Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Posted by mineni pe Februarie 29, 2016

 

REMEMBER

MARIANA MARIN (10 februarie 1956 – 31 martie 2003)

asdfg

Cărţi publicate: Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Cinci (antologie colectivă, împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu), Editura Litera, 1982; Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986; Au carrefour des grandes routes commersiales, Editura EST, Paris, 1990, în traducerea lui Sebastian Reichmann; Atelierele, Editura Cartea Românească, 1991; Les ateliers, Editura EST, Paris, 1991, în traducerea lui Alain Paruit; Ia-ţi boarfele şi mişcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992; Mutilarea artistului la tinereţe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999; Zestrea de aur, Editura Muzeului Literaturii Române, 2002.

 

«Nervul social al Marianei Marin e mult mai sensibil. Ea nu e doar o poetă a acesteia dintre lumi, ci și a acesteia dintre… ţări. A „realităţii doldora“, mai mult decît a realului – nu are obsesia materiei ca atare, a misterului și alcătuirii ei. (Aici, prin realitate, înţeleg dimensiunea socio-istorică a realului). Bref – în timp ce, la Mazilescu, repetiţiile, reiterările, în genere, de varii elemente discursive ambiguizează, onirizează etc., la Mariana Marin, acestea îi imprimă poemului o concreteţe adesea tragică.» (Tudor Creţu, în Observator cultural, nr. 809/2016)

«Chiar dacă a pierdut pariul cu viaţa, în „atelierele“ scrisului ei s-a născut un scriitor care a cîştigat pariul cu realitatea. Dacă ne-am gîndi la poezia ei ca la un mod de existenţă experimental, ca la o strategie în care literatura însăşi devine o armă împotriva totalitarismelor de orice fel, mai ales împotriva totalitarismelor gîndirii, atunci cred că distincţia dintre etic şi estetic nu mai are sens. Volume precum Atelierele sau Mutilarea artistului la tinereţe nu sînt cu nimic mai prejos decît cele scrise de Sylvia Plath sau de Anne Sexton. Ar trebui să înţelegem definitiv: poezia Marianei Marin este pentru gîndire ceea ce sistemul imunitar este pentru corpul uman.» (Cezar Gheorghe , în Observator cultural nr. 809/2016)

5 POEME

Elegie

Doamne,
de m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz şi albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
şi covoare moi,
cu doamne cochete şi nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.
De-aş avea şi eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care eşti şi mai iubită:
o nevroză ca un abur de muşeţel,
după care eşti şi mai buimacă,
celestă,
după care fluxul feminităţii tale asaltează lumea,
o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii,
în cotloane diverse şi simple, cinstite,
unde să nu existe decît un pat în care să dorm
şi un lighean în care să vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,
să tot vomit.
La etajul 5

Poezia,
cînd sub ţeastă îţi bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îţi reface instinctul migrator
al păsărilor mici, cenuşii.
Cîtă iubire
“Cînd toate ne pleacă?
Toate ne lasă?”
(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoţit în anii din urma,
o, biată spaimă a ţărînei!
Poezia,
cînd sub teastă miraculos
te înfrupţi din tine însăţi.
Şi este o vreme a îngheţului şi a rîtului,
a biciului care-ţi plesneşte obrazul
şi a porcilor mici, cenuşii.

Poem de dragoste

Mă privesc uneori în oglindă
Pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atîta vreme
încît nu mai pot trăi fără ea.
Conştiinţa de sine este în cele din urmă
o stare extrem de confortabilă – un somn greu.
Ea nu poate semăna decît amintirilor
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o artă poetică
sau morţii,
ce a spart oglinda
pe care de atîta vreme scriu acest poem
încît el nu mai poate trăi fără mine…

Casa

Ce faci când harnic o lume

îţi distruge casa dinlăuntrul tău,

îi vopseşte în negru ferestrele,

îi batjocoreşte pereţii?

Cum să te aperi de toxicitatea timpului

în care trăieşti?

Mereu am crezut că există

şi un al doisprezecelea ceas

pentru bucuria de-a fi.

M-am târât cu greu către el,

i-am şlefuit fiecare secundă de iad,

am fost de partea bună a lucrurilor

şi întâmplărilor până la el.

Azi mi se spune

că el a bătut de mult

şi doar eu n-am auzit

cum şerpeşte au sunat clopoptele

pentru cei aidoma mie

la marginea universului rămaşi îngheţaţi

în tristeţe şi bâlci.

 

M.M.

Liniile din palma mea stîngă
seamănă uimitor cu cele din palma mea dreaptă.
Nu ştiu ce înseamnă pentru chiromanţi asta.
E ca şi cum aş fi venit pe lume în rugăciune.

(Selecţie, E. B.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: