Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Poeme noi & proza noua

Posted by Alexandru Colţan pe Ianuarie 24, 2010

            Ce poate fi mai plăcut într-o ianuarie, marţi, atunci când presiunea urbană începe să scadă şi luminile să se aprindă, decât să te lepezi de lume şi să începi o serată literară ? Iar pe 19 am avut parte de toate : şi de texte bune şi de critici şi de confruntări de opinii, învelite într-o ţiplă subţire de umor.

Ne citesc Beatrice Serediuc şi Moni Stănilă.

        Eugen Bunaru consideră că Beatrice îşi confirmă buna impresie şi demonstrează, încă o dată, un antrenament regulat al scris – cititului. Proza ei are nerv şi tensiune, frazarea şi ritmul sunt conduse cu grijă, atmosfera este creată cu ştiinţă, prin secvenţe cinematografice şi prin „scanări” reuşite de dialog. Din păcate, aceleaşi dialoguri, care ne transmit impresia de natural (ism), alunecă spre un efect tezist sau patetic, care ne aduc aminte de proza britanică a „tinerilor furioşi”.

Moni ne citeşte, de data aceasta, un întreg ciclu poetic, ceea ce denotă maturitate. Vorbim despre o poezie în care se întrepătrund incantaţia cu aciditatea pamfletară – vezi ciclul „Rasputin” – o poezie de armonizare a contrariilor şi de rememorare a esenţialului. Descoperim, încă o dată, în poemele sale,  efortul de mitologizare a familiei, ca loc originar, ca simbol al unei arhaităţi redescoperite. Lirismul profund al versurilor  se degajă dintr-un fond sonor de muzicalitate psalmică, pe care izbucnesc învolburări de senzaţii şi trăiri ce depăşesc descripţia imediatului şi ating metafizicul. În acelaşi timp, se menţine  aerul dens de concreteţe mustoasă. Tonul solemn place, numai că uneori apare senzaţia de enunţiativ şi  sentenţios sau surplusul verbal.

Oaspetele nostru din seara aceasta, domnişoara Paula ne mărturiseşte că proza Beatricei are forţa de captare a cititorului şi e reuşită ca frescă ; în schimb, nu este prea obişnuită cu tipul de limbaj folosit – şi, de aici, discuţia se ramifică pe direcţia modernism / postmodernism literar.

Ariadna Perhald este de părere că textul Beatricei reuşeşte să comprime un fragment de realitate şi să ne ofere o senzaţie de autentic. În acelaşi timp, din el se degajă o tristeţe enormă. Poemele lui Moni se alcătuiesc dintr-o împletitură de imagini cu unele valenţe filosofice. Dintre toate, cel mai mult atrage ultima poezie.

Şi Marinel Oprea apreciază talentul Beatricei, simte nervul şi forţa prozatorului – mai ales în prima parte a textului – căci în cea de-a doua, acţiunea pare să scadă. Din păcate, însă, într-o proză de asemenea factură nu există mister, iar liricul şi filosoficul par dezavantajate. Descoperim, de asemeni, unele probleme de limbaj şi imagini neplauzibile.

Cât despre mine, consider că este vorba despre o seară care pare să aibă ca temă inconsistenţa cotidianului. Şi eu apreciez munca de construcţie a Beatricei, în acelaşi timp un manifest asupra debusolării tineretului şi un exerciţiu de virtuozitate literară. Îmi place accelerarea bruscă a story-ului şi schimbarea de planuri, impresia de autentic, mixajul între lirism şi parodie, între diafan şi vulgar. Într-adevăr, unele dialoguri par să cadă în tezism, filosofarea adolescentină eşuează câteodată în poantă ( ceea ce trimite spre mentalităţi la modă ), dar acestea sunt detalii ce pot fi uşor de refăcut. Ce este important este că Beatrice are talentul şi forţa necesare abordării prozei de anvergură.

Moni scrie o poezie a inconsistenţei prezentului, pe care îl fotografiază sau căruia îi caută un sens prin apelul la mit, la religie sau la istorie domestică. Versurile ei apar   printr-o hipertrofie a eului creator, care ocupă întregul spaţiu al realităţii, un eu care tinde să înghită concretul, să-l dizolve şi să ni-l returneze „în gura mare”. Poeziile ei se compun prin reconfigurarea sau sublimarea unor crâmpeie de real sau amintire, coabitează aici şi iubirea şi ura şi ironia şi furia şi violenţa extremă, dar pe sub toate acestea se aude curgând un izvor curat de tristeţe rusească. Sunt poeme de forţă şi de substanţă  care ar putea câştiga, poate, mai mult, prin scurtarea narativului şi prin simplificare.

O serată într-adevăr interesantă. La bună vedere.

Anunțuri

3 răspunsuri to “Poeme noi & proza noua”

  1. […] Poeme noi & proza noua Scris de Alexandru Colţan […]

  2. Acum imi pare rau si mie ca nu am fost…

  3. […] Poeme noi & proza noua Scris de Alexandru Colţan […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: