Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Despre scriitorul Pavel Dan

Posted by Moni Stănilă pe Septembrie 30, 2008

         

 

 

 

 

Un vechi prieten al lui Pavel Dan

 

 

 

În plin centrul Timişoarei, la vreo 50 de paşi de Catedrala Ortodoxă şi la vreo 10 de biserica Piaristă, locuieşte decanul de vârstă al, pesemne, întregii bresle literare din România, domnul Anavi Ádám, poet şi dramaturg de limbă maghiară, iar, la răstimpuri, şi traducător.

Născut în 1909, şi având astăzi incredibila etate de 99 de ani, domnia sa e(ra) mai tânăr cu aproape doi ani de zile decât autorul eponim al Cenaclului aniversat, Pavel Dan (născut spre finele lui 1907), căruia i-a fost coleg şi prieten bun acum vreo 8 decenii şi jumătate!

            Într-un interviu din decembrie 1999, l-am rugat pe domnul Anavi  Ádám să ne spună câteva cuvinte despre această prietenie de foarte, foarte altădată…

 

 

 

A. A.: Aş putea spune multe despre el. L-am cunoscut la şcoală, la Turda. Am fost colegi în clasa a III-a şi a IV-a de liceu. În clasă mai erau Iosif Pogăcean, acelaşi, dacă nu mă-nşel, cu viitorul primar al clujului prin anii      60-70, Emil Sabău, ziaristul de mai târziu, de la „Patria”, Grigore Popa… Cine era Pavel Dan? Fiu de ţăran din Tritenii de Jos, judeţul Turda. Cum ne-am împrietenit? Un lucru e cert: după primele vorbe schimbate, s-a legat o prietenie pentru toată viaţa. Se interesa de literatură. Venea la noi acasă, nu numai el, ci şi maică-sa, o ţărancă subţirică, micuţă, cu traistă. De ce venea? Pentru că de multe ori Pavel dormea la noi, mai ales pe vremea când era student (eu încă nu eram), fiind în trecere de la Cluj spre casă. Mamei lui îi spuneam „Pavel neni”. Când venea o pofteam la masă şi ea întreba: „E de dulce?”. Iar mama îi spunea: „Nu-i dulce”. Şi atunci, ea mânca! De multe ori, eu am fost primul care auzea nuvelele lui Pavel Dan. Am fost şi eu odată la el în sat, pentru două zile. Nuvela sa, poate cea mai bună, Priveghiul, mie mi-a citit-o mai întâi. Pentru mine era o lume stranie, în care misticismul rustic este prezentat foarte frumos. La fel, Copil schimbat. Era foarte receptiv la critica mea. Nu pentru că aş fi fost critic literar; dar îl interesa cum reacţionează un om, un tânăr ca şi el, la o scriere care venea din altă lume. Ce-o să spună Ion, Petre sau Vasile, asta cam ştia el. Dar îl interesa ce voi spune eu. Şi, de multe ori, l-am pus pe gânduri. Nu zic că mi-a urmat sfaturile, dar rămânea pe gânduri… Prin el, l-am cunoscut pe Ion Chinezu. Se stimau reciproc. O oarecare animozitate era, însă, între Pavel şi Grigore Popa, care scria poezii foarte moderne: ştia mai multe limbi, franceza, germana, căuta să introducă anumite forme, noţiuni şi atitudini în poezia românească. N-a fost, de fapt, un deschizător de drumuri, ci, mai curând, unul care asimila foarte bine poezia apuseană. Un om sclipitor, dar fără originalitate. Acum, să revenim la Pavel. A fost eliminat din şcoală (acum statuia lui de bronz se află în parcul din faţa liceului!) pentru că mai mulţi elevi din clasa a VIII-a au luat parte la un bal, fiind somaţi de către profesori să plece acasă. Nu au plecat şi au fost daţi afară. Din liceu (nu din bal). El a plecat, atunci, ca să facă ultima clasă la Brăila [în realitate, Tulcea, n.n.], unde avea o rudă, un profesor. Când   s-a întors, a început să semneze Paul. I-am spus: „Măi, tu eşti băiat de ţăran, subiectele tale sunt despre ţărani; când scrii despre orăşeni, o faci prin ochii unui fiu de ţăran care a ajuns intelectual. Nu ţi se potriveşte numele de Paul. Te rog să rămâi Pavel!” S-a îmbolnăvit de cancer. A fost trimis, să se trateze, nu ştiu cine i-a dat bani, la Viena. Când s-a întors în ţară, a trecut pe la noi şi ne-a povestit că a primit acolo, la spital, o carte de vizită pe care scria: Sigismund Eichenbaum, dentist. Cine putea să fie?! „M-a trimis domnul Furcht Isidor [tatăl lui A. A., n. n.] din Turda, care mi-a scris: „Caută-l pe acest tânăr şi, dacă are nevoie de ceva, încearcă să-i fii de folos”. „Şi cum v-aţi înţeles?”,  l-am întrebat eu. „Aşa, amestecat. El ştia ceva franceză, eu, ceva franceză şi germană…” Pentru Pavel, era ceva cu totul neobişnuit şi asta i-a mai ridicat moralul. Mă temusem, când era încă sănătos, să nu adere la extrema dreaptă. Nu legionar, dar profascist. Dar el mi-a spus: „Eu nu scriu ură, pentru că nu am ură”. Îi aud şi astăzi, „r”-urile din această frază. Pentru că trebuie să vă spun că graseia, dar nu ca mine, ci mult mai mult. El, un copil de ţară, graseia ca un francez sadea. Uneori, îl înţelegeam cu greu sau chiar deloc. Eu îi spuneam: „Te rog, repetă!” Iar el se enerva, striga mai tare, crezând că astfel am să-l înţeleg. Pe urmă, nu i-am mai spus asta. Ciuleam urechile, sperând să-l înţeleg. Pentru români, graseiatul nu e un avantaj. E bun pentru francezi şi pentru nemţi… S-a căsătorit cu sora unui conşcolar de-al nostru, Eugen Giurgiu. O fată foarte frumoasă, fiica unui preot, căruia Pavel i-a dedicat o nuvelă, Îl duc pe popa. Popa era chiar socru-său, care fusese ridicat, „dus”, de jandarmi, pe vremea primului război. Pavel s-a certat, apoi, cu popa, pentru că, ajungând profesor la liceul din Blaj, a trecut la catolicism, ca ortodox neputând fi profesor în citadela Bisericii Unite. Eu eram atunci la Timişoara, unde mă mutasem din ’37. În ’36, în vizită la o familie din Arad, am aflat că Pavel, după Viena, a mai trecut şi prin spitalul Sturdza de la Cluj. Am refuzat să cred că va muri. Vizitându-l, la spitalul Sturdza, tot felul de intelectuali, de somităţi, soţia sa, care le-a văzut numele trecute în condica spitalicească, a realizat cine e într-adevăr Pavel Dan, soţul ei… Pentru mine, a fost mai mult decât un prieten. A fost şi apărătorul meu. După şcoala elementară şi primele trei clase de gimnaziu, făcute în maghiară, am trecut la liceul român, trebuind să repet clasa a III-a. Eram singurul neromân printre colegi. Când uneori, în calitate de „jidane!”, eram bruscat, în curtea şcolii, iar toţi ceilalţi colegi de clasă cu care mă aveam, altfel, foarte bine, se evaporau numaidecât, singur Pavel rămânea cu mine şi-mi sărea, cu mult curaj, în ajutor…  

 

 

 

                                                          (Interviu realizat de Ildikó Gábos & Şerban Foarţă)

Anunțuri

4 răspunsuri to “Despre scriitorul Pavel Dan”

  1. dan mihai said

    m-am nascut in acelasi sat ca Pavel Dan. I-am citit nuvelele aparute in cele doua carti tiparite postmortem. Mi-au placut si am recunoscut trairile si obiceiurile consatenilor nostri. Pacat ca soarta nu a avut rabdare cu el, curmandu-i firul vietii la doar 30 de ani. Dar au ramas scrierile lui care stau marturie trecerii sale pe acest pamant, iar noi consatenii lui suntem mandri ca avem astfel de inaintasi.

  2. […] acest blog am publicat, în urmă cu nici jumătate de an, un interviu cu Anavi Adam despre scriitorul Pavel Dan, cu care fusese coleg de şcoală, realizat de Ildiko […]

  3. M said

    Hmmm… Tocmai am dat peste un blog despre unchiul meu 🙂 ne asemanam… mai mult sau mai putin…

  4. […] să las un link pentru […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: