Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Arhivă autor

Untitled

Posted by rasmiles pe Mai 22, 2010

Ochii ăstia n-au cunoscut ploaia,

bătaia grea şi inegală-n geam sau fluidă

ca petalele de praf abia întâlnindu-şi

umbra palidă-n sticlă – se duc în cer,

iertare să-i ceară că numai de el îşi mai

veghează ei înfăţişarea.

Tot de-a lungul lor, leagănul meu prins

în nuc se sparge de crengi cu sunet ţipător

de povară,

unchiul meu dă cu putere frânghia-n

avânt şi leagănul meu cel roz de lemn

zvâcneşte ca un bulgăr de pământ

ţintit în aer .

Ochii ăştia pe ploaie au risipit neclaritatea,

pe ploaie au scos spinul afară din ei,

o limbă ce nu-şi potriveşte dinţii sub ea

-legate ca clopotele-n biserică,

două degete care nu vor să ţină leagănul.

Ştiu că nu-s dintre păsări şi iarba, rece,

mi-ar întinde mâna de –ar fi să cad,

penrtu ochii ăştia ai ei că n-au cunoscut

lumea.

Posted in jurnal, poezie | Etichetat: | Leave a Comment »

Răbdare

Posted by rasmiles pe Mai 21, 2010

Irişii-s de piatră,  îmi râd  sub gene că încă

mi-e frică să-mi las mânat de ei îngustul piept,

prin troiene calc şi-n troiene, zestrea mea,

de gheaţă degetele-şi frânge mulţumită, că n-are a

face zgomotul de sistolă cu privirea-i caldă

de bănuţ încropit;

şi s-ar spune mai mult, de n-ar fi geamăt pe

buza mea, de cerul mi-ar face un loc sub el,

ghetele să-mi scurg de vânturi aspre,

bluza să-mi scutur de ger,

că n-am ştiut cu sufletul de ele să mă prind

mai bine.

De n-aş fi tristă, zi-mi, ce zale îşi tremură

sângele de teamă, ce zale se propteşte de-o zale

când totul curge cu fante găsite şi gazele ridică

balonul, ce scut nu stă drept fără sine?

Clintirile mele-s de singurătate, neclintirile –s

de dragoste.

De n-aş fi, de n-aş fi, pe sub gene să-mi râdă

sub gene, irişi negri de piatră!

Posted in jurnal, poezie | Etichetat: | 2 Comments »

Clipping Mask

Posted by rasmiles pe Mai 17, 2010

Cum să mă lipsesc de tine când ceaţa mă

uită cu ochi de cearcăn şi-n spate-mi  urcă

lesne atlasul alb abia cu 6 fire de păr răzbind

la lumină(?)

Peste un cuib au dormit frunzele cârpite

pe crengi şi soarele a uitat de umbra lacomă

privirea caldă să şi-o-nnoade;

căci în pastă de muştar podu-i dus peste apă,

i se fac în poală palide cercuri şi siluete subţiri

de pene plutesc prin carnea-i de praf-un luntraş

micuţ şi vânăt dospind la întâmplare ciuperci

crescute pe copaci,

Lasă-l, măcar de un spectacol, porţile cu var

aprins să mi le scrie!

//Cui să-i spun că de tine nu mă pot lipsi, fie

pe coate să-mi rog stăpânul să-mi dea ghemul

cel mare de lână să-l ţes într-un pulovăr

îndesat, soarele că stă ascuns într-o coadă de

peşte, şi cine a dat cu piatra peste el că-n loc de

recul un câine galben l-a muşcat, într-un loc de

recul un loc de floare zdrobit, cum în mine

ceaţa se face un plumb vestitor.

Posted in jurnal, poezie | Etichetat: | 1 Comment »

Six

Posted by rasmiles pe Aprilie 14, 2010

De stropi mari m-am îndoit,
ploaia c-o să vină, depărtările c-or
să ştie unde aproapele îşi fereşte
praful de pene, şi-apoi atâtea aripi

să-ndrepte respiraţia acestui nor
ce scapă săgeţi. Nu mă-ntreb
din ce-i făcut , că oricum aflu, că
nu sunt singura, chiar de-n lume,
tot cerul se sprijină de pietre.

Şi totuşi nu-i vară, soarele-i doar
carpăn cu priviri galben-obosite, îşi
scrie striaţii de tun în călcăie
– nu-i cu albastrul cer să facă tulpini
lichide de floare, emanaţii verzi
risipite de trezirea lor la răsărit.

Cui mi-am pierdut somnul încât
anii-s din jumătăţi de zile?
cât viaţa unui fulger lovind asfaltul,
(întotdeauna au fost între părţile lui
culori ce n-au dat înapoi culori);

mie mi l-am pierdut, încât de teamă-s
zdrobită sub pleoape să nu-mi fie
privirea întâlnită cu pământul.

Posted in poezie | Etichetat: | Leave a Comment »

Soare

Posted by rasmiles pe Martie 5, 2010

(lemn ars de soare, serife galbene

oranj; în umbră-mi râde frunza cazută

ca o rană pe creştet şi gura mea-i

o vafă sau două să mai poarte)

Îmi plâng pe umbră copaci cu ciulini

crescuţi pe vârfuri: coroanele-s de acru

lemn, un soare cu serife îi ţine de-un

capăt- negre cuiburi s-or mai zari doar

spre seară, la tulpina neoanelor portocalii

când s-or aprinde.

Frunzele nu mi-au lăsat buza s-alerge

în căutarea vafelor de îngheţată, încă o

clipă-i tăcută, veche ca un ocean ce

picură albastre valuri pe ţărm şi albi

delfini prin recifuri- în umbră-mi plâng

maluri, copacii cu ciulini crescuţi

pe vârfuri.

Posted in poezie | Etichetat: | Leave a Comment »

Chibrituri

Posted by rasmiles pe Martie 3, 2010

Nu ştiai că-n pâine se decid pruncii

de apă să-si scalde obrazul; poate n-ar

fi fost să sclipească căpruiul ochi al

bobului de grâu, de brutarul să-mpartă

din al său cuţit aluatul, s-ar fi lăsat mai

bine ras de gene-n călduţa unduire

a somnului.

Şi că sunetele DAU în coarda franzelei

salbe de cocă cu sare, ştiai, că-n pâine

se-mpleteşte părul osanelor ce nu cunosc

măsura- le tremură limba plescănind

peste  ceas gustul de drojdie.

Nu puteai şti din ce creastă se atârnă

culori să pună voal nou la baldac, şi că

în timp se ascute coasa cea fără privire.

Posted in poezie | Etichetat: | Leave a Comment »

Latifundiar

Posted by rasmiles pe Ianuarie 13, 2010

Trăiesc în patericul de pâine

cu păianjeni de Amazon,

trifoi păstrat

din era cu plastic- de-i a lui viaţa

s-o pipăi eu, lumănarea topită

până jos se cheamă a fi numele de

linie şi cerc.

Încă-i de sânge inima mea,

să trăiesc acolo în spatele lor,

de zici că ei vorbesc în locul meu,

să mă pipăie

de mustaţă-trifoiule cu nerv gălbui

– vise ciudate cresc din somnul

apelor, nesimţitor se varsă în

pământ.

Latifudiar, păşesc Amazon

cu pumni de ceară-n în picioare,

o lumânare-n mână -neaprinsă,

şi rumoarea trifoiului încă păstrat

în buzunar,

să nu mă sting devreme.

Posted in poezie | Etichetat: , | 2 Comments »

Ţi-am uitat ibricul pe foc

Posted by rasmiles pe Ianuarie 5, 2010

Stai într-un doc, mirarea-i de seama viselor

tale când stăpânesc marea.

Ceşcuţele noastre de cafea s-au pus laolaltă

răsturnate de zborul sacoşei în pas cu

leagănul meu.

Tu într-un doc priveşti numai la mare şi surâsul

mi-l pierzi mestecând o gumă.

De ce trece aşa iute ora când soarele-şi

pierde pumnul izbitor şi pielea ta-i cu un ton

mai şters,

de se urcă valurile mai abrupt în docul tău

şi leagănul se prinde în

jocuri de spirală(?)

Posted in poezie | Etichetat: | Leave a Comment »

Ori vară de zar ori toamnă de popor

Posted by rasmiles pe Ianuarie 5, 2010

Ceru-i senin, creste de floare trec haioase

când privesc de jos,

împreună cu el, puţin mai triste dar cu râs.

Şi Dumnezeu avea dulce bucheţel de iasomii

la piept şi el păstra controlul

pentru cei dragi, de lăsa norii să spună

’bine ai venit primăvară, bine ai venit mereu,

bun copil, te-ai dus să dormi în iarbă, bine!

stai acolo cât de după deal, tunurile trec cu

batiste albe legate de trăgaci.’

Până la urmă şi Dumnezeu e cald, bine îmi

susură în păr cu tulpini de floare, zgomotos

pătruns de şuierul din deal, nepăsător la el

– nu-i urmă să ghicească că nu-s Darc şi nu-i

deloc asa război în satul meu, poa’ să fie

ce anotimp să fie.

Posted in poezie | Etichetat: , | Leave a Comment »

Melancolie

Posted by rasmiles pe Ianuarie 5, 2010

De ce-i viaţa peştilor în locul

bucuriilor mele- primăvara-i de câmp,

Gandhi-i de jeleu,

păpădia, de jale, se rupe din tuplină-n

grăunte- şi câtă viaţă nu-i în locul

bucuriilor mele sau primăveri în solzii

peştelui de-atâta melancolie fără

anotimp îşi soarbe printre dinţi şerbetul

vechi de floare?

[…]

Pe urmă a-nceput cu garoafe să sufle

adieri, ca ieri, din timpul lunilor cu fructe

coapte, ca-n urmă, anotimptice descheieri

în haine, să nu sufle-n jar cu robie

sau rămas-bun.

Astăzi în cer număr călcate pietre şi gâze

prinse-n geam, de ducă crestelor de cocoş

ce stau cu bucuria-n ghemul colorat

de pene;

mai visează un singur nume ce nu-i de

înţeles, schimbat ori pus în aşteptare.

Şi de nu-i sânge să topească umbrele în

pete de căldură, râzi! dezbrăcată-n geam

privind în drum la forfota de cină.

De ce din viaţa peştilor s-alegi o lacrimă

si să uiţi ce-aşteaptă fiecare în gongul

de final, prea frumoasele cupe ciocnite

cu acest praf.

Posted in poezie | Etichetat: | 1 Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: