Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

,,Daniel Vighi – o moștenire umană și literară de neignorat”

Posted by Ionut N. Manea pe decembrie 2, 2022

,,Daniel Vighi – o moștenire umană și literară de neignorat”

30-11-2022, Nr. 1137

 Carmen MUŞAT

 Editorial

Despre Daniel Vighi* ar fi trebuit să scriu mult mai des decît am făcut-o. Despre Daniel și despre cărțile lui, despre prezența lui în presă și în lumea aceasta, despre entuziasmul și dezamăgirile lui, despre generozitatea lui extraordinară, care se împletea atît de firesc cu fermitatea și rectitudinea morală. Despre Daniel și despre generația din care face parte el – necunoscuta, nedreptățita și răstălmăcita generație ’80 –, chiar dacă azi traiectoriile celor care au debutat în anii ’80 au evoluat foarte diferit, artistic vorbind, iar eticheta generaționistă nu mai acoperă decît începuturile lor comune. 

Ani la rînd, după zilele teribile din Decembrie 1989, peste imaginea atrocităților comise în Timișoara de regimul comunist, s-a suprapus o alta, cea a Proclamației de la Timișoara, în redactarea căreia Daniel a avut un rol important. Pentru că, afabil și senin cum era, Daniel avea o intransigență morală care nu accepta compromisul, promiscuitatea, dubla măsură sau jumătățile de măsură. Daniel era alcătuit din cel mai pur cristal, un om de lumină, străluminînd cu prezența lui caldă și zîmbitoare orice spațiu în care s-ar fi aflat și conferind greutate oricărei inițiative civice sau culturale în care s-ar fi implicat. Poate și pentru că iubea intens viața și literatura, a știut mereu să construiască punți între cele două teritorii, așa cum a știut să țeasă pînze de lumină între prezent și trecut, să cotrobăie în cutiile de pantofi din depozite prăfuite și să scoată de acolo istorii fascinante despre locuri și oameni care au fost. 

Pentru publicul larg, Daniel Vighi e un nume puțin cunoscut. Și e mare păcat. Într-o lume suprapopulată de glorii efemere și vedete de mucava, el a preferat să scrie temeinic și să-și cultive grădina. Grădina lui plină de cărți și de oameni. Și ce oameni a știut Daniel să adune în jurul lui, să-i încurajeze și să-i ajute să zboare! Vocația lui de formator de suflete o cunosc prea bine atîția tineri care s-au bucurat să-i stea alături, să învețe de la el să fie ei înșiși (sau ele însele) și să aibă încredere în forțele lor. Pentru că Daniel știa ca nimeni altul să-i facă pe ceilalți să fie liberi, să-și descopere conștiința și să aibă curajul de a gîndi pe cont propriu. El însuși a preferat întotdeauna să-și păstreze independența de gîndire și de acțiune, refuzînd sistematic gîndirea în/de grup, ceea ce i-a deranjat pe unii dintre contemporanii lui. 

Mi-l amintesc pe Daniel ca pe un om extrem de activ, mereu cu zîmbetul pe buze, chiar și atunci cînd era nemulțumit, pentru că el avea puterea să ia în rîs meschinăria lumii, a oamenilor, și să nu se lase împuținat de nedreptate și deziluzii. Fiecare carte publicată era, pentru el, o eliberare, oferindu-ne nouă, cititorilor lui, prilejul confruntării cu o conștiință ce nu și-a permis niciodată luxul indiferenței „într-o lume anapoda, ce seamănă tot mai mult cu un vis urît” (cum scria în Valahia de mucava, confesiune eseistică, publicată în 1996). Prin tot ce a scris – proză sau eseu, mărturie directă sau reconstituire ficțional-istorică –, Daniel Vighi a încercat (și a reușit) să restaureze legitimitatea intelectuală a perspectivei etice asupra realității și artei deopotrivă. Și, pentru că am citat din Valahia de mucava – această carte a dezamăgirilor și deziluziilor trăite de el, între 1990-1994 –, să ne amintim cu cîtă luciditate și nedisimulată tristețe deconstruiește Daniel imaginea retușată a revoluției din Decembrie 1989, instituind un paralelism sugestiv între structura socială și politică a lumii vechi românești și a celei contemporane. „Drogul puterii înfierbînta – ieri, ca și astăzi – capetele române. Mitul șefului și ritualul subordonării ne-au bîntuit (și ne bîntuie) amarnic”, scria, în 1996, Daniel Vighi, care sancționa, cu mult umor, „complexitatea simplistă a marii fandoseli” la care se pretează, cu entuziasm, mulți dintre actorii de pe scena publică. Nedispus să accepte ideile primite de-a gata, mereu predispus să pună „întrebări fundamentale, greu de ocolit doar prin indignări”, Daniel respinge lozincile, demagogia, poncifele mitografiei naționaliste, textele lui sînt mereu proaspete, inovative și de o mare densitate a ideilor. 

Prozator original, care forjează forme și modalități de expresie inedite, Daniel Vighi a reconstituit, în proza lui, din straturi suprapuse, lumi și povești dintre cele mai diverse, o umanitate prizonieră în timp și spațiu, dar și diminuată de incapacitatea de a-și pune întrebări și de a se revolta. În discursul rostit la primirea premiului acordat de revista noastră pentru Trilogia Corso, în 2016, Daniel mărturisea, cu onestitatea-i binecunoscută, că „romanul este despre cum nu am trăit atunci rezistența prin cultură, ci despre cum anume cultura ne-a însoțit trădările, tăcerile vinovate, visele abandonate, lașitatea și spaimele. Cultura nu ne-a vindecat, de fapt. Cultura care ne-a însoțit peste tot și nu ne-a folosit faptul acesta la mare lucru, în ciuda – nu-i așa? – a faptului că am folosit-o drept meterez și turn de fildeș al rezistenței”.  

Deși s-a grăbit să plece dintre noi, ca atît de mulți scriitori din generația ’80, Daniel ne-a lăsat o moștenire umană și literară de neignorat. Nu pot încheia această evocare altfel decît cu o constatare-îndemn, adresată în special tinerilor critici de azi: Daniel Vighi este un prozator de mare rafinament, ale cărui cărți se cer recitite și comentate în regim de urgență.    

Daniel Vighi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara în 1980. În perioada studenţiei a fost nu doar unul dintre membrii emblematici ai Cenaclului studenţesc ,,Pavel Dan’’, ci chiar președinte al acestuia. De asemenea, ca redactor șef adjunct al revistei ,,Forum studențesc’’, a avut un rol decisiv în publicarea renumitelor Suplimente literare ale revistei, bogate în materiale (poezie, proză, eseu, critică literară) purtând semnăturile prestigioase (deja) aparținând multor autori ai generației ’80, dar nu numai. Daniel Vighi a fost, alături de Viorel Marineasa, coordonatorul primei ediții a Taberei de Creație Literară Studențească de la Crivaia, la care, în cei câțiva ani de existență (până la desființarea ei de către oficialitățile vremii…), a participat cam toată floarea optzecismului românesc…

                                                                                                                                                                                (E. B.)

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: