Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

acum 20 de ani

Posted by Moni Stănilă pe August 5, 2008

Când eşti al doilea, al treilea, al patrulea copil într-o familie, nu mai

e atât de interesant pentru nimeni. Mai ales dacă eşti ceea ce se cheamă decreţel.

Mă trezisem obosită, fără chef de şcoală, ca în primii opti’şpe ani din viaţă. M-am uitat în camera mică. Pe scaun erau pregătite cămeşile de pionier călcate frumos. Cravata nu era în grija mamei fiindcă oricum trebuia să le purtăm zilnic. Aşa că nu observase nimeni că începuse să mi se destrame tricolorul îngust ca degetul meu mic. Pe Dana nici nu am apucat să o văd bine. Avea şnur albastru deschis. Era locţiitor de comandant de unitate. Prima pe şcoală după Moni Coată, fata directorului.

Eu abia trecusem într-a cincia, scăpasem de o învăţătoare care nu mă putea înghiţi şi ajunsesem pe mâna unei diriginte foarte a naibii – după spusele multora – dar care se îndrăgostise de mine de la prima mea ceartă cu Geografu’.

Cum am spus deja, pe Dana nu am apucat să o văd era într-a zecea, apreciată de toată lumea şi din cauza asta extrem de grăbită să nu întârzie la poze. În fiecare toamnă se făceau poze

pentru panoul şcolii. Acolo erau la loc de frunte Dana şi Moni Coată, apoi comandanţii de detaşament. La capitolul ăsta nu aveam decât să mă uit cu jind la şnurul galben al lui Miha, sora mea mijlocie. La noi, în a cincea B, şnurul ăsta îl purta Ligia.

Miha a fost şi ea grăbită. De fapt surorile mele erau frumoase şi aranjate, conştiente de faptul că vor atârna un an întreg pe peretele şcolii.

S-au împiedicat un pic de mine prin bucătărie, unde eu îmi făceam ca de obicei grisul, şi au dispărut. Mai auzisem doar vocea Danei care strigase: să laşi cheia în papuc şi să nu întârzii.

Mi-am mâncat cu lene grisul şi mi-am târârt picioarele lungi şi slabe până în dormitor. Pe masă era şnurul meu roşu. Primul din viaţa mea. Era bine şi aşa. Nici comandant de grupă nu era de plâns. Adică oricum, urma să stau şi eu, în sfârşit! la panoul şcolii un an de zile.

Mi-am luat cămaşa, fusta şi cravata. doar că inelul de la cravată era de negăsit. Mai ales că un astfel de inel era aşa, dintr-un plastic transparent ca sticla, deci nu prea simplu de găsit. Mă bag sub dulap, mă urc pe dulap, intru sub paturi, caut prin sertare, fug la baie, nimic!

Mă văd în oglindă. 8 fără zece. Eu nepieptănată, nespălată, cu gris pe mustăţi. Aud la vecinii Burgher ceasul cu cuc. Ora opt!!! Mă uit panicată în jurul meu. Pe chiuveta din baie, încă nereparată, chiar lângă robinet – afundată în apă – o mică garnitură neagră. Desfăcuse ticu robinetul de apă caldă, probabil de acolo. Îmi dau cu apă pe faţă, îmi trec cravata prin garnitură şi fug pe uşă.

Nu am mai reuşit să mă piaptăn. Mă uit şi azi din când în când la poză, văd garnitura, cravata destrămată, cordeluţa de plastic agăţată într-un păr nepieptănat şi zâmbesc. Parcă şi acum văd gris pe musteţe.

Anunțuri

8 răspunsuri to “acum 20 de ani”

  1. Iuli said

    Ce nostalgie mi-o trezit textul tau, Monique! Nu de vremile descrise (maniera este absolut cuceritoare!) cat de starea pe care o aveam fiind copii ai acelui regim. Tot imi pare o copilarie faina, cu toate bubele aferente… Linistit ar putea sa ma acuze cineva de filo-comunism (ori alte cele)! Oricum o fac! Imi pasa mai mult de faptul ca ti-am „prins „perfect starea si trairea cea de „acum 20 de ani”!
    Bravo!Pentru firescul descrierii si pentru firea-ti ghidusa!

    P.S. Il pui totusi pe Ticu’ in grafia asta? (a la Lucian Blaga)
    Merita!

  2. Moni Stănilă said

    pai, m-am gandit si eu sa nu para prea neafectat de comunism. sa nu para ca as regreta tirania aia, dar cum spui tu, e vremea copilariei. nu ma pot intoarce acolo si sa vad ce vad acum. pentru noi asa era, eram bine educati in structura respectiva si nici nu ne puteam imagina o alta.
    ma bucur ca de obicei ca iti place, dar mai ales ca vii pe aici pe la noi!
    te imbratisez!!!!!!!!

    PS De poza nu spui nimic 😀 ?

  3. Iuli said

    Poza? Cred ca e destul de ..actuala! Nu cred ca e de „acum 20 de ani”! Ca daca e, fac contestatie la Biroul de Gestionare a Imbatranirii!!! De ce unii primesc doze mai mari si altii …mai mici?!?! Unde este echitatea? (ca etica s-o dus…oricum!)
    (Vezi pana unde pot merge cu nostalgia?!)

  4. Moni Stănilă said

    iuli :)) cu comnetarile tale mă iei la proza!!!
    stii ce e fain, ca, si pe mess, pentru postarea asta m-au apelat cu nostalgii doar fosti pionieri 😀

  5. ralumik06 said

    deci …fara cuvinte…:D nu am apucat sa traiesc vremurile de atunci….dar textul mi-a redat mai bine ca orice alte materiale de „predare”plictisitoare. foarte frumos:*

  6. madalina said

    Am prins foarte putin vremurile care le descrii tu, si am apucat sa fiu mai mult „soim al patriei” si mai putin pionier. Eu tineam drapelul!!! Importanta functie!!! Si poza, super!!

  7. ullise said

    Eu mai tin minte ziua in care am fost destituit din functia de snur galben, a fost chemat un tip care avea snurul albastru deschis ce intamplator e cel mai bun prieten al meu din copilarie inca de la gradinita, vecin de bloc si alte nebunii, in fine, am ras copios atunci si cand am ajuns acasa am desirat shnurul, era de lycra, ca de altfel 99% din hainele mele (ca bumbac si piele originala nu am purtat decat dupa revolutie) apoi i`am dat foc asa desirat, era lung de 4 metri lungime si a ars exact ca un fitil, a fost foarte amuzant.
    De asemenea Monique a fost norocoasa ca era acasa cand nu isi gasea inelul acela transparent usor bombat cu un diametru nefinisat si … atat de fragil, cum trafeai un pic mai tare de cravata, cum se pleznea, in cazul acela, fiind la scoala in majoritatea cazurilor cand se intampla acel accident ne facem nod la cravata si aratam ca pionierii bulgari.
    Alta moda, cum este acum moda emo, era sa ne purtam cravata cu inelul pus vertical nu orizontal, adica un capat al cravatei bagat printr-o parte si celalalt capat pe cealalta parte, asa freza cravatei era mai nostima 🙂 si mai obraznica 🙂
    Mie mi-a placut univorma de elev, dadea un sentiment mai de egalitate si colegialitate, nimeni nu se lauda sau fudulea cu haine sau incaltaminte ca acum, singurul meu regret in privinta uniformei este ca era asa de fragila la jocurile salbatice ce le practicam de tip „lapte gros” sau „trenuletul” ce se soldau foarte des cu stofa sfasiata pe cusatura in cazurile norocoase.
    Astfel, pentru a evita cearta mamicilor noastre, noi cei mai neastamparati invatasem sa coasem un tiv, un nasture si tot felul de chestii 🙂
    In zilele de azi fetele nu numai ca nu stiu sa coasa si nici sa gateasca (nu pentru noi, pentru ele) dar sunt si proaste si isi cumpara haine de unica folosinta, multe din ele pierd mai mult timp sa cumpere o haina decat sa o poarte.

  8. Moni Stănilă said

    vad ca iti amintesti foarte bine cum arata inelul buclucas…
    si nu numai. fain comentariu, daca ar fi scris toti cat tine puteam scoate o serie „am cravata mea…” 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: