De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, sã se bucure de acest Praznic frumos şi luminat.
De este cineva slugã înţeleaptã, sã intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului sãu.
De s-a ostenit cineva postind, sã-şi ia acum rãsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, sã-şi primeascã astãzi plata cea dreaptã.
De a venit cineva dupã ceasul al treilea, mulţumind sã prãznuiascã.
De a ajuns cineva dupã ceasul al şaselea, sã nu se îndoiascã nicidecum, cãci cu nimic nu va fi pãgubit.
De a întârziat cineva pânã în ceasul al nouãlea, sã se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, sã nu se teamã din pricina întârzierii, cãci darnic

fiind Stãpânul, primeşte pe cel din urmã ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmã miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plãteşte, şi acestuia dãruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamã, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudã.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata.
Bogaţii ţi sãracii, împreunã bucuraţi-vã.
Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua.
Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vã astãzi.
Masa este plinã, ospãtaţi-vã toţi. Viţelul este mult, nimeni sã nu iasã flãmând.
Gustaţi toţi din ospãţul credinţei: împãrtãşiţi-vã toţi din bogãţia bunãtãţii.
Sã nu se plângã nimeni de lipsã, cã s-a arãtat împãrãţia cea de obşte.
Nimeni sã nu se tânguiascã pentru pãcate cã din mormânt, iertare a rãsãrit.
Nimeni sã nu se teamã de moarte, cã ne-a izbãvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea.

Prãdat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amãrãciune fiindcã a gustat din Trupul Lui. şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amãrât întâmpinându-Te pe Tine jos: amãrâtu-s-a cã s-a stricat.
S-a amãrât cã a fost batjocorit; s-a amãrât cã a fost omorât, s-a amãrât cã s-a surpat, s-a amãrât cã a fost legat.

A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pãmânt şi s-a întâlnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea şi a cãzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ţi este moarte, boldul?
Unde-ţi este iadule, biruinþa?
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos şi au cãzut diavolii.
Înviat-a Hristos şi se bucurã îngerii.
Înviat-a Hristos şi viaţa stãpâneşte.
Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapã; cã Hristos sculându-Se din morţi, începãturã celor adormiţi S-a fãcut.
Lui se cuvine slavã şi stãpânire în vecii vecilor.
Amin!

(Omilia de Paşti a Sf. Ioan Gură de Aur)

Ce m-am amuzat aseara uitandu-ma la filmul “Pacifistul”. Film de actiune cu George Clooney si Nicole Kidman.

Un croat, Dusan (suflet = sl., nume total nepotrivit pentru un musulman) Gavrici, neinfricat kamikaze, musulman declarat intr-un film ce trebuia descoperit dupa declansarea unei bombe nucleare in NY, se pregateste sa ia avionul. Asta dupa ce fusese in cimitir sa sarute piatra de mormant a familiei ucise in razboiul din Serbia.

A fost prima data cand am vazut un cimitir ecumenic. Niste cruci, niste babe, niste musulmani in tihna cimitirului.

Inainte sa urce in avion, martirul si nebunul terorist musulman, isi face o cruce mare, cu multa evlavie.

Oare in America mai exista ora de religie? Daca nu, ar trebui sa o introduca. Ori probabil ca regizorii  celebrii au lipsit de la ora de religie si au cazut testul de cultura generala. )

(articol publicat în Învierea)

La orice început de post e firesc să ne gândim la nevoinţe. Şi nu de multe ori ni se pare că mare lucru facem ţinând un post. Chiar dacă deseori felul nostru de a-l înţelege, de a-l practica, seamănă cu un regim alimentar.

Până la urmă adevărata nevoinţă trebuie să fie ca şi rugăciunea. Şi anume neîntreruptă. Trebuie să fie atât de puternică încât să te schimbe ca om, să te ajute să îţi preţuieşti credinţa mai mult decât propria viaţă. Aşa cum au făcut-o sfinţii închisorilor. Habar nu avem ce a însemnat închisoarea comunistă! Scriem şi vorbim – aşa cum fac eu acum – dar nu avem cum să pătrundem toată suferinţa lor, toată umilinţa îndurată.

Însă aceste rânduri de mai sus sunt doar un excurs pentru a pune temelii subiectului pe care vreau să îl abordez şi pentru a-mi scuza îndrăzneala de a vorbi de părintele Daniil (Sandu Tudor): un jurnalist, însurat de trei ori, pleacă pe Athos spre a „demasca” păcatele monahilor. Se preface a fi un trăitor bătând ostentativ metanii pe la mănăstirile athonite. Se întorce după mult timp…mai mult decât ar fi crezut el însuşi, cu scăunelul, metanierul şi rugăciunea inimii. Este iniţiatorul – cu sprijinul părintelui Ioan (Kulâghin) cel străin – al mişcării spirituale „Rugul Aprins”. Se călugăreşte, ia schima mare la Rarău, este arestat de comunişti (acuzat de piromanie!!!) şi moare în închisoare. Viaţa sa de până la călugărie a intrigat orice tip de discurs care ar pune în discuţie canonizarea lui. Deşi încă din 1928 scrie acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov, acceptat de Biserică, iar mai târziu şi Acatistul Rugului Aprins.

Am schiţat rapid aceste aspecte cunoscute – cred – din viaţa părintelui Daniil Sandu Tudor pentru a muta discuţia în alt registru: este sfinţenia un şablon? E nevoie de o viaţă curată de la naştere pentru a ajunge la sfinţenie? Moartea pentru Hristos este sau nu suficientă pentru dobândirea sfinţeniei?

E o temă pe care hagiografii secolelor trecute s-au ferit să o abordeze. Aşa s-a ajuns ca viaţa Sfântului Teodor Studitul să îi fie atribuită Sfântului Maxim Mărturisitorul (Sfantul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004). Întotdeauna a existat o teamă la reacţia “poporului”. E un fapt care ar trebui să ne dea de gândit. Ar trebui să realizăm modul în care se minimalizează spovedania prin reacţii împotriva unor sfinţi ca Ştefan cel Mare, prin discutarea unor părinţi ca Daniil Sandu Tudor. Parcă nimeni nu se mai gândeşte la viaţa personală. Parcă toţi am fi Sfântul Ilie Tezviteanul. Ne permitem să ne supărăm pe canonizarea “păcătoşilor”, când păcatele proprii strigă în urma noastră. Credem în propria pocăinţă, dar nu în îndreptarea celorlalţi. Şi aşteptăm postul ca să ne începem comoda nevoinţă, ca să reluăm la infinit aceeaşi spovedanie de la un capăt la altul şi ca să ne uimim în continuare cum poate ajunge un desfrânat sfânt.

Mă gândesc uneori că judecata oamenilor e mai necruţătoare decât cea a lui Dumnezeu. Aruncăm cu atâta uşurinţă cu pietre în oameni despre a cărui suflet doar singur Dumnezeu cunoaşte.

Am spus întotdeauna, sfinţi ca Ştefan cel Mare îmi dau şi mie nădejde de mântuire. Părinţi ca Daniil Sandu Tudor ne arată că omul e azi un păcătos, mâine un mărturisitor. Şi aşa mă umplu de nădejde şi îmi iau aminte înainte de a judeca pe fratele de lângă mine. Pentru că şi sfinţenia e un dar, aşa ca mântuirea. Nu un şablon. Şablonul a fost propus de uniformizarea comunistă, de totalitarismele de orice tip, şi niciodată de Hristos care “primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia de Paşti). Creştinismul aduce libertatea, iar eliberarea de păcat vine odată cu iubirea. Nu avem cum să ajungem la postul bineplăcut lui Dumnezeu (Isaia 58) preocupaţi nu doar de urcuşul nostru propriu, dar şi de contestarea celorlalţi. A fi virtuos în casa ta fără a te întâlni în iubire cu cel de lângă tine presupune doar un exerciţiu de voinţă. Aşa am înţeles – târziu, e drept – cuvântul părintelui Rafail Noica: să te rogi, să posteşti, să te laşi de fumat, e cel mai primitiv pas în urcuşul duhovnicesc.

Să ţinem cont de faptul că cele 10 porunci, reduse de Hristos la două, au în vedere relaţionarea cu Dumnezeu şi cu aproapele şi nici într-un caz exerciţiul nostru ascetic, care fără relaţionare nu poate fi decât cel mai scurt drum spre mândrie.

aici e o bucată din camera noastră

cu peretele ei galben-pal

ţi-o dau ţie în noaptea asta

de ani întregi aştept să treacă

- şi ea nu

stă înfiptă în mine cu toate ale ei

cu orele în care îţi sărutam mâna

tot aici e o bucată din lacul roşu

pe unde am trecut singură undeva

la capătul unei luni

dimineţile mă trezeam mă certam cu tine

în gând

să nu crezi că sunt supărată

aventura asta

care a făcut oraşele ţării

să semene cu

staţiile tramvaiului 4

nu mi-a luat nimic

şi eşti

când nu mi-aş dori să te bat

prietenul meu de nădejde

Chiar nu am înnebunit… Dar mă plimb şi mă tot mir pe cărările internetului. După cum se poate vedea la tagul postării mele anterioare, am introdus şi opţiunea duhovniceşti. Asta pentru că mai nou propovăduirea online are nebănuite urmări şi cine ştie? până la urmă, nepătrunse sunt căile Domnului.

Cum am terminat teologia şi nu mă dezic de prima dragoste, mă mai informez şi eu cum pot de ce cum care. Mai întâi vreau să atrag atenţia asupra noului blog al părintelui Savatie – http://savatie.wordpress.com/ – un blog interesant de văzut atât pentru textele duhovniceşti cât şi pentru proza şi picturile de acolo. Astfel, Cameliei, prietena Cristinei Radu, îi voi face o nouă bucurie, deoarece l-a citit întotdeauna cu mare bucurie pe părintele Savatie.

Mă bucur de acel blog – deşi personal am îndoieli legate de acest mod de propovăduire, iar părintele mi se pare înăsprit de noua sa muncă, însă nu am măsura duhovnicească de a judeca o astfel de lucrare.

Motivul pentru care am hotărât să scriu acest articol e altul. Un blog care propune o “teologie pentru azi” – http://bastrix.wordpress.com/ – i-a dedicat părinelui Savatie cu ocazia aniversarii a 32 de ani, prin intermediul părintelui Dorin un audio de 22 de minute. O să vă scutesc, pe voi cei de-ai casei, de obositorul parcurs al acestei dedicaţii.

Pr. Dorin îi numeşte pe ieromonah “puţin dereglat” dar îi promite să clicuiască zilnic blogul prea cuvioşiei sale pentru a-l menţine – citez – “în top ten”, “number one”. Bineînţeles că îl şi felicită călduros de la mulţi ani, după ce îi aduce un pomelnic de învinuiri.

Cea mai amuzantă mi se pare cea în care respectivul părinte spune că Baştovoi se reîntoarce online ca să îşi vândă cărţile. După ce în decembrie 2007 Între Freud şi Hristos era trecută bestseller în marele Humanitas.

Eu, mută ca o lebădă, m-am tot uimit şi răsuimit întrebându-mă până unde poate merge propovăduirea online. Că acum iaca s-au apucat preoţii să se certe că de ce nu sunt trecuţi la blogroll, ei care îl admiră atât pe protosinghelul Savatie Baştovoi. Şi mai zice lumea că ortodoxia se clatină, pai aveau părinţii sinoadelor ecumenice timp de lucruri de genul ăsta???

M-am întristat o dată în plus văzând cum petrec preoţii în iubire perioada Postului Adormirii, celelalte motive de întristare nu vi le spun.

Până la moarte până acolo merge.

.

.
Până în rai până acolo merge.

Până în iad coboară

şi acolo tremură dar nu se biruie

.

merge pe stradă şi doar acolo moare

când ai dat tot

şi nu mai ai nimic de dat decât de primit

.

esti gol şi îl aştepţi pe celălalt în tine

.

aştepţi cu ochii coborâţi în praf

.

praful devine pământul prieteniei

.

şi creşte

e ciuperca atomică

lasă răni şi semne

ca o profeţie

.

şi dacă prietenul nu a murit pentru tine

ai ales greşit

.

mâinile tale sunt lopeţile care îţi toarnă

pământul pe piept

.

.

.

e patru august

e doi’şpe fără douăzeci

e anul prăbuşirii

şi nu a mai rămas nimic

.

Dumnezeu e marele prieten

Mama e prietenul mijlociu

Câinele e prietenul mic

care moare înaintea ta

dar totuşi

care plânge lângă mormânt

dimineaţa când nu mai stai pe piatră

să îţi spui

:

prietenia merge până în inima ta

îşi face treburile şi pleacă