Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Posted by Aleksandar Stoicovici pe Martie 22, 2013

CRONICA  ÎNTÂLNIRII DE CENACLU  DIN 12 MARTIE 2012 –  LECTURĂ TUDOR CREŢU

 

 

    Eugen Bunaru  remarcă la acest fragment, dintr-o viitoare carte, o mixtură de registre stilistice, un jurnal (trădat, într-un fel, de mâna prozatorului) în care se îmbină registrul poematic cu cel de proză.

   O carte de autoscopie, de forare lăuntică care, aproape în permanenţă, se revendică din real şi se reflectă în  real, dar întotdeauna se întoarce narcisist asupra eului.  E o scriitură de percepţie a unor trăiri onirice, vizionare, de receptare acută a trăirii imediate. Paginile citite induc, pe alocuri, şi o senzaţie – voită – de disparare, de text rupt, de sintaxă fracturată.   Există însă, mereu, o armonizare dată de tonalitatea de ansamblu şi chiar de o muzicalitate a textului. Sunt şi momente filmice. Se poate face şi o oarecare trimitere la Întâmplări din irealitatea imediată a lui Max Blecher.

   Se mizează pe detaliu, dar şi pe un anumit livresc. Există un apetit pentru senzorial mergând, uneori, până la fiziologic. În text se îmbină poezia cu proza şi cu notaţia.

    Alex Colţan foloseşte o expresie cu care vrea să sublinieze cum şi ce simte autorul şi anume că el simte relitatea în maţe şi-n oase. Observă oarecum anumite direcţii ale textului – importanţa scrisului, nevoia de exprimare a autorului, dar şi o oglindă convexă pentru cititorul neavizat, textul trebuind să fie stors ca puroiul. În el regăsim atât imagini fine, şi brute, dar şi impresioniste, o anumită nostalgie care priveşte un timp, un timp ce priveşte atât bărbatul, cât şi femeia.

   Scrisul induce o datorie a autocunoaşterii, o formă narcisică a propriului eu, o obsesie de cunoaştere, ce este subliniată mai ales prin anumite cuvinte cum ar fi osos, prin concepte, asocieri extraordinare, şocante, autorul fiind un inventator de limbaj ce de multe ori atinge sfera metafizi

   Ionuţ Ionescu observă o anumită senzorialitate a scrisului, cu fraze scurte, tăiate bine. Menţionează că se construieşte dincolo de descrieri, o altă lume, un alt plan de percepţie.

  Lorena Stroescu remarcă o plasticitate deosebită a scriiturii.

   Andrei Ene este de părere că anumite bucăţi de text sunt ca nişte poeme, dar şi că autorul reuşeşte să creeze şi să transmită o atmosferă apăsătoare, în care cititorul izbuteşte să-şi regăsească anumite stări şi gânduri.

    Snejana Ung remarcă un anumit joc de cuvinte – din toate registrele limbii, iar Raluca Sandu observă o structură foarte bună a textului.

 

 

Fragment Jurnal (Tudor C.)

 

06.01.10

 

            Nu cred că mai rezist. Și hârtiile prinse-n clamă, și paginile Tratatului…, tot ce-i alb, mai ales, e un himen velin, un abțibild parfumat. Simt clar cum toate membranele astea de hârtie stau să pleznească, cum în cameră se acumulează o presiune insurmontabilă.

            Sunt, himenurile astea, ca pielița fiartă, lipită, pe dinăuntru, de coaja ouălor colorate.

            Totul e chisăliță (nu știu ce-nseamnă exact), totul se zdrumică, tastele astea nu mai sunt gri deschis, nu mai persistă decât zgomotul cu care ceva se fărâmițează și care le-nchide la culoare. Le face sumbre ca o ușă de garaj – cu ochi de ăștia văd eu.

            Chisăliță, de fapt un alt tip de pojghiță, fiartă, sunt și unghiile universitarului care nu mai scrie. Altul decât cel în pulovăr cu dungulițe albăstrii, ușor ondulate, ca niște sârmulițe de radiator care ard la rece. Intervine ferm, dar se pierde. Imediat ce-l contrezi. Îți dă dreptate c-un sunet miorlăit, blazat. Și se lasă să lunece pe spătar. Se-ngrașă și el, nu-i mai pasă. Gușa i se umple de miez de budincă. Prinde și trage. Ochelarii i se-ngustează. Ramele ard, și ele, la alb.

            Himenuri veline, lucioase, aromate vor fi și afișele pe care le voi lipi azi pe uși. Fâșii prin care aș vrea să văd, ca-n Looney Tunes, țâșnind, o mână de femeie, cu unghii lungi, oțelite, și inele ruginite, care (să) mă ia de piept.

            Dar ce te faci, domle, căci chisăliță sunt și foile agendei, o pojghiță netezită, sărată. Tot așa, de o femeie cu unghii lungi. Zici că-s cioburi firele de sare de pe ea.

            Și pe tava cu striații maro e lipită o folie-himen, îndulcită cu cafea, elastică și moale. Se umflă și ea, ca pânza-n vânt, însă mult mai discret. Aceeași presiune, care va bulbuca pereții.

            Un miez de albuș se adâncește și subțiază în ceștile noi, spălate, un himen care ia forma unui prezervativ. Și-ți vine să te căiești, să-ngenunchezi ca Delia, fata cu tenul cel mai alb (un himen mulat) și să atingi cu fruntea gresia și mai albă, să te retragi între două felii de pâine cu unt. (Coșurile Deliei sunt corturi împrăștiate, ascuțite, roz. Iese prin ele un vârf de băț jupuit, alb; așa se „dezagreghează o comunitate”, casele sunt separate de-ntinderi tot mai albe. Și cernoziomul sau ce-o fi, pe dealuri, se umflă tot ca un himen inflamat – casele lunecă atunci pe cel mai leneș derdeluș).

            Nu știu, totul e plasmă, nailon, ectoplasmă – ce înțeleg eu prin cuvintele astea. Și nu mai rezist.

 

            08.01

            E vorba de sinucidere, de un ins pe nume Cristi. Tricourile lui au, pe mâneci, dungi late. Își ia tacit adio de la toți. Intră-n bar și trage, un pic mai vehement, scaunul. Nacriț fumează palid. Se ghemuiește.

–        Și așa zici. Că…

–        Da, mă, o fost, până la urmă, fain. Am…

–        Lasă, trece…

–        Băi, fii atent…

 

                Nu comandă nimic. Îi făcu semn și chlenerița se retrase discret, cu spatele. Și se lovi de scamn. După care căzu, iar, în tăcerea-i plictisită. E cea mai frumoasă. O blondă subțirică.

–        Am iubit-o până…

                  Și-i păru, pe loc, că redevine un pește moale, lat. Spasmele lui sunt pașnice. Un pește întins/trântit pe o coală A4, exemplară.

                 Lăsă capul în jos. Privirile-i încremeniră pe muchia murdară a mesei. Simți, dintr-odată, o răcoare înmiresmată. În tot trupul.

–        Zici bine, lasă…

                      Vru să-și aprindă o țigară, dar pieptul îl durea. Coastele-i crăpaseră.

Afară e(ra) miercuri. Precupețele treceau cu plase pline de morcovi pământii. Lumina era rece, tăioasă.

–        Nu ne-am văzut de mult dimineața, așa.

Nacriț încercă să zâmbească. Și, până la urmă, reuși. Buzele i se îngroșaseră. Interiorul lor, ai zice că tumefiat, se revărsă lent înspre Cristi. Care îcepu să bată, scurt, cu buricele degetelor în masă. Zâmbi și el. O corabie care se-ntorcea, avu senzația că de și pe parchet, îi zvâcni în creieri. Pântecele galerei păreau bulbucate. Și hardughia scârțâi, insuportabil.

– Da, mă, așa-i…

Părul îi intra în ochi. Îi gâdila pleoapele. Palmele i se umeziseră.

–        Totuși, nu-s un om rău…

–        Nuuuu, lasă, mă…Trece.

Vru să ceară o cafea, dar țâșni. Scaunul zgârâie podeaua – îl împinse, cu pulpele, până aproape de stâlp.

–        Te duci? Că și io mai aștept pe cineva.

–        Lasă, e ok.

Îi întinse mâna. Ferm, direct.

–        Adi…

Și strânse.

–        Domnule.

Și Nacriț simți nevoia să se ridice.

 

            O luă înspre Șorea. Bulevardul se lățea continuu. Asfaltul se-nmuia.

            Îl găsi aiurând, cântând în prosop prin casă. Urmele umede licăreau pe gresie, se evaȘoreau. Nu simțea frigul. Căuta o oală ciobită, mare.

–        Dă-o-n mă-sa, păi tu în așa ceva faci cafea? Zici că-i vălău…

             Șorea se-ntoarse. Vru, pentru prima dată, să-i zică vreo două. Să-l dea chiar afar. Nu mai avea chef de nimeni. Nodițele i se umflau și albeau – niște beșici, niște chifle de os. De o săptămână, aproape, trăia cu spaima asta. Hâsâia, se rățoia. Georgeta nu mai venise de mult.

            Cristi se rezemă de tocul ușii. Îi zâmbi.

–        Mircea, tu ești băiat bun, mă…

            Tăcerea netezea mobilele, gresia, le aneantiza.

–        Da te izolezi așa…N-ai mai ieșit, n-ai…Ți-ai cumpărat un nai, io așa-mi imaginez și cânți prin casă…Și la fereastră uneori…

             Fața bătrânului se-nroși și înmuie. Închise dulapul și se apropie de geam. Cu mâinile-n șolduri.

–        Pizda mă-sii că…

–        Ce-i, cu banii, iar?

–        N-ajung nici să….Mai bine renunț, domle, la ei. Nu-i mai accept. Și știu o treabă. Îi donez la poștaș.

 

 Image

 

 Image

            

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: