Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

In memoriam…

Posted by Ionut N. Manea pe noiembrie 26, 2022

A plecat Daniel Vighi… Pentru mulți dintre noi, regretându-i irepresibil, aici și acum, plecarea pretimpurie, el, totuşi, nu a plecat, nu va pleca niciodată. Pentru cei care am avut șansa prieteniei sale, prezența lui tonică, luminoasă, iradiant-spirituală este, va fi, pe mai departe, mereu vie, atotcuprinzătoare! Personalitatea lui charismatică a amprentat de mult literatura, cultura, dimensiunea civică și istorică a Timișoarei. A țării.

L-am cunoscut și am devenit prieteni – dincolo de conjuncturi, de trecerea anilor – pe la mijlocul deceniului 8, secolul trecut…, la Cenaclul ,,Pavel Dan”, o adevărată familie, a noastră, a celor tineri și furioși de atunci! Și, poate, chiar de mai apoi, în multele amintiri – deja – în fapt momente,  episoade unice de viaţă, trăite intens împreună și laolaltă …

Dumnezeu să te odihnească, Daniel, în lumina Păcii veșnice! Condoleanţe familiei!

                                                                                                                                    Eugen Bunaru

Daniel Vighi, Camelia G., Ioan Groșan, Eugen Bunaru, Vasile Popovici, Helmut Britz, Ion Monoran, Viorel Marineasa, iunie 1985, lângă …celebrul local Șari Neni.

4 ianuarie 2005, trăind împreună clipa cea repede – bucuria unei aniversări…

La aniversară… Cenaclul Pavel Dan la o vârstă sexagenară, 20 oct. 2017.

Vio şi Vighi, febr. 2012

                Luxul de a spune banalităţi

                            Daniel Vighi

E.B. Dragă Daniel, mi-e greu – nu ştiu de ce – să găsesc un început pentru dialogul nostru. O voi face totuşi, riscând să ,,debutez’’ cu o întrebare mai mult sau mai puţin convenţională… Te rog să-mi spui ce ţi se  pare a fi – într-un bilanţ, fireşte de moment – împlinire şi ce resimţi a fi neîmplinire în viaţa omului şi a scriitorului Daniel Vighi?

D.V. Mai importante sunt, în viaţa unui om, a unui scriitor, neîmplinirile, întrucât ele alimentează voinţa de a face, de a scrie. În plan literar, mi-aş fi dorit cândva să scriu poezie. Altfel, mi-am propus ca tot ceea ce ţine de viaţa personală – familie, copii – să fie cât mai estompat în prezenţa mea publică, literară. Până la urmă, de la un scriitor rămâne un număr de pagini scrise. Şi în general nu prea îmi place să-mi judec viaţa după criteriul (discutabil, totdeauna) al împlinirilor şi neîmplinirilor. Până la urmă şi literatura, ca şi viaţa, nu este vreo competiţie cu nimeni.

E.B. În cartea ta, ,,Valahia de mucava’’, atingi, în unele eseuri, problematica scriitorului în noua ambianţă, în noua conjunctură – de după decembrie ’89 –

s-o numim, şi noi, ,,de tranziţie’’… Ce modificări crezi că a suferit, în noul context, statutul de scriitor?

D.V. După ’89, scriitorul a fost dat jos  din turnul de fildeş sau din alte materiale. Acum, scriitorul român se plimbă pe stradă şi nimeni nu-l mai arată cu degetul.

E.B. De ce? Care ar fi motivele acestei ignorări?

D.V. Pentru că până în ’89 scriitorul român avea nişte privilegii în sensul că era– paradoxal – mai liber, mai important în atitudine, în opinie. Cenzura îi dădea o anumită prestanţă. Victimizarea, la fel. Pe de altă parte, întotdeauna când stai într-o chilie, într-o celulă sau într-o duminică de provincie comunistă, literatura e mai aproape, mai caldă, capătă o valoare mai mare pentru că absenţa libertăţii te face să tânjeşti după ea, să-i percepi, să-i înţelegi valoarea. Când eşti liber, nu ştii că eşti liber. Din punctul acesta de vedere, comunismul a privilegiat literatura. Acum, aceasta trebuie să-şi găsească noi modalităţi de exprimare, să se uite cu coada ochiului la cititor, fără să facă totuşi compromisuri cu prostul gust. Este o provocare care mie unuia îmi place tare mult.

E.B. Apropo de trecut, te surprinzi, vreodată, bântuit de nostalgie?… Mă gândesc la începuturile tale scriitoriceşti, de prin anii ’79, ’80, ’81…, care coincid cu perioada studenţiei tale, cu întâlnirile de la ,,Pavel Dan’’, cu frecventarea unei anumite boeme artistice timişorene…

D.V. Poate nu totdeauna mi-e dor de ,,şedinţele’’ de cenaclu de la ,,Pavel Dan’’ care de multe ori m-au stresat, fiindcă făceam eforturi să spun lucruri bune, inteligente. În cenaclu, ca şi în public, trebuie totdeauna să spui lucruri interesante, cu miez, nu poţi  să spui banalităţi – aşa cum mi-ar plăcea. Şi asta cere efort. De aceea, amintiri plăcute am mai ales pentru ceea ce se petrecea după ce ieşeam de la ,,şedinţele’’ de cenaclu, când puteai să fii banal, puteai să fii prieten, puteai să fii ,,prost’’. Acelea au fost momente care mi-au plăcut în mod deosebit: când stăteam toamna sau primăvara la Cina sau la Oltul şi beam bere pe mese din tablă verde. Îmi aduc aminte – la Cina – de figura lui Foarţă, ,,exasperat’’ de recitările bombastice ale lui Pruncuţ, în timp ce la masa vecină un moş cânta la o vioară, lipită cu leucoplast, ,,Balada’’ lui Ciprian Porumbescu. Beţicii de la mese îi ziceau Paganini. Totul era de un kitsch minunat. Îmi răsare acum în minte poetul Florin şi-mai-nu-ştiu-cum, autorul unei singure poezii într-un număr din ,,Orizont’’, dedicată lui Ceauşescu, intitulată ,,El, Omul’’. Şi întrucât devenise scriitor, stătea şi el la masă cu noi, la boemă. Boemiza. Poetul nostru era maestru PTP (practică tehnico-productivă cu elevii) şi abia – îmi amintesc – la a opta halbă a mers pentru prima dată la WC ca să se uşureze.

E.B. Cu ani în urmă, ţin minte, te fascina versul eminescian ,,Vezi, rândunelele se duc’’ pentru simplitatea lui… bacoviană. Ce crezi că se petrece astăzi cu poezia lui Eminescu şi care ţi se pare a fi receptarea ei/a lui de către critica literară şi de către cititorul obişnuit?

D.V. Cititorul obişnuit nu prea citeşte poezie, iar critica literară a scris mult despre Eminescu dar, puţin, valoric vorbind…

E.B. Cum ,,vezi’’ tu conflictul – dacă există vreun conflict real? – dintre pro-eminescieni şi ceilalţi?

D.V. Din punct de vedere al conflictului pro-şi anti-Eminescu, eu socot că el este unul de natură artificială, iar demitizarea mărturisesc că nu mă deranjează dacă este una îndreptaă împotriva clişeelor, a prostului gust şi a exceselor. Bunăoară, îmi povestea cineva despre o profesoară în vârstă de la un liceu din Timişoara care când trecea la lecţia nouă despre Eminescu se urca pe scaun pentru a marca în acest fel importanţa poetului. Soclurile, în general, ne îndepărtează de scriitori şi de opera lor.

E.B. Crezi că un scriitor se poate ,,sustrage’’ – în favoarea ficţiunii, a imaginarului – biograficului, memoriei  sale afective (şi nu numai)?

D.V. Nu poţi să elimini nimic din viaţa ta în faţa paginii albe pentru că, până la urmă, viaţa e mai importantă decât literatura. Dacă n-ar fi ea, viaţa, nu ar fi nimic. Prin literatură te îndepărtezi de viaţă ca s-o simţi, prin această îndepărtare, în esenţialitatea ei. Am de multe ori sentimentul că imaginea, în simplitatea ei, îşi are implicită toată istoria culturii universale, numai că noi nu ştim s-o descoperim acolo. Iată un exemplu: în urmă cu patru ani, la Parţa, într-un sfârşit de octombrie, eram în cabina unui tractor, cu un văr de-al Liei. Aram fără să ne pricepem prea bine la treaba asta. Îmi aduc aminte de singurătatea câmpului, de soarele de toamnă şi de câteva ciori care căutau prin brazdele negre. Pe urmă vărul ăsta a oprit tractorul şi s-a lăsat o linişte expresivă. Aici e toată cultura: cum să faci să aduci în pagină toată povestea asta. În ceea ce priveşte biograficul şi memoria, constat că îmi vin în minte tot felul de detalii nesemnificative, mirosuri, banalităţi superbe. Mai nou îmi amintesc – eram mic, foarte mic – de o râmă şi de un ciob de la o oală. Erau una lângă alta, alături de o groapă făcută de un vecin. Ciobul acela mi-a transmis o stare paleolitică, de vechime, pe care nici nu ştiu cum să o povestesc. În mod cert, era o stare culturală a fiinţei inculte care eram eu atunci. Am simţit o vechime covârşitoare în ciobul ăla, ceva fără nume şi pretind că nu era ceea ce spun acum o traducere a omului cult, de astăzi, ci cred că asta era ceea ce simţeam eu atunci.

E.B. ,,Legenda’’ spune că poetul Gheorghe Pruncuţ n-ar fi fost străin de geneza romanului tău, ,,Însemnări despre anii din urmă’’, apărut în 1989, la ,,Cartea Românească’’. Tu ce (ne)spui?

D.V. În urmă cu 15 ani, într-o după-masă de început de noiembrie, m-am aşezat cu Ghiţă Pruncuţ pe o bancă în cimitirul din ,,Rusu Şirianu’’. Era un loc cu doi plopi mari lângă un gard de sârmă a Institutului de Seismologie. Acolo am văzut pe cruce efigia unei doamne şi numele ei, Rozalia Massong, care mi-au atras atenţia. Ghiţă le ştia mai dinainte. Am revenit, după cum  îţi aminteşti, şi cu tine şi cu Mono şi cu Vio Marineasa şi discutam literatură şi mai ascultam cu o hodorogitură de casetofon – îţi mai aminteşti de el? – nocturne de Chopin. Atunci mi-a venit ideea să scriu un roman în care unul dintre personaje să fie doamna de pe cruce. M-a atras faptul că nu ştiam nimic despre ea. Murise la 44 de ani şi era pentru mine o abstracţiune pură. Atâta a fost.

E.B. Erai – îmi amintesc -, prin anii ’80, un pasionat, ca şi mine de altfel, al ,,vagabondajului’’ pe străzi cu case bătrâne, prin cartiere cu arome arhaice… Universitarul Daniel Vighi, ,,constrâns’’ la sedentaritate, mai are astăzi tentaţia/nostalgia de-a degusta din poezia acelui ,,topos’’, timișorean, pe cale de dispariţie?

D.V. Caut uneori şi astăzi străzi şi mă uit cu interes la pervazuri şi la ghivece de flori în cutii de conserve de fasole cu cârnaţi. Mai sunt şi periniţele acelea rotunde, aşa ca un caltaboş, pe care doamne bătrâne le aşază între geamuri pentru ca aerul iernii să nu le stârnească mai rău durerile reumatice. Vreau să-ţi spun că am mai intrat de vreo câteva ori prin ganguri ca să văd care e situaţia: miroase acolo a urină de pisică, a ceva cenuşă într-un lighean găurit…, numai lucruri culturale, o metafizică din vremea prinţului Eugeniu de Savoia. Universitarul Vighi are multe de învăţat din această bibliografie…

E.B. În urmă cu un an, apărea, sub coordonarea ta, a lui Viorel Marineasa şi a lui Gheorghe Secheşan, primul număr – dedicat ,,subteranei’’ literare timişorene din anii dictaturii – al unei noi reviste culturale, ,,Ariergarda’’. Abordarea inedită a tematicii, contribuţia consistentă a studenţilor, aspectul grafic erau doar câteva dintre punctele forte… Mai sunt şanse să citim numărul următor al revistei cu pricina?

D.V. Numărul doi, care va avea peste 300 de pagini, o să apară în aprilie, probabil. Tematica acestui număr este despre clişeu. Despre clişeul în artă, în gândire, în comportament. ,,Ariergarda’’ este un atelier de scris creator. Un antrenament. În acest număr publicăm un fragment întins dintr-un roman excepţional al lui Ştefan Baştovoi care este un soi de Rimbaud de Basarabia.

E.B. Spui, undeva, în cartea ta ,,Apocalipsa 9’’: ,,totul e o chestiune de timp verbal’’. Ce înţelegi prin acest timp verbal?

D.V. Chiar asta înţeleg: că totul trece.

Interviu publicat în Orizont nr.4, aprilie 2000, pag.18, republicat în cartea Exerciții de apropiere, Edita Universității de Vest, Timișoara, 2016.

DANIEL VIGHI a fost primul scriitor – fără a-l număra pe tatăl meu – pe care l-am cunoscut. Prin 1997. Eram într-a unsprezecea și am luat, de la el, meditații la literatură. La prima ședință a întârziat. Mă holbam la cărțile din bibliotecă, la cotoarele lor, mai precis, când a dat buzna în încăperea, care îi era și cameră de lucru, și a exclamat: „Bă, ce semeni cu taică-tu!”.

Alături de Marcel Tolcea, Mircea Bârsilă sau Ioan T. Morar, Vighi s-a numărat printre optzeciștii care și-au dat, cum se zice, licența cu Vasile Tudor Crețu (1938-1989), dascăl, pe atunci, de folclor.

În dedicația de pe Povestiri cu strada depozitului, i-a scris „Domnului profesor Vasile Crețu, acestă carte însoțită de un depozit de amintiri plăcute”. La prima ediție a Student Fest-ului literar, pe care am organizat-o în 2000, mi-a povestit cum, la cheful de absolvire a(l) promoției lor, taică-meu a invitat-o la un dans pe Lia Vighi și i-a spus: s-ai grijă de băiatu` ăsta, că-i foarte talentat.

Daniel Vighi a fost primul scriitor căruia i-am mărturisit, cumva rușinat, că scriu. Cum din lista de texte pentru Bac nu putea lipsi Luceafărul, am comis o blasfemie. I-am strecurat cum aș fi încheiat eu marele poem: sunt nopți în care speranța e departe/ și-n stele, sus, pe cer, stă scris cuvântul moarte. Pur și simplu, nu știam cum să scot la înaintare aceste două versuri care-mi păreau geniale.

Unu dintre primele articole pe care le-am publicat a fost în primul număr din Ariergarda. Pe coperta primului roman, Omul negru, (Cartea românească, 2008), el mi-a scris textul de însoțire.

În perioada 2009-2011 am fost ca o familie. Am făcut turul Italiei împreună etc. Am fost printre martorii primelor semne ale primului cancer, ai diagnozelor care se băteau cap în cap. La unguri, de exemplu, diagnoza a fost negativă (nu e cancer); peste ocean, în SUA, Limfomul Hodgkin a fost, însă, depistat;

În 2010 și 2011, i-am fost asistent/ seminarist la Literele timișorene. A fost singurul care m-a susținut în vederea intrării la catedră. Despre contrareacțiile altora, altădată. În detaliu.

Ca profesor, principalul lui atu a fost carisma/ seducția.

În ultimii ani, făcea apologia prozei simple. În timp ce scria cele mai complexe romane ale sale. Discursul verbal era contrapunctic. Îmi spunea că și eu, și el textuăm prea mult. Am dat cândva un tur de piață vorbind despre romanele la care lucram.

A fost printre cei mai carismatici și talentați scriitori ai generației lui. Un mare virtuos și sintaxier. Și un prieten la care am ținut și țin – enorm. ”

Tudor Creţu

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: