O corrida , în nord

Gijon, Asturias, august 2005, Feria Taurina de Nuestra Señora de Begoña în cea de-a şasea zi consecutivă de reprezentaţii. În jurul orelor cinci ale înserării, mulţimea continuă să se reverse peste treptele Plazei, într-o orchestră de voci care se strigă, se completează, ţin să se acorde, printre octavele vânzătorilor de răcoritoare, care şi-au început marşul lor concentric, cu tăvile atârnate de gât. Secvenţe cu femei care îşi deschid, una după alta, evantaiele dantelate. Poate de vină e numai căldura, dar, după ce urc la etaj, arena cu nisipul liniat în cercuri îmi pare, ca sub un început de hipnoză, extraordinar de aproape.

Un albatros schiţează, la repezeală, un cer bleumarin.

Iată că apare şi juriul, îmbrăcat de ceremonie, salută şi îşi ocupă cu gravitate locurile în loja de care atârnă covoarele roşii. Şi mie mi-au sosit vecinii – un grup de marocani şi o familie zgomotoasă de andaluzi, ce mestecă întruna. Îmi pregătesc aparatul foto şi îmi mai deschid un nasture la cămaşă. Spectacolul nu poate întârzia multă vreme.

              Într-un atac de passodoble, una dintre porţi se deschide şi îşi fac intrarea aprozii călări, cu pelerine şi pălării mari cu pene, urmaţi de întreaga cuadrilla, în costume strălucitoare ( trajes de luces), cu bicornul ( montera) pe cap şi cu  mulete violete sub braţ. Cortegiul e întâmpinat cu ropote de aplauze, matadorii şi ajutoarele lor ( banderilleros) defilează flancaţi de  picadori ţepeni, cu coifuri şi lance, ai căror cai, legaţi la ochi, par că de abia pot să calce. Dintre personajele care vor interpreta astăzi piesa luptei cu tauri, cunoscătorii – aficionados – îi reperează pe actorii principali şi izbucnesc în urale. Au mare nevoie de încurajare, par ei să spună, cu atât mai mult cu cât nu au cine ştie ce experienţă. Dintre toţi, numai unul  se poate mândri cu câteva prezenţe în catedrala afirmării supreme, Plaza Las Ventas din Madrid.

Desfăşurarea orgolioasă a liniei de front se încheie cu atelajul catârilor, strunit de peoni cu cămăşi albe şi cravate de culoarea sângelui. Bătăile din palme se răresc, până într-o buclă de linişte apăsătoare, de unde răsare un slujbaş care ne anunţă, pugilistic, caracteristicile protagonistului. Aflăm că taurul se numeşte  Bravo ( Viteazul ) şi a fost crescut, vreme de cinci ani, în grija specialiştilor unei ferme din Badajos. O să fie un spectacol bun, îmi spun, încă o dată.

 Toate privirile caută acum poarta grajdurilor, de unde răzbat zgomote înfundate, scrâşnete de zăvoare, ordinele guturale ale bărbaţilor. Pe deasupra celulei de piatră flăcăi zdraveni trag capace de fier şi asmut cu bastoanele bestia ce pare să se zbată înăuntru.

             Taurul imens izbucneşte ca o explozie în lumina solară şi suflul său negru paralizează. De abia peste câteva clipe se desprinde murmurul de admiraţie şi se sparg aplauzele. Înalt, cu greabănul puternic şi cu pielea lucioasă, jumătatea aceea de tonă de muşchi condusă de instincte devine pe loc stăpânul incontestabil al spaţiului. Face ocolul arenei în fugă şi se aruncă cu capul înainte în scândurile împrejmuirii, care bubuie ca sub o lovitură de tun. Din primele rânduri se aud ţipete de spaimă. Aleargă în voie de-a lungul gardului, căutându-şi victima, iar prichindeii ce-i sar înainte trebuie să se refugieze ca să rămână în viaţă. Diavolul cel mare, evadat din noaptea închisorii ca din măruntaiele naturii primare spumegă, iar soarele şi zarva îl înnebunesc şi mai tare. Nimeni nu se poate pune cu el, iar când descoperă semicercul enervant al muletelor de pânză, porneşte în viteză –  să le facă pulbere, să le calce în picioare. Prima dintre ele îi zboară, însă, neatinsă, pe deasupra capului, la fel următoarea, iar a treia îi mângâie coastele, în treacăt. Se năpusteşte, iarăşi, dar de fiecare dată când dă să sfâşie, pelerina dispare ca prin farmec. Furia îl sufocă, îi urcă în gât, îl ustură ca otrava. Atacă din nou, iar atunci când pânza mincinoasă se roteşte într-o parte, loveşte cruciş, apoi dă să-l prindă pe omuleţul caraghios din spatele ei, dar şi acesta îi scapă cu fuga. În public se aprinde un incendiu de fluierături. Uşor descumpănit, taurul se întoarce spre centrul cercului, de unde îl strigă un om, singur, în costum cu fireturi şi cu muleta desfăşurată până la pământ.

            Matadorul Miguel îi urmărise mişcările încă din primele clipe. În sfârşit, putea să aibă taurul aproape, numai pentru el, putea să-i audă răsuflarea, să-i simtă mirosul de sălbăticiune, putea să-i măsoare curbura coarnelor, să-i cunoască şi să-i scoată la lumină calităţile. Încet, cu corpul rigid, ca într-un exerciţiu de balet, bărbatul ţintuieşte fiara şi încearcă s-o ademenească, rotindu-şi pelerina ca pe o coadă de păun. „Trebuie să-mi stăpânesc mâinile, trebuie să-mi opresc tremurul picioarelor”. Nu e uşor, căci simte în ceafă arsura sutelor de ochi şi privirile aspre ale juriului, care îi analizează fiecare poziţie, fiecare pasă de întâmpinare. Mişcările încep  să-i curgă una din alta şi îi ies bine, se felicită singur, atât cele „naturale”, cât şi cele „de dreapta” şi „de piept” –  iar corul ole –urilor cu care publicul îi însoţeşte fiecare „veronica” îi dau impresia plăcută că dirijează, din muletă, Piaţa întreagă. Nici animalul acela, prea mare şi cu coarnele prea lungi, nu avea să reziste jocului nici măcar o jumătate de oră. Nu trebuia să reziste. Era însă un taur pe cinste. Avea să fie o „buena faena” –  o „luptă bună”.

            În scurt timp, ceilalţi toreadori se întorc pe nisip şi preiau sarcina eroului, care se retrage în ovaţii. Actul unu se încheiase cu bine. Miguel cel tânăr arătase curaj şi o tehnică variată şi „pură”, în stilul clasic al lui Joselito, îmi şuieră, cu satisfacţie, andaluzul. Venise rândul începătorilor să-l aţâţe pe taur, să-i distragă atenţia şi să-l „alerge”.

            Deodată, ţipetele trompetelor anunţă picadorul. Fără grabă, cal şi călăreţ traversează circul, în pas săltat şi se poziţionează într-un con de umbră, din care cavalerul îşi schimbă suliţa pe lancea mare de luptă. Între timp, măscăricii îşi dirijează Împăratul, printre ţintele lor mişcătoare, către silueta masivă, de tanc, a calului de corrida.

            Iată că taurul îşi descoperă, în sfârşit, prada cea mare şi nemişcată, victima sigură de pe câmpiile copilăriei şi se aruncă imediat asupra ei, îi înfige cornul în burtă, pe sub blindajul de piele care o acoperă şi se împinge înainte, să taie, să sfârtece, să ridice. În acelaşi minut, picadorul aproape căzut din şa îi împlântă vârful lăncii între umeri şi se lasă pe el cu toată greutatea. Presiunea continuă să crească într-un timp care se goleşte. Cine va ceda acum, omul sau bestia – căci armăsarul sacrificat nu dă niciun semn de suferinţă… Lângă mine, marocanii transformaţi în massai urmăresc scena cu gurile uitate deschise.

            Taurul nu mai poate şi se desface, printr-o convulsie. Durerea din greabăn îl arde şi, pentru prima dată, răsuflă greu, din stomac. Din rana de pe spate i se prelinge o lacrimă roşie. Apoi pare să-şi uite duşmanul, priveşte în toate părţile, bate pământul cu copita şi se repede val-vârtej spre ţinta următoare.

            Răsună atunci cântece vesele de cimpoaie şi un jongler trece gardul, înarmat cu banderillas în tonuri alb-roşii. Evită soarele şi locul în care animalul e făcut să „ danseze” şi se îndreaptă spre mijlocul cercului, ca să-şi verifice lamele încovoiate, ascunse. Când, în sfârşit, are fiara în faţă, se ridică, iată-l, subţire ca nuiaua, duce braţele în lateral şi, dintr-o dată, îi agaţă din fugă cârligele de ceafă, apoi sare bariera. „Oh”, expiră, uşurată, mulţimea.

            Al doilea toreador primeşte cuţitele, apoi cel de-al treilea. În viteza cu care ţâşnesc drept spre moarte, dar pe care o evită, în ultima secundă, te-ai aştepta să zboare de-a dreptul peste fruntea plecată, ca altădată, în Creta.

            Lupta era, într-adevăr, bună. Taurul era brav, dar nu călcase în picioare barrera şi nici nu rănise pe nimeni. Se opri o clipă şi încercă să-şi scuture tăişurile care îl îngreunau şi îi intrau în carne. Îşi plimbă privirile pe deasupra gloatei aceleia colorate, care mirosea atât de ciudat. Piticii aceştia, pe care îi putea strivi oricând, nu păreau să-l slăbească, ba dimpotrivă, deveneau tot mai ageri pe măsură ce  puterile îl părăseau. Dar  se puteau ei oare măsura cu el ? Uite, se desfăşuraseră acum în evantai şi nu pridideau să-l strige, ba chiar să-i bată din picior, cu obrăznicie !Cum îşi mai jucau ei pânzele acelea nesuferite ! – şi atunci animalul îşi coborâ coarnele şi năvăli şi doar norocul îl mai salvă pe unul din oameni – „hei, atenţie, nepricopsitule!”, ţâşneşte un glas din public. Cercul omuleţilor acoperiţi cu falduri violete se strânge din nou în jurul taurului, apoi se deschide, ca o respiraţie sacadată.

 La un moment dat, orchestra dă de ştire şi matadorul îşi face din nou apariţia, cu o muletă roşie şi o sabie de plastic. Camarazii i se retrag, unul după altul şi îl lasă încă o dată singur. Asta ar trebui să fie runda finală, pregătită de cele dinainte şi aşteptată cu sufletul la gură de bandele vesele de pariori.

            Fierberea din tribune scade cu totul. Cei din primele rânduri se ridică în coate, să vadă mai bine. Tânărul înaintează cu pasul studiat până în centrul ringului şi îşi lasă în jos pânza triunghiulară. Îşi scoate pălăria şi o aruncă la pământ. Un geamăt face ocolul asistenţei, căci montera cade cu gura în sus, blestemata, încărcată cu moarte.

„Hep!”. Uriaşul se repede orbeşte la pelerina scurtă, parcă mai vie decât toate celelalte, dar toreadorul îl execută repede, printr-o serie de  pase uşoare, apoi îi întoarce spatele, cu indiferenţă. Furtună de ovaţii. După câţiva metri se opreşte, ia o poziţie marţială şi îl cheamă din nou.

 „Hep!”

            Numai că animalul nu se mai lasă aşa de uşor de păcălit. Cu umerii sângerând şi privirea tulbure, se opreşte adesea şi atacă numai dacă pândeşte.

            „Hep!” sună comanda bărbatului. Omul îşi ţine pelerina la spate, cu o mână şi îşi obligă rivalul să traseze un cerc complet în jurul lui. În timp ce animalul îi trece pe dinainte şi-i murdăreşte jacheta, îi mângâie crupa cu palma.

Face un pas îndărăt şi se opreşte într-o postură care îl face pe taur să îi şteargă piciorul cu coarnele. „Ole!” ritmează mulţimea, în delir.

Deodată, Miguel începe să-şi poarte animalul într-o avalanşă de pase, prin stânga, prin dreapta, şi-l răsuceşte împrejur, iarăşi prin faţă, pare că şi-l apropie şi îl îndepărtează după propria plăcere, la un moment dat confruntarea cu moartea pare a deveni un dans intim, cu parteneri strânşi unul în altul, de acum omul nici nu mai are nevoie de strigăte spre a se face ascultat, îi vorbeşte bestiei cu o voce blândă, hai, uşor, încă o dată, îl încurajează ca pe o femeie, bărbatul şi fiara par să se contopească într-un vârtej, să se cuprindă într-unul şi acelaşi trup negru, primitiv, într-o fiinţă de întuneric cu braţe care smulg, cu picioare de cal şi coarne şi coadă, în făptura aceea cu forme neclare, pe care o presimţim undeva cu toţii, în adâncul viselor noastre şi despre care se obişnuieşte să se vorbească în şoaptă. Atunci când se desprind, însă, descoperim, cu groază, cum taurul minoic care ne provoca teama nu mai era acelaşi, ca şi cum  dansul cu viaţa îi preschimbase ceva esenţial şi, în acelaşi timp, nevăzut, prin faţa noastră se mişca un trup care părea să-şi  fi lăsat puterea în celălalt corp, nu mai recunoşteam animalul acela domestic, căruia vrăjitorul tânăr părea că îi furase inima din piept şi începuse să i-o mănânce. Şi nimeni nu îndrăznea să spună o vorbă.

            Uşor ameţit, matadorul ia distanţă, îşi şterge fruntea şi îşi aşază un genunchi pe nisip.

            „Atenţie, Miguelito!”, avertizează un glas de femeie. 

             „HEP!”

            Docil ca o vită, taurul sau ce mai rămăsese din el îşi urmăreşte pânza şi, în trecere, îi atinge braţul coechipierului de la sol. „Bravo!” se trezesc tribunele. Din balcon, arbitrii, Marii Bătrâni ai tribului nostru, dau aprobator din cap. Omul se ridică, îşi îndreaptă spatele şi face o plecăciune. Asta era pentru noi, asta era pentru Gijon. Dar parcă nimic nu mai era cum a fost altădată.

             „Animalul ăsta şi-a pierdut onoarea”, şopteşte, parcă, Vânătorul din Andalucia. Fiara care sperie trebuia sacrificată de eroul raţional, mă ajunge gândul, stihiile pământului nu trebuiau îmblânzite, ci învinse definitiv, izolate, ca în toate legendele vicleniei omeneşti.  

            În glas de trâmbiţe, matadorul îşi schimbă sabia pe una cu vârf de fier. Se lasă tăcerea. Îndoaie un picior, îşi întinde braţul şi privirea de-a lungul lamei. Cu mâna stângă, începe să-şi agite pelerina, ca să oblige animalul să-şi coboare capul.  

            Taurul se apropie, tiptil ca o pisică. Miroase. Priveşte în jur. De ce nu mai se aud strigăte ? Nu, nu avea de ce să se teamă, muleta colorată îl cheamă, din nou, să se joace. Răscoleşte nisipul cu copita, îşi îndoaie grumazul şi se repede. Şi atunci, într-o clipită, lumea îngheaţă. Omul îi înfige dintr-o lovitură sabia până în mâner printre oasele umerilor, direct în inimă, apoi sare cu agilitate într-o parte.

            Un cor sălbatic de urale izbucneşte din publicul ridicat în picioare. „Buena estocada ! Campeon !”, apreciază bucuros cineva, pe o bancă vecină. Ca trăsnit, animalul se împleticeşte printre cercuri violete, îşi scutură capul şi se prăbuşeşte. Pe loc, unul dintre ajutoare îi curmă agonia.

            Victoria este deplină. Beat încă de emoţii, Miguel este felicitat de colegi, în vreme ce sute de guri îi scandează numele. I se prevede un viitor frumos. Şi mulţimea nu trebuie să-şi agite prea mult batistele albe, căci învingătorul primeşte din mâna aprodului trofeul cel mare, una dintre urechile învinsului. Victima este legată de atelaj şi, după ce face ocolul arenei ca să îşi primească ofranda postumă, este scoasă din scenă. Muzica se opreşte şi ea, ca şi dansul.

            În după-amiaza aceea toridă de august trei matadori au mai înfruntat şase tauri, dar n-a fost o luptă mai frumoasă. Apoi întreaga echipă s-a strâns, a împachetat şi a plecat la o altă fiesta, undeva prin sud.

                                                                        Alexandru Colţan

Basarabia – România. Proză scurtă

11 decembrie 2009. Ne adunăm, de data aceasta în plină furtună post-electorală,  pentru audierea invitatei Natalia Graur, elevă încă la Chişinău şi a Octaviei Sandu, în ipostaza ei inedită de prozator. La şedinţă desantează, de asemeni, artistul basarabean Ghenadie Popescu şi scriitorii Tudor Creţu, Alex Potcoavă şi Oana Doboşi.

Pentru Eugen Bunaru, textul fără titlu al Nataliei – autor recomandat, de altfel, de Dumitru Crudu -  dovedeşte o bună stăpânire a temei, o maturitate câştigată printr-un exerciţiu tenace al scrisului. Proza este vie, alertă, nu ne lovim de gafele sau stridenţele începutului, dialogurile sunt fireşti, predomină bunul simţ al detaliului, observaţia fină, pe alocuri se degajă chiar un fior liric. Subtextul pare încărcat de o oarecare fragilitate, combinată cu forţă, ceea ce ar aduce în discuţie un aer subţire de proză rusească. Câteodată, parcă, tonul poate să patineze în artificial şi ar mai fi unele probleme cu strunirea sau concentrarea frazelor. În tot cazul, textul întruneşte merite şi culege felicitări.

O primire foarte bună are şi Octavia, care ne citeşte „Unde e Ioana?”, „ Între trezie şi moarte”, „El a rămas pe vapor”. Surpriza e cu atât mai mare cu cât textele, redactate de cineva care scrie de obicei poezie, sunt de foarte bună calitate. Este vorba despre fragmente foarte concentrate, de tipul notaţiei jurnaliere, care ar putea specula fără probleme sâmburele epic pentru a câştiga o deschidere mai amplă. Se constată o bună tăietură a frazei, ritmul este bun, momente în care firul naraţiunii atinge oniricul. Unele pasaje ne trezesc amintirea Hortensiei P Bengescu.

Că avem de-a face cu lecturi de foarte bună calitate întăreşte şi Tudor Creţu. În privinţa Nataliei, descoperim o  proză de stare, construită cu atenţie, din care ar merita subliniată ultima secvenţă. Unele lucruri scapă, însă, cum ar fi dialogurile şi, poate, o amprentare mai apăsată a universului de la Chişinău. Octavia ne demonstrează o proză psihologică, în care textul se compune prin dilatare senzorială, cu insighturi onirizante, secvenţe sudate care ne conduc la ideea de cronică de stare şi trimit spre impresia de proză lirică, poematică. Autorul reuşeşte să impresioneze de la primele rânduri, ceea ce se întâlneşte destul de rar în lumea literară. Merită felicitări şi pentru curajul de a fi sentimental, într-o manieră temperată, naturală şi profi.

Pentru Alex Potcoavă, ambii autori îşi depăşesc, pe pagină, vârsta. Natalia scrie  într-un ritm alert care stârneşte şi păstrează interesul, cu o oarecare încărcătură violentă, inerentă autorilor tineri. Un discurs fără stângăcii. Octavia reuşeşte să creeze o atmosferă şi personaje credibile, ba chiar sondează cu succes lirismul şi mai multe medii. Ar merita menţionată şi sarcina oralităţii pe care autorul şi-o asumă şi de care se achită foarte bine.

Din punctul meu de vedere, Natalia reuşeşte să învăluie prezentul brut, aşa cum îl cunoaştem cu toţii, agresiv şi deconcertant, într-un aer de candoare adolescentină. Ni se derulează înainte un crâmpei din lumea primelor iubiri, cu tot ce înseamnă aceasta –  descoperirea  realităţii frustrante, conflictul între generaţii, atitudinea rebelă –  numai că autorul ar trebui să încerce mai des să se detaşeze de patima notaţiei senzorial-emoţionale, de amănuntul fotografic, să suprime unele adjective, să-şi măsoare  frazele. Întâlnim, în schimb, unele elemente inedite, care ar ţine de un specific local. Proza Octaviei îmi pare foarte reuşită, matură, subiectul şi modul de a scrie sunt urmărite cu ştiinţă şi naturaleţe, asistăm aici nu doar la un story, ci la o pendulare între detaliul încărcat cu semnificaţie, povestire şi trimiterile spre liric sau filosofic.

Moni Stănilă apreciază talentul şi intuiţia Nataliei, dar şi culoarea locală –  arhaismele, regionalismele, trimiterile spre Chişinău, care nu pot scăpa unui ochi avizat. Proza Octaviei place, de asemeni, descoperim aici, pe lângă talent şi intuiţie, o abordare mai tehnică a temei literare. Finalurile sunt foarte bune, în ambele cazuri.

Dafina David consideră că ambele autoare au adus texte de foarte bună calitate, fluente, în care dialogurile curg natural.

Ana Maria Puşcaşu subliniază începutul prozei Nataliei, asemănător, prin frenezie, cu „Măcelul” lui D. Crudu. Ar fi fost şi mai bine dacă am fi avut timp să ascultăm, suplimentar şi „ Reeducare”, scris de Octavia.

În final, Natalia şi Octavia îşi mărturisesc intenţiile şi părerea.

Iată că, pâş-pâş, ieşim şi din anul 2009. Un Crăciun fericit şi un an nou cu sănătate din partea cronicarului ! La Mulţi Ani!

                                                                       Alex Colţan

La Chişinău am ajuns destul de bine şi am tras imediat pe Puşkin la Gălbenuş pentru o soleankă (pe care de altfel nu am apucat să o mănînc).
Apoi ne-a recuperat Dumitru Crudu.
Toate bune.

<
Seara la USR l-am cunoscut pe Alexandru Vakulovski.
Toate bune.

.
Ziua a fost foarte lungă şi a condus la o sedintă grea de cenaclu chiar a doua zi. Lume, păreri, supărări, lansare.
Toate bune

.
La lansarea mea au vb Dumitru (Dudu) Crudu şi Vklvsk.
Toate bune.

.
seri, nopţi, dimineţi.
.
Proiect Timişoara-Chişinău în spaţii tarkovskiene. Am participat toţi, mai puţin Hose (supărată din cauza asta). A ieşit beton şi curînd… poze şi materiale.
Toate bune.
.
Mai stau o zi. Toate foarte bune.

                      Madrid. Patru măşti

Totul a început în anul de graţie 1561, atunci când împăratul cel mare, Filip al II-lea, atras de clima sănătoasă şi de apele multe, a decis să-şi mute reşedinţa între zidurile cetăţii maure Magerit. De atunci, târgul pierdut  în marea de ierburi a Castiliei pare că s-a molipsit de vanitatea şi de setea de mărire a Curţii şi a tot continuat să-şi lărgească raza, să cuprindă şi să vămuiască gloatele atrase de himera Banului sau a Gloriei. Astăzi, vârsta copilăriei sale învie în careul dintre calle Mayor, calle Toledo, Opera şi Puerta del Sol, în umbra uriaşelor palate baroce şi catedrale gotice, printre castele ducale şi poduri împodobite, porţi de triumf, în jurul fântânilor arteziene, prin mulţimea de cuburi de piatră care-şi dispută încă echilibrul şi proporţia perfectă. E vorba despre prea-lăudărosul Madrid al Casei de Austria, aşa cum l-au visat Sabatini, Herrera, Churriguera, aşa cum a fost el articulat şi a început să trăiască de pe planşeta cu calcule a lui Juan de Villanueva. Este Capitala lumii, care se naşte încet şi cu trudă din bezna istoriei, tărâmul fantasmatic al umbrelor lui Goya, în trecerea lor printr-o realitate dublă, împărţită între puterea vremelnică şi puterea eternă, între opulenţa Centrului şi sordidul periferiei. Păşim, printre batalioanele de turişti, pe stradele pe care şonticăia odinioară Cervantes, ne depănăm colecţia de amintiri şi de chipuri ale marelui Siglo de Oro, cu gălăgia corridelor şi execuţiilor sale din Plaza Mayor, cu fiestele confreriilor călugăreşti şi galanteriile picaro, cu episoadele dantelate de teatru ale Curţii. Oraşul etern, cu faţa încruntată, făcut să poruncească şi să reziste, să primească plecăciuni. „El Ciudad”, construit cu atenţie şi cu migală, într-o vreme în care timpul oamenilor era la fel de răbdător ca şi timpul naturii.

Plimbarea printre exponatele Madridului sever, închis în sine, se încheie prin paseo del Prado, în zona dintre fântâna Cibelei şi gara Atocha. De aici primim, parcă, aer proaspăt.  Ne dăm seama, treptat, că trecem printr-un oraş nou, care-l înlocuieşte pe primul şi care ne vorbeşte despre adolescenţa sa burgheză, de secol XIX. Străbatem, fără grabă, un cartier cu muzee deschise publicului, pe stânga şi pe dreapta se înşiră cazinouri şi hoteluri scumpe, case neoclasice ascunse printre parcuri şi grădini de agrement. Noul cartier vrea, parcă, să contrazică, să se opună, cu argumentele veacului romantic, mentalităţilor bătrâne, să dirijeze visul spre mitologie, să relaxeze poziţiile sociale rigide, să respire. Este un oraş care vorbeşte franţuzeşte, se îmbracă în rochii cu balene sau poartă joben şi lavalieră şi circulă cu trăsura. Este teritoriul noilor industriaşi, lipsiţi de complexele sângelui pur, este aria manifestelor politice şi al protipendadei intelectuale însufleţite de noi speranţe. Ne aflăm, însă, de abia la mijlocul călătoriei.

Întâmpinaţi de edificiul Metropolis, am ajuns pe Gran Via, bulevard construit în oglindă, după Broadway-ul din era prohibiţiei. Trecem pe lângă siluetele zgârie-norilor, pe lângă cinematograful Capitol şi intrăm, practic, în spaţiul unui nou gen de emoţie estetică. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să cotim pe paseo de la Castellana, să lăsăm în urmă sălile în care Dali sau Picasso luptau să expună, cafenelele cunoscute altădată de Hemingway, de Valle-Inclan, de Becquer şi de alţii şi să pătrundem în cetatea Marii Finanţe. Aici, Madridul pare că, ajuns la maturitate, îşi pierde memoria, îşi uită părinţii,  durabilitatea pietrei şi melancolia parcurilor ca să se îmbolnăvească de beţia vitezei, se ridică dintr-o dată în picioare, sus, tot mai departe, în căutarea grandiosului de tip american, contorizat în cifre : turnurile Colon, edificiul ziarului ABC, edificiul Bronce, turnul Picasso, turnul televiziunii, turnurile KIO – două blocuri de 27 de etaje înclinate în arc. Aici, cuvântul de ordine nu mai este nici honreza de sangre, nici pasiunea, ci succesul, imprimat în forma standard a extrasului de cont. Străbatem oraşul de aluminiu al aristocraţiei de secol XX, printre catedrale de sticlă tratate cu fluor şi ne simţim martorii resemnaţi ai victoriei absolute a Banului. Madridul acesta aparţine nobilimii cu gulere albe, personalităţilor la modă şi vedetelor pop, pentru oamenii de aici tradiţia se reduce la vila de marmură, cu piscină, iar maşinile de lux devin obligaţie de serviciu.  Jungla aceasta a marelui capital, cu pădurea sa ecuatorială de zgârie-nori, a preluat acum  funcţia de creier al metropolei, care adună şi pompează înapoi, pe circuite nervoase, sângele banilor, către cele patru puncte cardinale. Aici, în spatele ferestrelor multe se visează şi se plămădeşte chipul de mâine al oraşului, după direcţia şi cantitatea strictă a fluxurilor lui financiare.

Cea mai recentă fotografie a capitalei înfăţişează aşa -zisul oraş nou, crescut peste noapte, concentric, în jurul Centrului şi cunoscut sub numele de „Comunidad”. Este vorba despre salba de şantiere şi poligoane industriale şi anexele lor, adică despre oraşele -satelit ale muncitorimii, străinilor şi micilor slujbaşi. Spre deosebire de toate celelalte, oraşele acestea -turbină sunt mozaicate şi împărţite pe felii etnice – cartierul chinez, african, sud-american, român, etc. Madridul proletar are fruntea încreţită şi umerii căzuţi de oboseală, este capitala poluării, a grevelor şi a caravanelor de autostradă, este patria supermercado-urilor, luate cu asalt la sfârşit de săptămână, ca şi parcurile de distracţii, dar şi tabără a suporterilor şi a culturii de masă. Aici gustul occidental pentru frumos a fost anulat de construcţia contra cronometru, în urma căreia au apărut sute de blocuri, pe pereţii cărora adolescenţii se iscălesc în grafitti ca în celule de temniţă. Periferia, cu legile proprii şi ritmul ei de maşină hidraulică, care toacă monoton orele, anii, cu străduţele ei periculoase, cu barurile deschise tuturor spovedaniilor, cu praful şi serbările şi disperarea.

Dar să nu ne lăsăm înşelaţi. O dată pe an, toate ipostazele metropolei, toate părţile sale reuşesc să se plieze una în alta, fără zgomot, ca într-un mecanism unic, roşu-maron şi să creeze o singură imagine. Este vorba despre noaptea Anului Nou, dată în care madrilenii obişnuiesc să se adune, ca într-un ritual iniţiatic, în punctul său 0, la rădăcina urbei, adică la Puerta del Sol, pentru a sărbători şi a se simţi bine împreună. Obiceiul spune că, odată cu ultimele bătăi de gong ale ceasului, trebuie consumate doisprezece boabe de strugure. Uva de la suerte, se zice, strugurele norocului. Pentru a celebra, o dată în plus, supravieţuirea sau succesul, în interiorul oraşului care se schimbă şi care trăieşte prin ei.

În data de 27 octombrie, ne strângem la ora ştiută pentru o seară a premiantelor. De data aceasta, Beatrice Serediuc citeşte două proze – „ Ciorbă”, respectiv „ Ce bun-ar fi nişte ceapă”, iar Adelina Dozescu ne aduce un ciclu de poeme.

Pentru Eugen Bunaru, proza poate fi înţeleasă ca o foarte bună carte de vizită pentru intrarea în cenaclu. Sunt texte care-şi iau ca subiect lumea urâtă în care trăim, cu dezorientarea, capcanele şi tentaculele ei şi, prin aceasta, s-ar putea lega de producţiile douămiiste gen I. Baetica sau I. Chiva. Deşi ambele fragmente dovedesc forţă şi talent, primul dintre ele, enunţiativ, mai degrabă, are un început slab şi se compune dintr-o aglomerare de situaţii ce par a nu se putea coagula într-o tensiune. Iese în evidenţă, însă, simţul detaliului, care creează, prin acumulare, atmosferă şi ajută la schiţarea unui personaj. Fraza se complică prea mult, în dauna efectului, se diluează, se încurcă în repetiţii şi stângăcii. A doua proză, străbătută de un plan oniric, subteran,  pare mai bine condusă şi lasă în urmă o vibraţie lirică de bună calitate. Totuşi, revin în atenţie locurile comune ale limbajului şi ale tehnicii douămiiste.

Poezia Adelinei demonstrează un exerciţiu mai îndelungat al scrisului – lecturii, control şi maturitate. Este vorba despre o poezie minimalistă, care fotografiază un univers dedublat de măşti şi de kitschuri, căruia îi sunt surprinse tentaţiile şi golului, un spaţiu în care până şi dragostea cade în derizoriu. Tonul este prozaic, ironic sau acid, pamfletar, pe alocuri, se merge chiar pe auto-pastişă. Cea mai puternică dintre ele pare a fi poezia „ Apocaliptic”, în sensul asumării şi al sincerităţii.

Iuliana Kiss, autor de teatru, apreciază poezia, pentru siguranţa spunerii şi proza a doua, poematică.

Marius Ivan consideră că stilul minimal din prozele citite se potriveşte foarte bine intenţiei auctoriale şi, din acest punct de vedere, tensionarea lui ar fi stricat. Fragmentele trebuie înţelese ca relatări personale, în care ar trebui apreciate tenta onirică, finalurile scurte şi concise, ironia. În ceea ce priveşte poezia, ea descrie un univers consumist, plictisul şi lipsa de sens resimţite de generaţia actuală.

Prozele i-au plăcut şi Mirunei Vălungan, mai ales prima, prin generarea impresiei de haos şi finalul celei de-a doua. Poezia este reuşită, în special prin strecurarea ironiei.

Octavia Sandu remarcă şi ea prima proză – a doua s-ar pierde în detalii. Adresarea către Eva este reuşită.

Ana Maria Puşcaşu subliniază recuzita de actualitate a ambelor autoare. Prozele au o respiraţie proprie, tocmai de aceea pot să apară, câteodată, scăpări sau stângăcii. Prima dintre ele atrage prin dinamism şi atmosferă, în următoarea discursul pare a se dilua. Oricum, textele par să joace altă miză decât sondarea sexualităţii, mesajul lor este unul dramatic, chiar dacă Beatrice îl camuflează sub o biografie minimalistă. Ar trebui încercată, totuşi, o altă formulă – căci scrisul la persoana 1 este, în genere, unul destul de pretenţios. În legătură cu poezia, Ana Maria apreciază faptul că autorul încearcă să genereze tensiune prin asamblarea imaginilor şocante. Unor astfel de poeme pare, însă, că le lipseşte ceva.

Monica Stănilă începe prin observaţia că Adelina „ are mână” pentru poezie. Ar trebui stabilită, însă, o direcţie a textelor, pentru că ele par să curgă simultan spre sentinţă şi spre supralicitarea imaginii. Atenţie cu ironia care devine poantă şi cu mesajul ce poate ajunge necredibil. În privinţa prozei, Beatrice, spre deosebire de I. Baetica, îşi eticizează discursul, ne arată unde poate duce haosul asumat, iar personajul primului fragment este reuşit în sensul de voit inconsistent, plat, jemanfişist, ca la Al. Vakulovski. Al doilea text reuşeşte prin fluiditate, lirism, profunzime şi efecte vizuale, prin adresarea către Eva.

Ionuţ Ionescu consideră prima proză nestructurată tematic şi nefiltrată stilistic. În lipsa aportului stilistic, descrierea feminităţii ezitante, cu frustrările şi complexele ei beneficiază de o bună priză la real, de acuitatea observaţiei şi de autentic. Al doilea text este mai bine organizat, descoperim aici o încărcătură poetică şi mai multe instanţe auctoriale, mai multe perspective care sunt şi ar merita exploatate. Poezia, prozaică în îmbrăcătura ei, se construieşte pe baza reţetei lirismului diseminat în detalii al modernismului şi riscă impresia de exterior, căci realitatea poate fi exploatată poetic cu condiţia vizionarismului – vezi Manasia.

Eliana Popeţi extrage din poezie lumea robotizată, iar Ariadna Perhald exprimările reuşite şi muzicalitatea difuză.

Costin Spirea scoate în evidenţă în prima proză simţul detaliului şi sinceritatea. A doua proză ar trebui, într-adevăr, continuată.

Plecând de la primul text, Ioana Duţă aduce în discuţie personajul şi tematica lui Palachniuk.

Raluca Sandu apreciază legătura între proză şi poezie.

Marinel Oprea apreciază talentul autoarelor, dar consideră că unele poezii ar merge fără final şi că autorul ratează atunci când încearcă să şocheze. În privinţa prozei,  ar merita subliniate  nervul şi forţa.  A doua dintre ele are mai multă poezie şi un final superb.

În ce mă priveşte, vorbesc cam mult de data aceasta. O felicit pe Beatrice, căci textele ei aduc în discuţie nota proaspătă, jurnalieră şi revoltată, a prozei postmoderne. Vorbim despre două fragmente inteligente şi bine lucrate, cu titluri alese cu grijă, care merg pe pariuri diferite. Deşi în fiecare persistă căutarea identităţii şi subiectivismul puternic, întins între descoperirea haosului şi ironie, nostalgia purităţii, trimiterile simpatic – gastronomice, obsesia timpului, totuşi tehnica punerii în scenă, axele realităţii, simbolurile folosite sunt altele. Ironia care salvează alunecările într-un  patetic ce ar ajunge în funebru este, la rândul ei, demontată prin autoironie. În mod voit primul text este lipsit de intrigă, pentru că se joacă foarte bine cartea confesiunii libere, care captează cu uşurinţă şi seduce. Al doilea text schimbă însă cadrele, colorează spaţiul în alb şi negru, este mai reţinut şi elaborat, intră în discuţie aici  mai multe chei interpretative, se operează deschideri către vis şi reverie şi trimiteri spre psihanaliză. La un moment dat, perspectiva se schimbă şi se aruncă o altă lumină textului, facil la prima vedere. Ar exista, totuşi, riscul ca extinderea unor astfel de proze să obosească prin circularitatea subiectivă continuată a la longue.

Poezia Adelinei constituie în ansamblu şi în parte un colaj de imagini care descriu intersecţia realităţii brute cu o mare sensibilitate poetică. Textele ar trebui însă revăzute în ideea eliminării stridenţelor.

O şedinţă faină, ce ziceţi ?

                                                                                   Alexandru Colţan           

3 noiembrie 2009. Citesc Bogdan Cazacu – proza „ Porcotanul” şi Daniel Rău – poezie.

E. Bunaru începe cu observaţia că este vorba despre o povestire care tratează mediul studenţesc, local, cu conţinutul ei de tentaţii, speranţe şi plictis. Textul denotă reale calităţi literare, are momente bune, nervoase, pigmentate cu umor – nuclee ce ar merita exploatate – dar suferă de lipsa tensiunii. Observaţiile scurte sunt percutante, există mult dialog, dar limbajul pare că nu este bine controlat, artificios, iar argoul, ne-natural. Un personaj ar trimite spre U. Eco. Proza ar trebui revăzută.

Ciclul lui Daniel reprezintă, în schimb, o frumoasă surpriză, el pare să ne readucă „poezia acasă”. Prima sa parte este o încercare de poem –fluviu, care reuşeşte să configureze un topos propriu, are o respiraţie amplă şi o tonalitate ce ne aminteşte de poezia imnică, de N. Stănescu, stârneşte ecouri din Biblie şi accente melodice de factura psalmilor. În partea a doua, tonul se schimbă în aforistic şi sentenţios, poezia devine vizionară, se transformă în incantaţie, reuşeşte o solemnitate gen C. Perţa. Descoperim, aşadar, curajul de a urma o linie neoromantică, atemporală, fără devieri în vetust, căci poezia îşi menţine reflexivitatea, Daniel are priceperea de a topi elementele conceptuale într-un limbaj care capătă carnalitate, deşi uneori discursul poate deveni încărcat sau preţios. Există versuri şi imagini foarte frumoase, caligrafiate cu mare fineţe, dar ar mai trebui lucrat la eliminări, asupra retorismelor şi surplusului verbal.

Miruna Vălungan consideră tema prozei interesantă – banalul cotidian şi subliniază unele pasaje reuşite. Totuşi, povestirea este slabă din punctul de vedere al  personajelor şi limbajului, iar unele observaţii devin neinteligibile. Poezia place, are o bună muzicalitate, ba chiar reuşeşte să îşi creeze, în jocul cu cuvintele, o tonalitate personală. Îmi sună telefonul.

După părerea mea, proza pare într-adevăr un text la prima mână, care îşi asumă un subiect pretenţios – adolescenţa. Nu este vorba despre o încercare după şablonul clasic, de aceea nu se urmăreşte o intrigă sau acumularea unei tensiuni, ci avem mai mult de-a face cu o povestire de atmosferă, voit neclară, dezordonată, ce mizează pe confesiune şi veridic, în care întâlnim oralitate, ironie, poantă, tragism şi locuri comune, precum la Salinger. Din acest punct de vedere, dialogurile par reuşite, în schimb titlul pare lipit de text, persistă unele probleme de limbaj şi ar trebui clarificată distanţa faţă de pateticul inerent vârstei.

Poezia îmi pare, de data aceasta, de foarte bună calitate, în special în prima ei parte – căci a doua, văzută ca un ciclu al naşterii –morţii unei emoţii, eşuează în aforistică şi filosofie. De remarcat atitudinea bivalentă faţă de religios – tonul solemn, dar şi ironia fină, care urcă până la parodiere. Fluxul poetic ia fiinţă ori prin bruscarea textului cu imagini puternice, ori prin deducerea lor, firească, a unora din altele. Întâlnim unele pasaje de joc sintactic şi intertextualitate şi altele, de tăiere a frazei din scurt, în care sugestia aminteşte de haiku. Sună telefonul.

Pentru Monica Stănilă, în cazul ambilor autori am avut parte de o lectură exclamativă. În ceea ce priveşte proza, persistă o oarecare inconsistenţă, momente de necredibil, căderi în livresc. Anumite pasaje ar mai trebui dezvoltate. Daniel scrie o poezie cu nerv, în cheie barocă, ştie deja să-şi crească substanţa textului, să-şi taie versurile, iar folosirea cifrelor ca titlu îi aminteşte de un I. Matiuţ. Există şi o nuanţă religioasă, psalmică – poemul cel mai metafizic este „ Trezirea”. Repetiţiile sunt bine utilizate, în schimb afinitatea spre Nichita duce la forţări de limbaj, iar dativul posesiv poate să strice.

Iuliana Kiss consideră că proza reuşeşte descrierea atmosferei studenţeşti, textul este scris cu febrilitate, totuşi, pare neterminat, nu avem un deznodământ clar; poate i s-ar potrivi mai bine maniera epistolară. Începutul este dur, apoi cursul poveştii cade în liric, cu unele clipe de hiperluciditate. Poezia este melodioasă, „ Scrisoare” are o oarecare fluiditate, ca permutare de cuvinte, folosirea laitmotivelor pare potrivită, dar sunt şi scăpări de punctuaţie.

Dafina David este de părere că ambele lucrări sunt bune şi la nivel tematic şi lingvistic şi îi felicită pe autori.

Marinel Oprea consideră că proza se extinde în dialog şi că s-ar putea specula mai mult latura ei ezoterică. Talentul este incontestabil, dar tehnica trebuie perfecţionată, în sensul asocierilor şi al limbajului.

Îmi sună telefonul.

                                                                                 Alexandru Colţan

                                            Început de stagiune literară 

 Pe data de 13 octombrie a.c. deschidem din nou uşa sălii clasice a Cenaclului. Ne revedem, deci, în păr, după trei luni de vacanţă, mai graşi sau mai palizi, mai vioi sau mai puţin, dar cu aceeaşi bucurie. Protagonistele serii sunt de această dată prozele Ralucăi Sandu – colaboratoare la o revistă religioasă şi aspirantă la roman –  respectiv un ciclu proaspăt de poeme marca Dafina David.

În privinţa basmului „ Băiatul sărac şi fata bogată”, E. Bunaru rămâne cu impresia unui mic „Luceafăr” întors pe dos, din care persistă vibraţia nostalgică a copilăriei. Există talent, numai că textul pare să scape uneori de sub control, persistă nesiguranţe, naivităţi şi neglijenţe în exprimare. Tuşa moralizatoare este prea puternic trasată. Stilistic vorbind, mai îngrijită pare a doua povestire, „Ploaia”, care, în plus, aminteşte de poetica lui Minulescu şi trimite spre proza de mistere. Deşi se simte nervul şi o anume sensibilitate pentru confesiunea literară, naraţiunea se încâlceşte pe alocuri, iar lectorul avizat simte capcana unui text fără miză mare. Ar mai trebui umblat puţin şi la ton, în direcţia demontării gravităţii prin umor sau ironie. În ceea ce priveşte poezia Dafinei -  autor apreciat şi în lectura publică de la Arad –  E. Bunaru este de părere că ea ne dezvăluie o lume interioară graţioasă şi ermetică totodată, articulată prin exprimări ciudate şi asocieri insolite, provocatoare. Sunt versuri care sfidează linia douămiistă şi care îşi asumă un pariu intelectual şi anume riscul de a lăsa în urmă un cititor prea comod. Avem de-a face cu pasteluri interioare ce stârnesc reverberaţii, creat prin speculare senzorială, dar şi cu ruperi de ritm cu efecte de potenţare reuşite. Sintaxa cu volute stranii şi folosirea inversiunii  ar apropia poemele Dafinei de cele ale lui A. Bodnaru.

În privinţa prozei, Monica Stănilă este de părere că există unele probleme în ceea ce priveşte repetiţiile, neologismele, rima populară. Cea de a doua povestire este mai bine legată, chiar dacă nu are cursivitatea pildei din „ Băiatul…”. Avem aici fraze mature, cursive, rime interesante, dar ne ciocnim iarăşi de numărul mare al repetiţiilor. Ciclul Dafinei pare mai bine lucrat, facem cunoştinţă prin acesta cu o senzualitate a limbajului tipic feminină, există pasaje de mici aduceri în cotidian, dar şi accente de umor negru. Forţările de sintaxă ies uneori foarte bine, iar inversiunile cresc puterea de sugestie poetică. Ar fi momentul ca Dafinei să îi apară o carte.

Beatrice Serediuc, studentă la masteratul de Creative Writing şi câştigătoarea menţiunii pe proză a concursului „ Pavel Dan” din acest an, subliniază repetiţiile din  proza Ralucăi, dar şi diminutivele, care îi par deplasate. Povestirilor trebuie să li se schimbe în întregime settingul, în sensul că trebuie să descrii doar ceea ce cunoşti. Poezia Dafinei place, sunt imagini reuşite şi elemente originale.

Pentru Ioana Duţă, Dafina are un stil propriu, mai complicat, care face poezia ei mai atractivă, versurile conţin imagini foarte frumoase, dar parcă se simte nevoia unui mesaj.

Ariadna Perhald critică mesajul prozastic al basmului, pe care îl leagă de o mentalitate colectivă greşită.  Povestirile Ralucăi posedă un ritm interior şi denotă un mare simţ auditiv, dar ele sunt şi o interesantă combinaţie între naivitate şi observaţie realistă. Poezia Dafinei pare a se curăţa de neesenţial şi nu e cinstită o analiză fragmentară. Avem de-a face cu o trecere foarte bună între strofe, versurile sunt frumoase, mature, unele dintre ele speculează  utilizarea  planurilor contradictorii.

Ca o bună cunoscătoare a basmului cult, Eliana Popeţi apreciază înclinaţia către o asemenea specie. Constatăm, fără îndoială, talent şi imaginaţie, dar şi o evoluţie între prima şi a doua proză. Frazarea lungă, cu enumeraţii, favorizează povestea, numai că ar trebui acordată mai multă atenţie evitării clişeelor. În privinţa poeziei, de data aceasta Eliana o simte mai apropiată, versurile curg frumos, doar că uneori jocurile de cuvinte pot să dăuneze.

Tânăra Adelina Dozescu, câştigătoarea premiului 3 la poezie la concursul „ Pavel Dan” de anul acesta, consideră poezia Dafinei foarte vizuală, asemănătoare, din acest punct de vedere cu cea a lui Cristi Cotarcea. Sunt versuri foarte frumoase, care trimit la real.

Mie basmul mi-a plăcut ca intenţie – tot mai rară în cotidianul nostru haotic. Mesajul pare, de asemeni, interesant. La capitolul stilistică, intrigă şi personaje, sunt însă probleme care necesită o rezolvare urgentă. La prima vedere, poezia Dafinei pare impresionistă, o poezie cuminte, descriptivă, a unui univers cochet şi atractiv, o lume văzută printr-o lanternă chinezească, iar la lectura următoare se dovedeşte a fi profundă şi pretenţioasă. Avem versuri libere, frumoase în curgerea lor simplă, peisaje de toamnă care amintesc de o A. Blandiana, dar şi imagini complicate, englezisme, inversiuni, imagini explicite care tind să se aglomereze şi să sufoce. Poate ar fi indicat să se elibereze uneori firul poetic, care pare să se comprime cu zgârcenie între ţărmurile unei estetici prea elaborate.

În final, autorii îşi decriptează intenţiile şi măsura. Ne luăm la revedere, pe curând.    

aici e fără cuvinte.

Poezii pe care le vom citi curînd pe aici au avut o primă audiţie chiar aici:

Au citi: Ariana Perhald, Nico Papp, Alexandru Potcoavă, eu, Paul Tămaş.

Succesul maxim i-a aparţinut lui Marian Oprea cu eroticele sale poeme.