum, să revenim la Pavel. A fost eliminat din şcoală (acum statuia lui de bronz se află în parcul din faţa liceului!) pentru că mai mulţi elevi din clasa a VIII-a au luat parte la un bal, fiind somaţi de către profesori să plece acasă. Nu au plecat şi au fost daţi afară. Din liceu (nu din bal). El a plecat, atunci, ca să facă ultima clasă la Brăila [în realitate, Tulcea, n.n.], unde avea o rudă, un profesor. Când   s-a întors, a început să semneze Paul. I-am spus: „Măi, tu eşti băiat de ţăran, subiectele tale sunt despre ţărani; când scrii despre orăşeni, o faci prin ochii unui fiu de ţăran care a ajuns intelectual. Nu ţi se potriveşte numele de Paul. Te rog să rămâi Pavel!” S-a îmbolnăvit de cancer. A fost trimis, să se trateze, nu ştiu cine i-a dat bani, la Viena. Când s-a întors în ţară, a trecut pe la noi şi ne-a povestit că a primit acolo, la spital, o carte de vizită pe care scria: Sigismund Eichenbaum, dentist. Cine putea să fie?! „M-a trimis domnul Furcht Isidor [tatăl lui A. A., n. n.] din Turda, care mi-a scris: „Caută-l pe acest tânăr şi, dacă are nevoie de ceva, încearcă să-i fii de folos”. „Şi cum v-aţi înţeles?”,  l-am întrebat eu. „Aşa, amestecat. El ştia ceva franceză, eu, ceva franceză şi germană…” Pentru Pavel, era ceva cu totul neobişnuit şi asta i-a mai ridicat moralul. Mă temusem, când era încă sănătos, să nu adere la extrema dreaptă. Nu legionar, dar profascist. Dar el mi-a spus: „Eu nu scriu ură, pentru că nu am ură”. Îi aud şi astăzi, „r”-urile din această frază. Pentru că trebuie să vă spun că graseia, dar nu ca mine, ci mult mai mult. El, un copil de ţară, graseia ca un francez sadea. Uneori, îl înţelegeam cu greu sau chiar deloc. Eu îi spuneam: „Te rog, repetă!” Iar el se enerva, striga mai tare, crezând că astfel am să-l înţeleg. Pe urmă, nu i-am mai spus asta. Ciuleam urechile, sperând să-l înţeleg. Pentru români, graseiatul nu e un avantaj. E bun pentru francezi şi pentru nemţi… S-a căsătorit cu sora unui conşcolar de-al nostru, Eugen Giurgiu. O fată foarte frumoasă, fiica unui preot, căruia Pavel i-a dedicat o nuvelă, Îl duc pe popa. Popa era chiar socru-său, care fusese ridicat, „dus”, de jandarmi, pe vremea primului război. Pavel s-a certat, apoi, cu popa, pentru că, ajungând profesor la liceul din Blaj, a trecut la catolicism, ca ortodox neputând fi profesor în citadela Bisericii Unite. Eu eram atunci la Timişoara, unde mă mutasem din ’37. În ’36, în vizită la o familie din Arad, am aflat că Pavel, după Viena, a mai trecut şi prin spitalul Sturdza de la Cluj. Am refuzat să cred că va muri. Vizitându-l, la spitalul Sturdza, tot felul de intelectuali, de somităţi, soţia sa, care le-a văzut numele trecute în condica spitalicească, a realizat cine e într-adevăr Pavel Dan, soţul ei… Pentru mine, a fost mai mult decât un prieten. A fost şi apărătorul meu. După şcoala elementară şi primele trei clase de gimnaziu, făcute în maghiară, am trecut la liceul român, trebuind să repet clasa a III-a. Eram singurul neromân printre colegi. Când uneori, în calitate de „jidane!”, eram bruscat, în curtea şcolii, iar toţi ceilalţi colegi de clasă cu care mă aveam, altfel, foarte bine, se evaporau numaidecât, singur Pavel rămânea cu mine şi-mi sărea, cu mult curaj, în ajutor…  

                                                          (Interviu realizat de Ildikó Gábos & Şerban Foarţă)

Văd acum, în Germania fiind, confortul psihic pe care îl au cei de aici când au o locuinţă cât mai bună. Am văzut oameni care se tem să spună în ce cartier locuiesc doar pentru că adresa respectivă ar putea sugera situaţia lor financiară.

Însă noi românii nu avem complexe de genul ăsta! Noi avem reclama de la Zaraza care ne dă dreptul să îi considerăm snobi pe cei care îşi găsesc “liniştea sufletească” doar în zonele centrale sau în cartierele miliardarilor. Noi numim astea “fiţe” şi dacă ne credem două procente mai inteligenţi decât ceilalţi, ne e ruşine să intrăm într-un local scump cu fotolii din piele.

Şi până la urmă avem dreptate să ne simţim perfect şapte într-o garsonieră, fiindcă noi românii suntem licenţiaţi – pe bune sau nu – şi e ruşinea statului că suntem în imposibilitatea de a plăti o chirie. Mai mult, lipsa unei locuinţe arată seriozitatea studiilor… fiindcă pe drumuri fiind sigur nu am avut bani să ne cumpărăm examenele.

Aşa că astăzi am să trimit statului o scrisoare:

“Dragă Statule,

Încă de la început vreau să îţi spun că până şi în declaraţia de iubire a unui bărbat cred mai mult decât în jurămintele tale. Deşi mare diferenţă nu se simte niciodată. Multe femei în ziua de azi aşteaptă de la bărbaţi ce tu nu ai putut să le oferi. Însă cu tine e mai greu de combinat fiin’că nu te interesează nici silicoanele, nici picioarele lungi.

Eu acuma am vrut să îţi scriu toate astea fiin’că eu îs femeie credincioasă şi vreau să îţi amintesc că există un Dumnezeu în cer, care – aşa cum zice lumea – nu te bate cu bâta, dar îţi dă să umbli cu ea. (Şi spun asta fiin’că eu deja umblu cu două!)

Dacă mă năşteam în Rusia făceam şi eu ca toată rusoaica trei copii şi acuma îmi dădea Putin apartament, dar aşa singura mea speranţă ar fi Becali, însă cum eu nu mă pot lăsa de fumat, diplomele mele în teologie nu ajung.

Totuşi să ştii că nu îmi pare rău că m-am născut în tine, deşi dacă te năşteai tu în mine, io tot cre’ că te avortam până la urmă! că doară şi tu o faci numa’ că aşa mai lent. Şi mai vreau să ştii că dacă io îţ’ scriu acu’ aşa oligofrenic e doar de spaimă că tu altfel nu înţelegi pen’că mulţi ţi-au mai scris şi tot degeaba.

Eu totuşi, ca o femeie proastă şi insistentă îţi spun că eu tot sper ca într-o bună zi să te întorci la/spre mine Şi aproape că ţi-aş cânta câteva manele la cotroceni ca să te induplec. O ştii p’aia “de ce mă minţi, de ce mă minţi”? Na, aia aş cânta-o prima.

Şi să ştii că eu am conştiinţă ca de aia mi-am dat demisia din învăţământ. Eu recunosc că sunt o proastă, că dacă eram deşteaptă aveam casă acuma şi nu mai stăteam la mila ta. Şi dacă am văzut că îs aşa de proastă am zis că hai să îmi dau eu demisia şi să mă apuc de scris că aşa am o scuză, că pe ăştia de scriu numa’ comuniştii i-or luat în seamă pe la Gherla şi Aiud. Că poate numa’ acolo or avut locuri.

Şi po’ să te superi şi să mă faci geloasă, da’ tot o să-ţi scot ochii că bine că ştii să lingi mâinile la Bruxel şi Niu Iorc, da’ pe mine nici nu mă bagi în seamă!

Cu neîmpăcată sărăcie de aici din garsoniera în care stăm ca zilele săptămânii în calendar…”

Rog pe cel dintâi, pe cel de al doilea şi pe fiecare în parte, care citeşte această scrisoare să:

1. Îmi spună să scot naibii textul până nu mă discreditez total.

2. Mă anunţe dacă are sau dacă ştie în Timişoara un apartament cu 2 camere pentru patru din cei şapte, până în 200 eu

3. Îmi spună că nu vrea taxe suplimentare

4. Şi să nu îşi bage picioarele în stat ca mine dacă are o casă, fiin’că statu’ ăsta îl ajută să mi-o închirieze mie şi să îmi ia pe chiria pe lună cât salariul meu

PS Vorbesc serios!