Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

la arad cu paveldaniştii

Posted by Moni Stănilă pe Iunie 22, 2010

În 17 iunie, pe o căldură sufocantă, cu toate pînzele ude, înghesuiţi în microbusul de Oradea, ne-am pornit spre întâlnirea cu Cenaclul Uniunii Scriitorilor din Arad. Cu doi ani în urmă, citisem acolo cu Dafina David şi Alexandru Colţan. Undeva deasupra Joy’s-ului. Îmi amintesc şi azi emoţiile avute.

Prietenii noştri de la Arad ne-au aşteptat de data asta cu o surpriză care urma să răsplătească cu notă maximă căldura îndurată. La Water House, pe o terasă învăluită în alb (ca o foarte recentă reclamă la dinţi), cu flori şi umbre, cu mari căni de sticlă în care apa îşi plimba feliile de lămîie, a avut loc şedinţa de cenaclu. Amfitrionii, aşa cum era firesc, au fost domnii Vasile Dan – din partea Aradului, şi Eugen Bunaru – din partea Timişoarei. Ambii au amintit despre vechimea şi importanţa Cenaclului Pavel Dan, dar au vorbit şi despre momentul actual.

La masa – de fapt scaunul – de lectură am fost reprezentaţi de aripa tânără, dar de vârf: la proză Beatrice Serediuc şi Octavia Sandu, iar la poezie Ana Puşcaşu şi Aleksandar Stoicovici. Textele au fost pe măsura aşteptărilor şi au stârnit discuţii aprinse. Aradul, ca să dau un nume generic, a luat foarte în serios “ofensiva paveldanilor” cum a numit, această iniţiativă, doamna Cuciureanu în cronica de acum doi ani. 

În afară de vip-urile momentului se cerea şi o susţinere din partea Timişoarei. În urma tragerilor la sorţi Marian Oprea a încropit galeria, Andrada Jichici a consemnat discuţiile pentru cronica de pe blogul cenaclului, eu m-am jucat de-a fotograful sesiunii.

După lectură domnul Vasile Dan i-a dat cuvântul lui v.leac, apoi au vorbit Horia Ungureanu, Gheorghe Mocuţa, doamna Cuciureanu. Andrei Mocuţa a stat cuminte.

Mi-a părut rău că a trebuit să o întind imediat după lectură şi să nu mă bucur de berea de după, însă Ionela Micle mă aştepta în Manufactura pentru o seară rusească cu muzică şi poezie.  Unde Dima Bodarev pregătise un pachet de cântece ruseşti, menit să rupă bis-uri şi aplauze, Marius Aldea şi Ionela recital din Esesnin, iar eu promisesem să-mi plimb Ras Putinul pe acolo. Aşa că cireşele de pe tort s-au mâncat fără mine.

Anunțuri

4 răspunsuri to “la arad cu paveldaniştii”

  1. Pentru Moni Stănilă şi Andrada Jichici,…Locul în care s-a ţinut şedinţa din 17 iunie a .c. a Cenaclului „Pavel Dan”, din descriere, a fost exotic-fascinant!.. Amfitrionul Vasile Dan a fost onorabil, care, din cât l-am receptat, are condiţia de literat tenace şi redutabil în agora Aradului literar, chiar dacă a mai lăsat pe unii ludici să se zbenguie în pagina ” Contact” a revistei „ARCA”,pe care o conduce. În definitiv, aşa se structurează şi se stratifică literatura! Acum, la „Water House” !.. Cu domnul Eugen Bunaru nu am reuşit să interferez,până la acest moment,dar nu pot decât să-i admir poziţia literară şi să-l lecturez!..Nutresc o mare bucurie când cenaclul îşi promovează tinerii scriitori, aşa cum sunt prozatorii Beatrice Serediuc şi Octavia Sandu sau poeţii Ana Puşcaşu şi Aleksander Stoiacovici! Dar le-aş spune să gândească că în creaţie,rezistenţa şi perenitatea scriiturii nu consistă în stilizarea excesivă a exprimării, de fapt o maladie degenerativă a literaturii,chiar şi actuale, cât în reuşita de a induce în text prin toată recuzita literară, de principii naturale şi spirituale, de stări existenţiale umane de cea mai înaltă reflexibilitate!..De la această invitaţie pe blogul Cenaclului literar „VASILE DAN”, pentru care vă mulţumesc cu recunoştinţă,voi căuta să lecturez creaţiile colaboratorilor dumneavoastră: V. Leac, Horea Ungureanu, Gheorghe Mocuţa, Andrei Mocuţa, Ana Maria Puşcaşu, „Crisalit”, Marian Oprea,”Rasmiles”,Claudiu Bolcu, Cătălina Letiţia, Alex Condurache, Eliana Popeti, Nicoleta Papp, Alex Roşu, Arnold Schelachter, Livia Batista şi nu numai a domniilor lor, să desprind valenţele care le ridică factura literară ,pentru a beneficia reciproc de emulaţia evidentă şi de construcţiile literale la care Aradul literar şi Timişoara literară s-au angajat cu multă seriozitate. Vă apreciez şi vă urez mult succes! Cu stimă! Gheorghe Apetroae Sibiu.

  2. CENACLUL LITERAR „PAVEL. DAN ” DIN TIMIŞOARA

    Realităţi editoriale, Gheorghe Apetroae Sibiu

    Ciclul de poeme My World” RAS/ putin” , de Monica Stănilă

    Interferenţa , până la contopire între postmodernismul literar şi cubismul expresionist în poezie, iată ce ne poate oferi, în ciclul de poeme, intitulat cu tentă ironică „RAS – putin”, poeta Monica Stănilă.
    În poemul „De două ori mai în spate” , viaţă se declară tumultuoasă şi dinamică, ca un „ tren în viteză”, ieşită parcă din somnul lung prin numeroase reacţii mecanice necontrolate ale somaticului care ” îţi traversează cu ură antebraţul” în detrimentul sentimentului pur într-un spaţiu contractat, cu reverberaţii litotice ” mă aduni în căuşul palmei şi-mi spui gândăcel” şi , de aici, într-un tangaj cantitativ somatic – afectiv ,care generează, numai şi printr-o strângere de mână, sublimele exaltări şi atracţii. Lumina interioară a sufletului trecător e posesivă şi incisivă „ soarele casei mele e cu dinţi” şi se reflectă în area simţirilor cândva ancestral – astrale, acum reţinute şi transfigurate ale iubitei „te prinde de palmă înainte să moară” sau ale iubitului muribund „înainte să-ţi intre în piele cu secera în mână”, exprimarea unor traiectorii existenţiale retrograde . Spunerea celuilalt , desi are o tentă politic- anecdotică , e simţită ca un sărut , este cuţitul care îndepărtează „culorile astea prinse de sânge”, exprimarea e incitantă „ îmi despică buza”, iar pulsul devine evident, un izvor inflamat ce erodează politic prin sanguin şi „îndepărtează pleoapa de ghips de pe puls, pulsul ţării iubite care intensifică vitalul şi reverberează sentenţios, condiţia naţiunii.
    Într-un alt poem , intitulat „ Încleştarea asta nu e îmbrăţişare” poeta detestă acea malefică” încleştarea”, dorind o despietrire a spiritelor prin însăşi atingerea palmelor iubiţilor sau prin baterea palmelor de către popoare, momente ce generează trăirile şi prieteniile adevărate. Sticla poate face parte din materialitatea minerală a transparenţei noetice, specifică palmelor sincere , care uşurează sustentarea în lumină „ ne atingem palmele prin sticlă/ o spargem/ne urcăm pe case/” stările sentimentale ale celor doi, spre un ubicu ontic ” şi de acolo sărutul se transformă/în altă fereastră/” , sărutul dedublează pozitiv apolinic şi părţile le identifică „ Încleştarea” înspre stările înalte ale vieţii. Nu ai putea să crezi, dar poeta, într-un dialog interiorizat îşi exprimă gândul său politic şi în acelaşi timp maternal- prolific, cum al unei Hecube gânditoare la soarta copiilor ei, angoasată sacrificial de imanenţa căderii lor sub zidurile Troiei,aici, ale rusificării, dar şi de răzbunare.
    Se cuvine să îmbrăţişăm străinul, va exclama, aprope de o gratuitate afectivă, Monica Stănilă, fie el şi un popor, dar , atenţionându-ne tot ea, că ” fără bani în centrul Europei /încleştarea asta nu e îmbrăţişare, este o împietrire a sufletului Europei” de parcă ne-ar toarce cu nepăsare/ o mâţă neagră şi oarbă în poală/”.Iată, dar o psihologie socială şi naţională narată poetic, un concept existenţial individual extrapolat în coordonate hiperbolice ontice , în planul al doilea al reflexibilităţii antropologice , în fatum.
    Poemul „Şi nu o să îţi vină să crezi că” este o transfigurare a gândirii afectve individuale în politicul relevat de patosul patriotic naţional al poetei , de grija pentru un destin meritat, de unitate a naţiunii sale – ”astăzi o să dansez cu tine( Românie) în piaţa unirii „ , dar care transcende în individuaţie , într-o tortură a psihicului său angoasat de lipsa probabilă a maternităţii contributive „o să nasc prin fiecare por al pielii /copiii care mâine vor refuza intrarea în europa/ şi vor fraterniza cu rusii/ cu frica de rusificarea Moldovei/”. Sunt frământări estetizate ale unei creatoare care dă energie cu-vântului şi versului, din însăşi gândirea sa personală dar dezinteresată, neposesivă dar constructivă social.
    Un poem cu tentă politică este „ Ceva ce îmi creşte în cap”. Între principiile ideatice pe care le cultivă textual poeta , apar ca evidente reminiscenţele acelei ideologii comuniste, care pot constitui rugozităţi dar şi un punct de sprijin într-o viziune socială a individului „ inspir adânc/ e ceva ce îmi creşte în cap/ ca o cobră/o mie de colţuri colorate/ care se lipesc de trupul bolnavului şi-mi cântă sufletul/”, pacientul poetei, este adus aici spre vindecare, reflectându-l într-un sistem verificat, care a redat vitalitatea , ceea ce îi lipseşte acum , cu prisosinţă, unei Europe bolnave.
    Referindu-ne la poemul „ Autoportret – Luni”, în el se relevă imaginea unor scene sexuale blasfemice în care se portretează emfatic sexologia Orientului, virilitatea politică a acestuia, succesul cravatei yang personificat în iubirea ochiului crud şi mărit – yung, în comparaţie cu starea de cădere şi sterilitate a ţării sale „ ghemuită lângă pat” şi de culpă „ ca un om care a ucis din greşeală” , o stare aproape de nerecunoscut a unei patrii cândva în strălucire, iar acum , spre relevarea realităţilor sale e travestită într-o mamă marcată social şi umilită de însăşi culpabilităţile sale.
    În poemul „ marţi”, se repugnă procesualitatea şi dogmele sexualităţii , fie şi cele politice „ vinul e singura revelaţie/toate femeile sunt una şi aceeaşi/” şi din care el, Unul, cu genomul paternităţii sale îşi doreşte smulgerea , renunţarea la dogmele eticii şi biologice maternale istorice, a căror aplicabilitate s-a constituit ca inoportune, considerându-le ca nereuşite antopologice sociale , investigând , în alte spaţii existenţiale şi un alt tip de femeie- mamă, femeia ” între staţiile de tramvai femeia /cu părul tăiat /care umblă desculţă în parcuri/ femeia fără săni/ care traversează strada cu un baston alb/…./am s-o îmbăt cu sânge de ţapi/şi am s-o aduc aici/în patul mamei/”.
    În poemul „Miercuri” , acea mamă căutată, este alta decât mama sa , poate fi o altă ţară transfigurată într-o curtezană seducătoare pentru mulţi care cad la picioarele ei, îmbătăţi numai de zâmbetul acesteia . Iată cum o descrie Monica Stănilă pe această mamă: „ o privesc de departe cum îşi leagănă fustele /incomodând trecătorii/ frumuseţea mişcării / la prima vedere/ anulează surplusul de carne/îşi ţine buzele depărtate/ zâmbeşte larg/ în stânga şi în dreapta/ /genele ei leneşe coboară din istorie/ din evantaiele spaniolilor/ gura şi şoldurile îmi încălzesc sângele/ vine/ cu o lipsă totală de frumuseţe/ şi cu pretenţia că îţi dă tot ”.
    Starea de umilinţă şi de jale la care se poate ajunge , aşa cum se desprinde din textul poemului „ Pup ”, este cea a unei mame transfigurată, relevată cu pregnanţă , de poetă în acest poem, ce se constituie un veritabil autoportret al ţării sale. Este o ţară adusă la ghemuire, piticire, ploconire, obscurantism religios evident şi la cea mai josnică stare, starea de prostituţie – vorba lui Eminescu interzis într-un vers al său ” roabă şi cadână…”. Îi simţim atât de adânci durerile sale , în versurile poetei ” Stau pup miha/şi ăştea care stau în picioare nici nu ştiu/ că sunt pregătită să mă întind”.
    Alte racile sociale sunt relevate, cu acelaşi curaj dar şi cu mâhnire de poeta revoltată care doreşte distrucţia dogmatismelor malefice social, împrumuturile orientale de tipul RAS-Putin , dar şi cele occidentale- evantaele spaniole, în poemele din acest ciclu, intitulate: „ la TV”, „pentru că nu a meritat”, „dnd” şi „alteori RAS putin”. Se desprinde , din toate acestea marele patriotism al poetei, glăsuirea sa puternică pentru deconspirarea acelor atitudini antisociale, indiferent din ce parte plonjează, inclusiv pentru teroarea asupra persoanei prin unele instituţii ale statului, create, nu întâmplător, iar cele mai elocvente exprimări pentru starea actuală a unei naţiuni, ţinută la tot pasul sub obrocul insecurităţii şi incertitudinii, le găsim în poemul „dnd”. Cităm din acesta: „ dnd e mereu pregătit să prindă/balonaşe de săpun cu limba/ nu mai vreau să trăiesc deloc/ într-o ţareă cu uşi dnd/ pentru mine şi toţi cei / care şi-au pierdut C.I. într-o zi de martie/ când ploa cu piatră/ am să răstorn birocraţia/ chiar dacă am să rămân şomeră/ ca atunci când …/ şi/ acum fereastra-i prevăzută cu gratii ruginite/…”
    Scrierea lui Monica Stănilă este situată în registrul eroticului şi al anxietăţii, al teluricului şi al thanathosului, cu reflexii apofantice, de întrezărire a zorilor , evidente în poemul „ Strigătul cocoşilor”. Discursul poetei nu este angelic, nici luciferic, nu este apolinic ori narcisic, dar aşa cum este construit, acesta compensează printr-o metaforă care catalizează energiile unei vitalităţi creatoare, uneori în apariţii brutale, alteori sensibile, absconse, ambele generatoare de profunde sentimente şi reflexivităţi umane.
    O remarcăm şi apreciem pe Monica Stănilă, ca o poetă distinsă, care şi-a conturat discursul său miltant în coordonate reflexive, aproape încifrate şi pe care cel avizat reuşeşte deschiderea-i aulică abia în al doilea plan metafizic. Cine ajunge acolo, descoperă în fiecare vers al poetei însângerările noetice, vigoarea sentimentală, forţa polemică, justiţiară, sentinţe ale sacralităţii maternale şi naţionale, toate expuse hiperbolic , prin vectori de pozitivare, spre un câştig social şi naţional cu un patos al unui demers traiectorial de sustentaţie specific astrală, până la sacrificial. GHEORGHE APETROAE SIBIU

  3. Mult-distinselor scriitoare Moni Stănilă şi Andrada Jichici,cu gratitudine şi alese sentimente de consideraţie,…în perspectiva unui nou comentariu,cu privire la activitatea literară în cadrul cenaclului” PAVEL DAN” din Timişoara . G.A.
    vv<> – GHEORGHE APETROAE SIBIU
    Din volumul « FULGERÂND TĂCEREA »

    E-o zbatere a cerului..roi de lumini din lung descântec,
    iar tu în lungă toamnă, ca mucenicii pe vetre de mulţime,
    le spânzuri lor trăirile-iertările- n copacul pomenirii !…
    Eşti gândului ceresc sămânţă de când răsări pe al lor rug
    în pale de lumină din fraze încâlcite,din fluvii de surâs
    sorbi spaima lor – dulceaţa ruginie din potirul frunzei !…
    Şiroi de lacrimi,le înlănţui elitre de astâmpăr în închipuire…
    Ele-ţi dau nelinişti, cu-vântul colţuros pe umerii de Sfinx,
    tu le oferi în schimb smaraldul mării, cerul adamit…
    Apari stibinic Totului, un fulger pe crestele-n crisoberil,
    s-ajungi la ele, fără a le şti, te-ndrepţi o rază sub cruci grele
    de milă şi ispite, urci stânca sură în plutire şi-n cădere
    cu luviile din plămada ta în cerul lor creşti rodosite stele,
    înflacărând xilinic umbrele din jur seduse de sublim :
    răsfăţul lor – corole ce ascund viclean plăcerile-ţi din chin…
    Jurându-ţi, ştii că mint cum nimfele-ntr-un cor de harfe…
    Şi-atunci îţi dau de suflet clipele ciobite, sărutarile din urmă,
    tu le colorezi trezia, sângerându-ţi durerile pe brumă…
    Li-i chipul scris în jasp şi-n travertin şi lutul li-i încins
    de razele-n apus, purtând credinţei pure aură-n destin…
    dorinţa lor o porţi şi, pogorând în ele-nmiresmezi cu dor –
    noi înfloririle în duh…miresmele-ţi le porţi în somn,
    smerenii în lazure roze-ţi scuturi grav anterele în vise…
    cu vrerile ascunse–n cântec guşti harul din tăria lor,
    sporind lumina în treziri apusul, fulgerând pe câmpuri!…
    Ele-ţi dau în negru lumunări, tăceri, ingeri de lut,cer gri,
    tu mângâi frunzei, aura şi sorbi zăpezii roua de pe crini…
    şi prinzi curaj când lângă tine sporesc vocile dulci
    din hiacintul har, narcise în nădejdile de nou balsam…
    Invrednicindu-te pe drumul razei calde , părăsit te pierzi…
    Descolăceşti luminile -n cărări…pe gura cerului te verşi,
    primind îmbrăţişări de ramuri şi atunci, grăindu-le ales
    se caţără de tine spinii amorul mincinos – recele rest …
    Dar tu, în toată grija lor le nărui , prin tăcere, chinul !…
    Ele-ţi dau norii, luminile reci, ceaţă pe ceas, venin uitării,
    tu le oferi ne-uitării, ochii-iubirea de libertate a mării …
    În patul lor pustiu, imaculat se lăfăieşte- n umbre praful,
    cum liniştea în sălciile cu pletele în tânguire, plânsul
    cu hohot- seva lor, să le asculte cerul creşterea din trupul firii,
    le lăcrimează frica de-a iubi luminile de-abis şi-i vina ta
    când cresc din îngeri, heruvimi, din dimineaţă, strălucire…
    Li se înclină –n rugă adevărul, glas înălţând şi sfânt grăind
    stele-nflorind duhul corolei ne-atinse cu împătimire !…
    Ele-ţi dau zvon de ne-linişti, ciobite clipe şi asfinţitul,
    tu le oferi desmin anotimpul sângelui în pleoapa răsăritului …

    Şi,din sufletul angelic în adânc, demn de înălţare, la schimb,
    le admiri când ele-şi izvorăsc cu-vintele sfinţite în sirenicul glas-divin !..

    Gheorghe Apetroae Sibiu

  4. gheorghe apetroae sibiu said

    PASTORALĂ

    Tot altul, mariajul cu duhul

    pietrelor vii,

    înlespezite în lacrimile de rouă

    ale zorilor stropiţi

    cu cântece cristice de slavă…

    Peste tot, miresmele pajiştii albe de crini,

    în vântul cu-vânt, încă necosite

    de primăvară

    şi a grâului tremol în firea facerii,

    spre coacere limonă,

    în simfonii astrale…

    Tot alte balsamuri simţite

    şi în rost înţelese,

    părţile sacre din ritualica permanenţă:

    aceeaşi, tot altă naştere stelară

    din şederea timpului drept şi liber :

    fulgerul crisoberil

    pe nemărginitul mărginit

    în blestemele oricărei existenţe:

    vrerea divină de unicitate,

    în fiecare cauză simţul victoriei….

    Gheorghe Apetroae Sibiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: