Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Căpitanul prafului

Posted by Alexandru Colţan pe Iunie 8, 2008

Căpitanul prafului

( o poveste)

Timpul: anii Conspiraţiei prafului

Locul: România, o cârciumă vineţie de gară, cu manele şi fum de mititei

Personajele : Poema în pielea goală, Personajul-care-este, Gică Oţet, Aron coadă de maimuţă. ro şi altele

Prima parte

Ţăranul Rural ( intrând odată cu notele discordante ale gării, care compun şi dizolvă cadre, asemeni pulberii dintr-o rază de soare ): Hă! Hăăăă!… ia uite-i ! Şălgeii moşului!

Poema în pielea goală ( păr scurt, priviri globale): Vai, mi-e rău.( tare) Ieşi dracului afară de aicea!

Ţăranul Rural ( poartă pantaloni chinezeşti de trening şi o pufoaică ) : Ce-ai, mă, eşti bolundă? Voi cine sunteţi, că nu vă cunosc?…. Io îl caut pe Căpitan…

Personajul- care- este ( un individ format din dungi de alb şi valuri de pofte, sub un strat scorojit de oboseală): Da, şi noi vorbeam despre el. Să facă bine să cureţe mizeria asta, că ne-a orbit de tot!… Ne-a intrat şi în gură!

Noul venit îşi caută un scaun, numai că în birt nu mai rămăsese decât o masă pătrată, la care celelalte personaje îşi împărţeau o sticlă de bere . Ţăranul afişează o figură speriată, dar nimeni nu pare să aibă vreme de asta. Pesemne că aşa le era scris, îşi zise, ca şuvoaiele de praf care se ridicau şi se răsuceau pe deasupra câmpiei să le îngroape tot satul. O clipă urmări cum tălpile mici de nisip se ascundeau printre tomberoane şi se strecurau înăuntru, pe uşa deschisă. Apoi ( către ceilalţi ) : Dacă îl vedeţi, să-i spuneţi că l-am căutat …Io mă duc cătă oraş….o să-i dau un mesaj, că mi-e preten… ( către Poemă) Mai taci focului! ( iese). În urma lui, autorul scoase un carton, notă pe el „ Închis – inventar” şi îl atârnă pe dinafară, de clanţă.

Personajul – care – este ( cel care în tinereţe rătăcise prin prozele lui Slavici sub înfăţişarea lui Lică ) : De fapt, eu îl cunosc pe tipul ăsta de-şi spune Căpitanul…Vă spuneam, era odată o lumină mai limpede, vânzătoarea de loto şi cafeneaua în care mă întorceam din toate expediţiile, însoţit de o mapă cu încheietorile uzate. Câteodată ploua, iar zugrăveala de humă …. ( pentru a-l întrerupe, autorul stropi din telecomandă un snop de sunete cacofonice ).

Aron ( umplându-şi paharul): Ştie cineva cum se ajunge cu maşina la Barcelona şi cam cât ar costa, pls?

Personajul (către Poemă ): Ce zici, parcă s-a înteţit şuieratul ?

Poema ( către Aron ): Nu-l mai asculta, că iar începe ăsta cu minciunile ..

Gică Oţet ( bărbatul-ghips, idei – bărcuţe de hârtie ) : Eu cred că acuma e prin Apuseni, umblă aiurea în loc să ne ajute, că ne pierdem şi bruma de avere…

În vremea aceasta, gândurile Personajului continuau să îi coboare treptele alunecoase ale aducerii aminte, îi răscoleau magaziile, aruncându-i pe linia de fugă a conştiinţei, ca într-un joc de bile, napolitane şi locomotive, feţe încruntate, zimţii rupţi ale emoţiilor, mărul rotat pe sub care urmărea încă norii cu ferestrele sparte cu mingea. „Da, chiar a fost odată un început, continuă el pentru sine , mărgelele de Cibo se legau pe atunci în şerpi fantastici Uroboros care ocoleau pământului în optzeci de zile, iar printre blocurile înverzite de igrasie răsărea acelaşi soare de acuarelă. Pe Căpitanul prafului l-am cunoscut în anul Varicelei, îl chema Alin şi era cu un cap mai mic decât noi toţi, nu mai vorbesc că nu-i plăceau nici corcoduşele şi nu ştia nici fentele braziliene. Drept să spun, mi-a stârnit râsul încă de la primele apariţii, căci avea obiceiul să îşi umple gura cu pământ, hei, prostule, ce te-a apucat, mănânci ţărâna morţilor, îl luase furios la rost Ştirbu şi imediat după aceea toate poveştile copiilor s-au lungit, ca arcurile din canapeaua lui Ciocârlan, către urechile părinţilor. Apoi mă obişnuisem şi îi urmăream adesea cu uimire mâna, care ne desena prin colbul trotuarelor tot soiul de făpturi ciudate, animale care beau apă, copaci cu milioane de petale, cauboi şi balauri, oraşe gigantice din care făceau ochi personaje care se ridicau, încetul cu încetul, se multiplicau, alergau şi se războiau, îşi schimbau înfăţişarea şi mureau singure pentru a renaşte, ca şi cum roţile maşinilor le-ar fi insuflat o viaţă fără sfârşit. Ce nu îmi plăcea la el era că puştiul hotărâse la scurtă vreme să nu se mai spele, iar hainele ajunseseră să îi spânzure de gât murdare şi roase, de parcă s-ar fi transformat şi el cu totul într- un fel de fiinţă a prafului. Bineînţeles, copiilor le era interzis să-i vorbească, iar Ştirbu şi cu Manuel Pocăitu” ….

Poema ( zâmbind misterios, către Aron ): Nu poate fi prin Apuseni. Nu te mai lua după Gică, habar n-are.

Împinsă de singurătatea miriştei, pulberea îşi făcuse loc printre scândurile cârciumii şi creştea la fiecare mişcare a vântului. De la tejgheaua sa, autorul acoperi alene cu sonorul televizorului ţipetele câmpiei dezlănţuite .

Aron coadă de maimuţă ( şterge cu dosul palmei ţărâna care se întindea pe masă): Bine, stau o noapte în Munchen într-o benzinărie, dar apoi pe care autobahn mă bag?

Personajul : Pământul vine peste noi, pământul cere răzbunare…

Gică Oţet ( nostalgic ): Ehe, când o veni Căpitanul, atunci să vezi !…( apoi scoate vioi un pachet din buzunar ): Hai mai bine să facem un pocheraş, ce ziceţi? Cine pierde, dă berea..

De afară, firele furtunii curgeau odată cu vocile oamenilor, se înnodau între ele şi se ţeseau repede într-o reţea a spaimei. Ţăranul Rural bătea cu pumnii în uşa zăvorâtă : Săriţi, oameni buni, vine prăpădul!….

Personajul( către sine) : ….”.poate că tocmai îndelungata sa prietenie cu praful şi setea de răzbunare dospiseră în Alin puterile acelea extraordinare care, peste ani, i-au adus şi renumele. Aşa se face că într-o zi Mişu Găinaţ veni în fugă să ne aducă teribila veste că băiatul cel nou oprise vârtejul care rupea crengile şi umfla colburile din cinci străzi. Aşa aflarăm că piticul se ridicase în mijlocul vijeliei, pocnise din degetele mâinii stângi, cum se face la nuntă, iar pana prafului se despărţise, ascultătoare, pe două coloane, alunecase peste capotele maşinilor şi dispăruse înghiţită de cine ştie ce gură. Oricum, de la întâmplarea aceea, mogâldeaţă se pricopsi cu funcţia de mare vrăjitor al Zonei B7 şi scăpă de scuipat şi de pişcărici”..

Aron avea doi popi, iar Gică ful de dame. Personajul pierduse şi îşi umplu paharul, apoi i se adresă iritat autorului : Domnule, oamenii ăştia zbiară ca măgarii, nici nu ne mai auzim între noi!

Aron ( privind distrat canalul de manele ): Eh, ce zici de bucăţica asta?, însă autorul continua să-şi ronţăie amintirile din punga sa de plastic. Cititorul, personaj al unui autor anonim, îi privea cu compasiune.

Poema strănută, apoi îşi şterse nasul cu o batistă cenuşie. Şi ea îl cunoştea, ba chiar foarte bine pe Căpitan, căci şi-l imaginase de atâtea ori, încât visurile i se amestecau cu amintirea de nu le mai putea deosebi . Se scărpină pe un picior, îşi scoase o ţigară, dar curentul îi fură scânteia brichetei şi atunci simţi cum cineva apasă pe o pedală de start şi că ţâşneşte cu viteza gândului printre bârnele pe care se acuplau şobolanii, pe deasupra gării, peste acoperişurile caselor dărăpănate. În mod curios, pe măsură ce se pierdea în tunelul imaginaţiei, trăsăturile i se ascuţeau, i se strângeau, apoi o coamă roz- electrică îi acoperi ceafa şi Poema noastră deveni pe de-a-ntregul o Femeie- piaptăn.

„Visul nr.1 : ne aruncasem cu toţii înainte zdrobind, urlând, sfâşiind tot ce întâlneam în cale, unul înhăţă damigeana şi o dădu peste cap, îi vedeam cum focul îi aprinde măruntaiele, îi coboară până în picioare şi apoi urcă, prin ţevăria nervilor, ca să-i mănânce gândurile şi să-i ţâşnească prin ochi, camera de cămin se îngustase şi se alungea, circul mirosului de vodcă, bucăţele de cuvinte şi de biscuiţi, ce mai vrei, fată? explozia scrumierei de perete, ha ha ha, sângerezi ca un porc, muzica asta era bestială, asaltaţi din toate părţile de lumină ca de sticlă pisată, blonda începe să se dezbrace, mai uşor, bă javră, respiraţiile se adunau unele în altele, forme rostogolindu-se în toboganul culorilor, apoi în sunete cu şapte limbi, înainte, tot înainte până la moarte şi înapoi, până când urletul îţi părăseşte curat pieptul, străbate tot cerul şi apoi îşi soarbe tăişul, ca un briceag de argint…pe neaşteptate, în cameră apăru tânărul Căpitan, tu cine naiba mai eşti, îl întrebă şi atunci simţi cum într-o clipită privirea lui vie se lungeşte, o parcurge până în întunericul unor vârste necunoscute, o perforează fără cruţare până la miez, ochii aceia minerali în care lumina se distila şi se curba, apoi ieşea ca dintr-o capcană, privirea pe care atâta vreme o căutase înnebunită prin baruri, prin gări şi prin săli de lectură, ochii pe care-i sperase în nopţile scurte de fosfor, arse una după cealaltă ca beţele de chibrit, erau în sfârşit lângă ea, acolo, la un pas, iar lumea întreagă se aplecă şi pocni ca un mugure în sute de vrejuri care dansau şi se răsuceau de-a lungul şi de-a latul odăii. Numai că necunoscutul zâmbi, se întoarse pe călcâie şi închise după el uşa fără o vorbă.”..

Erau deja la a treia mână, Personajul pierduse şi se retrăsese în turnul său albastru de oftică, iar Femeia era sigură că Gică trişează. Doar printre interlopi era cunoscut sub porecla de Gică Milion .

Gică: Eh, biată ţărişoară, vai ş-amar de tine…( bate cărţile )

Aron : Vai ş-amar de noi…. Mai vrea cineva restul ăsta de bere? ( îşi toarnă). Afară-i jale, ia auzi-i cum fug să se ascundă…Iar s-au oprit trenurile…

Gică ( satisfăcut ): Hă hă hă!

Alunecând parcă fără zgomot, dunele de praf le îngropaseră, deja, încălţările şi le urcau spre genunchi. Furtuna începuse să scuture cu forţă pereţii de scândură. Autorul analiză nişte dialoguri, apoi îi făcu un compliment cititorului.

Personajul ( pentru sine ): Ţara lui Papură vodă, ce mai..

Femeia se foi puţin în scaun, o cam mânca pielea, schimbă trei cărţi, dar al doilea vis se lipise prea bine de primul ca să se mai poată desprinde :

„Ne aşezasem de data aceasta la umbră, cu un copac înalt sub cap şi ne aruncam cuvinte, ştiam, în spate se întindea dezastrul, satele cu drumuri desfundate, prin care nu intra nici doctorul şi nici poliţia, oraşele vagaboande prin care Dictatura prafului arunca sămânţa dezolării, toţi oamenii aceia îmbrăcaţi în haine de culoarea cenuşii, care nu mai vedeau, nu mai deosebeau adevărul de minciună şi vindeau tot ce apucau ca să fugă blestemând prin străinătăţuri. După zeci de ani de înfrângeri, puţini îşi mai păstraseră câte un dram de nădejde şi mai plecau urechea la zvonuri. Şi mai puţini îndrăzneau să mai povestească despre apariţiile Căpitanului, cu hlamida sa de hârtii de ambalaj şi de sticle goale pe umeri, împărţind comenzi de pe puntea corăbiei de praf armatelor sale echipate cu aspiratoare, cu perii şi mături. E adevărat, nu se cunoştea cu siguranţă nimica, dar şoferii de autocare asigurau că omul acela există, că îl văzuseră pe fronturile din Ardeal şi că după bătălii crâncene locuinţele, fabricile, ba chiar şi străzile oraşelor străluceau de curăţenie. Toată lumea ştia doar că luptele erau grele şi trebuiau purtate continuu, căci pulberea era vicleană, se prefăcea doar că se retrage, ca să apară peste noapte cu efective sporite şi să îşi recucerească poziţiile. Pentru un timp se auzise că elevii unei şcoli din Moldova, însoţiţi de profesorii de educaţie fizică îi luaseră urma prin Ceahlău. Apoi, că nişte investitori străini fixaseră o sumă pentru cel care reuşea să-l momească în capitală. Cei mai mulţi, însă, le rânjeau în faţă, convinşi că totul nu era decât o scorneală ca atâtea altele şi se mulţumeau să se vaiete prin colţuri. Printre ei se numărau şi înfrânţii, care se obişnuiseră atât de mult cu gunoiul, încât şi-l strângeau acasă în grămezi, ca să le dea de furcă pompierilor.

În vara aceea nu eram decât nişte oameni alungaţi din lume către marginile mării. Căpitanul se lungise lângă mine pe iarbă, iar eu sporovăiam întruna, îl întrebam ce găseşte de râs într-un prăpădit răsărit de soare încărcat de alge şi de ioni, mai erau: babe unse cu nămol, valuri încărcate de spumă. De curând se scufundase un vapor, iar curenţii aduceau pe plajă scânduri sparte şi etichete. Nu ştiu, poate că era numai vina mirosului de iod, dar toate păreau noi în dimineaţa aceea, îmi strângeam mai departe tricoul pe mine şi Căpitanul mă privea în tăcere, nu părea să îi treacă prin cap ca să-mi spună „ ştii ce, hai să ne purtăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, hai să nu ne mai facem vinovaţi de războaie, de impresii şi de cuvinte. O să vezi. Dansul e simplu. Întotdeauna începe cu cei mai simpli paşi”, dar el nu, el mergea de-a lungul ţărmului şi eu am schiţat un surâs, apoi am început să zâmbesc în răstimpuri privind cum se îndepărtează, cum trece mândru mai departe, cum construieşte unul după altul castele de nisip şi cum le distruge, cum se ascunde şi cum îşi croieşte drum cu mâinile în buzunare, asemenea valului cel mare care aleargă şi nu se mai întoarce, care nu uită şi nu iartă niciodată şi care înfruntă praful cu pasiunea florii de salcâm. Îl urmăream de la distanţă, aprinzându-mi din când în când ţigara de la un tăciune, strigam, punându-mi palmele la gură şi îl auzeam apoi, chemându-mă, ca pe un ecou, de la mari depărtări. ( aici, cititorul o întreabă pe Femeia- piaptăn câţi ani are Căpitanul şi , la urma urmei, cu ce se ocupă. Surprinsă, Femeia îşi înăbuşi un râs din acela vechi, cum ar spune Personajul, cumpărat pe sub mână de la măcelărie ).

Ţărâna se ridicase până la înălţimea ferestrei , formând movile care vibrau într-o notă acută. Când autorul aşeză o altă sticlă pe masă, un glas de femeie care naşte sfâşie pentru o clipă pânzele furtunii.

Gică : Domnilor, poate ar trebui să-l căutăm pe Căpitan…deja nu mai văd cărţile.

Aron: Foarte bine, să îl căutăm…suntem în nisip până la mijloc.

Femeia-piaptăn ( ironică ): Şi când îl vezi, cum îl recunoşti, hm?

Personajul ( dintr-o dată ): Aşa-i, tu habar n-ai cum arată! Ai vreo amintire cu el?

Gică ( îşi aruncă peste umăr fularul, apoi continuă, emfatic ): Bă, io când l-am cunoscut era deja om făcut, l-am văzut la defilare, mi-a părut că în hambare, dincolo de aparenţă, vână, leac sau competenţă, poartă-n sine nu speranţă, ci alean, ce să spun, mare hatman…

Aron coadă de maimuţă îngheţase-n conversaţie, tot sperând la emigraţie ( către Gică ): Să te cred, să nu te cred?

Autorul : Va să zică nu-nţelegi, Căpitanul e un mit, sunteţi toţi doar nişte blegi!

Femeia- piaptăn (cătrănită): Vântul ăsta te-a tâmpit! ( atunci izbucneşte scandalul, toţi încep să vorbească peste ceilalţi, Aron strigă: ba pe-a mă-tii, Femeia – peste câteva zile, pe mess: Gică, eşti un bou, Personajul lasă în urmă un purcel de cerneală, care face lectura incalificabilă. Autorul strigă la ei, îi ameninţă cu concedierea, apoi îşi cere scuze cititorului, dar este chemat de urgenţă la telefon. Se trage cortina ; se pot aprinde licuricii metaforici ai ţigărilor. )

Partea a doua

( În acelaşi decor, perdeaua se ridică, surprinzându-l pe autor în timp ce încerca să îl scoată afară pe Aron, considerat verigă slabă. Acesta ţine piciorul la uşă, vrea să spună ceva, dar autorul apasă hotărât pe Delete. Vijelia împinge însă personajul înapoi, odată cu limbile de leu ale prafului, care întunecă privirea. Autorul nu se lasă, îl aleargă până la pagina 3, unde îi trage un şut în spate, dar Aron se ascunde sub semnificaţiile cuvântului „papură” şi tace chitic. Când este descoperit, spre dezamăgirea cititorului, îşi trage pe el o geacă second hand şi revine pe scaun, de unde ameninţă cu drepturile personajelor.)

Gică desfăcuse o nouă sticlă de bere şi turna academic în pahare. Nisipul negru se ridica în picioare de balerină şi rotea de jur împrejurul mesei. În sfârşit, autorul stinse odată televizorul ăla, căci cititorul începuse să caşte.

Gică ( spre Femeie ): Tu ce-ai avut, mă, trei bucăţi cu doiari în coadă?

Femeia- piaptăn ( băgându-i mâna sub nas ): Păi, nu se vede?

Gică: Nu se mai vede nimic, ce să…Cine dă berea?

Personajul: Păi o dai tu, că io am dat două.

Gică( important ): E, o dau eu…Tu ce ai, ia să vedem. Aha, aha.. (mormăind) Ehe, nu vine odată Căpitanul, că şmecherii ăştia…

Aron ( către Gică) : E numai din cauza autorului.

Gică ( hotărât ): Nu dau nicio bere! Să meargă cineva să îl caute pe Căpitan!

Cârciuma se zguduia puternic, din toate şuruburile. De afară, zeci de degete începuseră să tragă cu furie de scândurile pereţilor , până când autorul le lovi cu lopata.

Personajul-care-este ( cu o voce puternică ) : Foarte bine, să îl căutăm!

Aron: He he, uşor de zis…

Datorită amintirilor, o durere mare de măsele îi tricota autorului o realitate alb – negru din care senzaţiile, acre precum veninul de broască râioasă, îi sugeau orice rămăşiţă de bun simţ; la ce bun să îţi mai rupi dinţii în realitatea asta costelivă, uscată, îşi spuse, să mai cauţi pe cine ştie cine… ): ”…când ştii că în cele din urmă trebuie să te ridici şi să pleci mai departe, angajând alţi oameni, cu alte pretenţii, să le haşurezi gânduri , să le pictezi privirile, să le suporţi fiţele. Mereu aceleaşi personaje, le vezi curgând în timp, ocupând spaţii, rupând cu mâinile cerurile de carne pentru a-şi astâmpăra foamea, studiind în biblioteci, atacându-se, rănindu-se, nimicindu-se unele pe altele, continuându-şi ideile primitive, peste care giulgiul prafului se lasă ca un râset. Mai bine să stăm frumuşel pe tuşă şi să mestecăm, să respirăm şi să ne înmulţim exponenţial, lăsându-i pe Marii Farsori, precum Căpitanul, să inventeze roata. Cine era, la o adică şi Căpitanul acesta, dacă nimeni nu îl cunoştea, dacă nu apăruse nici în jurnalele sportive şi nici în tocşouri? Îl văzuse oare cineva? Poate că era doar un nickname sau vreun personaj de duzină al unui autor de mâna a doua…Şi chiar dacă ar exista, ce-ar putea face? Nu încercaseră oare şi alţii să se pună cu praful – şi ce mare scofală făcuseră? Să continuăm deci să ne strâmbăm civilizat unii la alţii, să poreclim obiecte şi stări, puncte – puncte, să ne dăm aceleaşi explicaţii, să ne îngrăşăm sau să slăbim, să urmărim rubrica meteo. Nu putem fi decât martorii incomozi ai doctorilor, ai şoferilor de taxi, ai bişniţarilor şi eroilor, ai lui Stephen Hawking şi ai după-amiezelor de duminică, condamnaţi la o singură aruncare de zaruri. Să tragem deci peste noi covorul acesta de ziare, de ambalaje şi peturi şi să ne mulţumim cu plânsetul dulce- sacadat, al manelei”. ( aici autorul roteşte cuvântul „ manelei” în sens invers acelor de ceasornic, dar cititorul nu mai este demult impresionat ). De afară, însă, strigătul pustiului îi răspunse precum refrenul.

Femeia-piaptăn: Îl căutăm toţi sau….? ( după o clipă) : Cine hotărăşte cine să-l caute?

Aron ( îşi umple paharul): Păi votăm, nu?

Autorul: Votaţi pe dracu, ce e aici, democraţie? Eu hotărăsc. Aţi fost de acord să fiţi personajele mele, asta e!

Personajul-care-este( încet): Ei, ce să spun….că n-or mai fi autori pe lumea asta…

Gică ( către autor ) : Auzi, noi facem ce dorim, clar?

Autorul( îmblânzit, către Personaj): Păi, unde să îl căutăm? Ştiţi voi unde să-l căutăm?

Atmosfera se acrise ca o lâmăie, pe care Aron o stoarse cu o mână deasupra paharului şi apoi bău cu mare mulţumire. Cititorul, care îşi dorea demult scaunul autorului, începu să comploteze, la început împreună cu familia.

Femeia- piaptăn ( îşi pune cărţile deoparte ): Eu propun să meargă Gică şi aşa se laudă că-l cunoaşte.

Gică: Deci îl cunosc bine….am fost prieteni, nu-i vorbă … Dar mie ce-mi iese din afacerea asta?

Personajul: Du-te, domnule ,ce atâta….Vai ş-amar de ţara asta…

Gică( spre Femeie ): De ce nu te duci tu, dacă eşti aşa deşteaptă?

Femeia-piaptăn: Eu nu pot, am o treabă urgentă …nu v-am spus că am o problemă cu creditul?

Aron ( scuturându-şi reverul): Ia nu vă mai certaţi, poate că se oferă autorul, nu-i el şeful?

Autorul: Hă hă, aţi vrea voi să mă duc, şmecherilor, ca să plecaţi fără să plătiţi! Mă luaţi cu Căpitanul prafului, cu gogoşi, ca să scăpaţi de mine.( apoi, aproape părinteşte): Căpitanul prafului nu există, vă repet a mia oara, e doar o minciună de presă. ..Să plece Aron că şi aşa nu-i bun de nimica…

Aron: Hai, domle…

Din câmpie, mâini necunoscute smulseseră o scândură şi prin spărtură vânturile pământului se năpusteau în încăpere, ca animalele încolţite. Conspiraţia cititorilor se extindea cu iuţeala focului de paie. La rândul său, autorul îşi înarmă gaşca literară cu pistoale metafizice cu dopuri.

Autorul ( ţipând): Din cauza lui Aron n-o să ne mai terminăm povestirea…

Gică ( atât de încet, încât nu îl mai aude nimeni ): Eu mă gândesc că şi de-ar exista, Căpitanul n-o veni degeaba, că doar nu-i prost să nu-şi tragă partea.

Aron ( înfricoşat, căci vijelia îi furase paharul din faţă ): Să-l căutăm toţi…

Autorul: Da, păi normal, să ne unim ca să iei tu comanda…Ştiam eu ce urmăreşti, te-am simţit de la început…

Vârtejurile nisipului urcau de acum până în crucea tavanului şi le acopereau în viteză umerii şi bărbia. Prin zgomotele furtunii alunecau strigătele oamenilor: Lăsaţi-ne ..înăuntru! ….Înăuntru!

Aron: Mai bine să-l căutăm separat…

Gică( disperat ): Fraţilor, nu mă mai pot mişca, ajutaţi-mă!

De la tejgheaua sa, autorul, îmbrăcat în praf ca într-o placentă, reuşi să îşi extragă o mână, cu care să-şi apuce punga de seminţe. Femeia, învinsă de braţele nisipului, suspina erotic.

Personajul ( urlând din toţi rărunchii ): Mă îngrop!… Mă sufoc !

Atunci de afară, călărind apocalipsa, năvăliră cititorii, înarmaţi cu topoare şi bâte. Ei îl înhaţă pe autor şi pe celelalte personaje, îi leagă în lanţuri şi îi vând unor traficanţi de organe. Apoi se depărtează, în pas de defilare, ca să îşi reinstaureze dictatura.

Rămas singur în camera distrusă, cititorul nostru ascultă cum octavele isterice ale naturii încep, pe rând, să coboare şi ţărâna să se aşeze. Izvorâtă de cine ştie unde, o linişte de început de lume se desfăcea, uşoară ca uleiul, peste intestinele întoarse ale văzduhului. În tăcerea aceea neagră, nefirească se decupă atunci un fâşâit uşor, ca o aripă de pasăre . Cititorul trase la o parte bucăţile de scâdură şi ieşi în câmpie. Nu era decât un bătrân îmbrăcat în zdrenţe, care se apropia, măturând în grabă şinele de cale ferată.

Hei, tu ,cine eşti şi de unde vii? îi strigă cititorul.

Bătrânul îşi vedea în continuare de treabă.

Nu m-auzi ? Nu l-ai văzut cumva pe Căpitanul prafului?

Bătrânul urcă pe peron şi atunci desluşi, desenate în pulberea de la picioarele sale, două cuvinte – „Căpitanu egzistă”. Se opri o clipă, îşi şterse sudoarea, apoi îşi continuă fără o vorbă măturatul.

Alexandru Colţan

Anunțuri

Un răspuns to “Căpitanul prafului”

  1. Moni Stănilă said

    salut alex, cred că ştii deja cat îmi place proza asta! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: