Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

aducere-aminte

Posted by Moni Stănilă pe August 1, 2008

Când am trecut cu Ana prin Bucureşti, cineva ne-a atras atenţia asupra schelelor ridicate în catedrala patriarhală, deasupra mormântului patriarhului Teoctist. Iniţial ne-am şi gândit să trecem pe acolo să facem poze. Dar a fost mai bine că ne-am abţinut.

Am o oarecare tristeţe acum, la un an de la moartea lui, şi mă gândesc că mi-aş fi dorit să fi fost la Bucureşti acum un an. Nu ştiu care sunt faptele sale bune şi nici cele rele, oamenii vorbesc, însă doar Dumnezeu cunoaşte. Văd şi eu că una văd oamenii în mine, altceva eu. Şi niciodată omul nu simte bucuria asta că cineva îl cunoaşte în toate ale lui.

Am avut un iubit cândva care îmi spunea că îi place că sunt aşa moale, cuminte. Cred că nici un alt om care mă cunoaşte nu i-ar fi dat dreptate. Iar eu i-am dat şi lui, şi celorlalţi.

Cam aşa facem noi oamenii. Ne dăm cu presupusul, că ăla a făcut bine, iar celălalt a făcut rău. Dar rămâne totuşi în viaţa fiecăruia un colţ întunecos, un beci ascuns, unde depozităm ca într-un folder secret lucruri pe care numai noi le ştim, sau gândurile care ne-au îndemnat să facem un anumit lucru. Însă – cu toate că ştim asta – nu ne oprim niciodată înainte de a emite judecăţi asupra comportamentului celorlalţi.

Doar când moare. Dacă a murit – într-un spirit străvechi – nimeni nu mai spune nimic rău. Toţi se umplu de înţelegere creştinească. Şi în felul ăsta mă gândesc că omul care va muri ultimul pe acest pământ se va mântui, fiindcă va avea înţelegere pentru greşeala fiecărui om în parte.

Să nu fiu înţeleasă greşit, şi în timpul vieţii l-am avut drag pe Teoctist. Aşa cum îl am acum pe mitropolitul nostru Nicolae, care, orice ar face, rămâne aşa ca un „chip al blândeţilor” în inima multor timişoreni. Şi chiar dacă ultimul lui gest ecumenic m-a durut şi m-a paralizat de uimire în acelaşi timp, el tot nu a ieşit din inima mea. Pentru că acum – prin asta – pot explica de ce sufăr când judecăm un om. Fiindcă noi înşine nu avem iubire. Şi asta ar trebui să ne sară în ochi mai mult decât nebuniile celuilalt. Luaţi ce păcat vreţi. Dar unul care să nu lovească în voi direct fiindcă acolo egoismul e mai tare decât raţiunea. O femeie desparte familia celei mai bune prietene pe care o am. Cum văd femeia, cum văd bărbatul? Prietena mea cea mai bună desparte familia unei străine. Întotdeauna a existat o problemă în familia aia, iar pasiunea nu are coduri sociale. Cine să se supere?

Orice supărare pe un om, nu îmi arată altceva decât puţinătatea dragostei mele.

Cu sfinţii odihneşte Hristoase şi sufletul adormitului robului Tău Teoctist……….

Anunțuri

2 răspunsuri to “aducere-aminte”

  1. Iuli said

    Iti multumesc de „aducere-aminte”.
    Frumoasa. Critica. Plina. De pus pe ganduri.
    Ca tine.

    „Luaţi ce păcat vreţi. Dar unul care să nu lovească în voi direct fiindcă acolo egoismul e mai tare decât raţiunea.”

    „Şi în felul ăsta mă gândesc că omul care va muri ultimul pe acest pământ se va mântui, fiindcă va avea înţelegere pentru greşeala fiecărui om în parte.”

  2. Moni Stănilă said

    Pai iti dai seama daca nu mor eu ultima??!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: