25 de ani de la plecarea lui ION MONORAN (18ianuarie 1953- 2 decembrie 1993)

 

 

dragă poezie

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timişorene.
Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranţă a poeziei româneşti.

Cu toate astea m-am hotărât să-ţi scriu pentru a ne da întâlnire
într-una din serile următoare la cafeneaua „TAROM”
Mă vei recunoaşte uşor după plete şi ceaşca de cafea
care îmi va tremura în mână de îndată ce mă vei privi puţin mai insistent.
O singură rugăminte aş avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziţă stil poezie patriotică contemporană înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee naţională
Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de fiecare zi sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust şi sănătos şi cred că a cam sosit momentul să-ţi schimbi puţin-câte-puţin concepţiile şi să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul măcelăresc turcii în frunte cu Partidul. Altfel să ştii că îmi va fi sincer ruşine să ies cu tine pe stradă sau să te prezint tinerilor poeţi din generaţia mea care aici la Timişoara alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din ţară.

 

 

Momente paveldaniste cu Ion Monoran

 

 

La costum și cravată, la un Revelion … studențesc.

Mono, Camelia și Eugen, pe terasă, la Șari Neni, în iunie 1985.

Cu Ioan Crăciun, Viorel Marineasa, și Eugen Bunaru, (posibil în martie), 1980, la Cabana Secu, la o cafea…

În așteptarea unei beri. Ion Monoran, Mircea Mihăieș, Eugen Bunaru, Leo Bențe, august 1980, Crivaia. Pe masă, poșeta Elenei Ștefoi (Foto- Elena Ștefoi)

Ioan Groşan, Viorel Marineasa, Helmut Britz, Vighi, Mono, Eugen, Bazil, Camelia, Radu Viorică, pe terasă, la Şari Neni, vara lui 1985.

Aceiași prieteni, parcă zâmbitori. Sau doar mai tineri …

Poză de grup – cenaclul Pavel Dan, în fața Casei de Cultură a Studenților, în anii 80.

Aniversare Pavel Dan, 35 de ani.

Aniversare la Casa Studenților, 35 ani de Pavel Dan, vara lui 1993.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Timișoara, capitală culturală – Evenimente în pragul sărbătorilor de iarnă (14, 15 decembrie 2018)

Noua librărie Humanitas de la Timișoara s-a deschis vineri, 14 decembrie, ora 18, când iubitorii de carte și artă japoneză au participat în număr impresionant la evenimentul de prezentare a acestui nou spațiu cultural al Timișoarei, care se află la intersecția străzilor Episcop Augustin Pacha și Eugeniu de Savoya, într-una dintre clădirile istorice ale orașului, construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La deschiderea festivă au vorbit Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieș, Lidia Bodea, Ștefan Liiceanu, creatorul magazinului artizanal japonez Takumi, și Mihail Coșulețu, artistul vizual care a realizat proiectul de amenajare a librăriei.

Forum studențesc

Foto: E. B.

 

 

Vineri, 14 decembrie, ora 18. Se deschide noua librărie Humanitas. Public numeros, spațiu arhiplin. Imagine vagă, surprinsă, de afară, prin fereastra librăriei. Se disting Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieș, Radu Paraschivescu.

Radu Vancu debutează, ca romancier, cu Transparența. Lansare, la noua librărie Humanitas din Timișoara. Prezintă Radu Paraschivescu și Robert Șerban. Îl așteptăm pe Radu Vancu , în mai 2019, și la StudentFest

15 decembrie, ora 18 trecute fix… Seară magică… La adăpost de ninsoarea de afară,(te uită cum ninge decemvrie…), în recent inaugurata librărie, se lansează Transparența,masivul roman al lui Radu Vancu

TUDOR CREȚU revine la PAVEL DAN. Ajunge (după 30 de ani …) și PAUL  VINICIUS!….

 

Cenaclul ,,Pavel Dan” și-a încheiat în seara de marți, 4 decembrie, activitatea pe sezonul/semestrul octombrie-decembrie 2018. Protagonistul serii a fost scriitorul Tudor Crețu care a citit un grupaj consistent de poeme/,,blesteme” și un fragment de proză dintr-un roman aflat în plină fază de lucru, de laborator. Moderatorul întâlnirii a fost poetul Eugen Bunaru. Lectura textelor și discuțiile care au urmat s-au petrecut într-o atmosferă de camaraderie literară ‒ cu participanți din toate generațiile paveldaniste ‒ și dialog, deopotrivă firesc și incitant, deloc convențional. A fost, cu adevărat, o seară de cenaclu dintre cele mai reușite (din ultimul timp), atât prin prestația invitatului, Tudor Crețu (prezentat de Eugen Bunaru, în preludiul evenimentului, ca un scriitor polivalent, de prim-plan al generației douămiiste), dar și prin atmosfera dialogală a celor mai bine de două ore care s-au scurs pe nesimțite în sala … sexagenarului cenaclu paveldanist.  La toate aceste ,,ingrediente”, s-a adăugat, în partea a doua a serii, ca un element de inspirată … surpriză, sosirea poetului Paul Vinicius, însoțit de Daniel Vighi, care au descins direct de la întâlnirea cu studenții Facultății de Litere a Universității de Vest. Momentul a prilejuit un mic intermezzo în derularea lecturii lui Tudor Crețu, (vorbitorii tocmai au remarcat frazarea muzicală a textelor sale), prilej pentru evocarea unei memorabile întîlniriri, din …1988, la Cenaclul ,,Pavel Dan”, (aflat, in illo tempore, sub orchestrarea lui Viorel Marineasa), cu tinerii scriitori nouăzeciști, membri ai Cenaclului ,,Universitas” condus de criticul Mircea Martin. Seara s-a încheiat – cum altfel?! ‒ într-o simetrie perfectă, așa cum, de altfel, a început: cu poezie! La invitația celor prezenți, Paul Vinicius s-a desfășurat liric, citind un ,,set” de poeme răsplătit(e) cu aplauze la scenă deschisă.

Au participat: Tudor Crețu, Paul Vinicius, Eugen Bunaru, Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Alexandru Colțan, Ciprian Baciu, Andra Mateucă, Roxana Diaconescu, Raluca Teodorescu, Alina Adobroaie, Codruța Loredana Metelka, Marian Oprea, Sorin Horotan, Eduard Blănariu, Valentin Moisi.

A consemnat Forum studențesc

Foto: E. B și Alex. Colțan

Întâlnirile de marți seara se vor relua în cea de-a doua jumătate a lunii ianuarie din 2019, la o dată ce va fi anunțată pe blogul cenaclului.

Până atunci, Cenaclul ,,Pavel Dan” urează tuturor paveldaniștilor  (de ieri și de azi) și, nu mai puțin, fanilor săi

Sărbători Minunate și un An Nou 2019 cu sănătate, bucurii și împliniri!!!

La MULȚI și FRUMOȘI ANI!

 

 

 

Tudor Crețu

Catolic. Cuvântul¹

^(fragmente)

                    

     Prime sunt cărțile – ard, ca zăpada, la alb. (Unt abia congelat. Nimic altceva nu există. Totu-i lactat: premateria-pistă). Să pui sare nu alta, să presari ca un catolic din ce în ce mai adevărat. Iisus se scrie pe sau în, în niciun caz cu cretă. Creta sau orice altă piatră se rupe în capul mesei, l-amiaz: sângele cure din ce în ce mai treaz. E numele care irigă. Roșu-i șters, de țiglă, rouă-i – stropii au codiță, cifra e nouă, spațiul vag. Unghiul meu drag, drept, (la colțuri mă refer; știu, îmi lipsește un fel de fier) ți-aș scrie o scrisoare.

      Ceștile goale ard și ele, ca zăpada, la alb, mențin răcoarea – goluri în gard/ pete pe-o blană de leopard.

Acru, aseptic ca zeama stoarsă. Visez un bețișor acrilic, o artă arsă. Interstițiul catolic. Albul, veșnic, dintre cuvinte. Metalul – lamele, tăișul – staniolul chiar. Tot ce-i transparent și fără părinte. Catolic e verdele ardent, odihnitor. E crinul ciclic, murat care se pune pe răni. Catolice sunt antenele zvelte de radio. Și inoxul, bineînțeles. Ce se ițește și, aproape caligrafic, crește. Catolică e espada ropera – inox și ea, înrouat. Lămâie să storci deasupra nu alta. Catolic e punctul care plutește deasupra turlelor ca deasupra unor i-uri cu cruce. Catolic e chiar și cyan-ul: cerul care crapă ca o crustă rece de desert. Catolică-i chiuveta picurând în catedrale, indiferent de cult. Cu azime o asculți, sub genunchi. Catolic e, mai ales, i-ul. Clopotul cu firicel și firicelul însuși. Spiritul, bineînțeles, spirtul – la fel de ardent și aproape turcoaz. Flacăra volatilă și ea. Catolic e darul cast, plicul dalb de cd. Relieful pașnic, cu pori. Pătrățelul de flipchart. Catolice sunt armamentul fiert și ustensila medicinală. Vocalele clătind gresia, sala.

   Cel mai catolic cavaler a renunțat, de mult, la fier. Taie, însă, străluce – tot ca lama de brici, ca muchia de cruce. Scutul și l-a fiert în ceva verde, c-urzici. Cel mai catolic cavaler e placid, deși totul se zdrumică ca dulcele zid de nugat, ca o bomboană suptă sub pumnul lui. Sau ca un parbriz, ca orice alt desert ori briz-briz. Cel mai catolic cavaler e de staniol. Ascultă chill out, really loud, în catedrale. Armura-i picură, o ia la vale. E zen, sare – cu mielul la piept, rulează – din tren.

  Catolică e administrația. Spiritualitatea tabelară. Catolică e crusta sintetică, abrazivă: cămașa. Țesutul aspru, auster. Catolic e miezul, cuminecat, de ecler. Și darul aspru. Catolice sunt gratiile caligrafice ale gardului, cele argintii mai ales. „Simt sângele răcindu-se cînd le privesc”. În plicul crem, crem sobru, închizi. Ceva tare, sărat. Un fel, să zicem, de strat. Lipești, rupi și întinzi. Te pleci un pic, ca-n pod, calci ca pe grinz***

Catolică e hârtia nouă, curată. Stratul copt, un pic, pe piatră. Darul simplu, sărat. Catolică e și iarba – verdele dus: englez, german. Albastrul de sus, (ne)cyan. „Catedrală transparentă, te visez”, te văd cu ochiul-geamandură, obez. (Nu-mi mai prea apăr malul, cu sabia sau calul). Catolic e, bineînțeles, argintul. Și vârful peniței – simplu, suflat. Ce scrii se referă la nailonul pliat, la lumina de seră. Oțelul rece, albastrul la fel, cerneala și sângele, sângele chel. Roua – sfinții au stropi pe tâmple, nu coșuri, într-a noua.

Catolice sunt obiectele aburite, frigorifice. „La gheață, la gheață, ca șampania, da!”.

 

Fii, Doamne, radical. Clătește, în baia de ulei, și tigva cea de cal, de pe gard. Pe pâine, -n schimb, întinde mir. Normal, de nard. Cu degetul ștanțat ca un cuțit. Hrănește copiii care au murit. Ia-i în poală, pe rând. (Burta goală le chiorăie-n gând). Învață-i să dea cu zarul – cu boabe de struguri, în loc. Prindeți-i, prindeți-i la breloc.

***  

Cațără-te, vrej, pe stâlpul trăsnit, rugina-i, deja, bej. Cârceii de vie-s plini până-n vârfuri de poezie, perfuzia de sânge, tirbușonul de vin. Cineva pe-aici plânge: stoarce hrean sau pelin.

***

Aceste blânde răsuciri, acest peisaj – o vegetație vedică, un vis-cofraj. Perfuzii șerpuitoare, vrejuri transparente așadar. Verdele acrișor, vârful, vreau să zic, de cârcel – e catolic și el.

[1]. Poemul nu vizează, sub nicio formă și în niciun sens, catolicismul, înțeles ca orientare religioasă, bazele și mizele textului nefiind dogmatice și/ sau bisericești. Dimpotrivă, am urmărit „fișarea” trimiterilor evocatoare ale cuvântului/ dimensiunea evocatoare a sonorității sale. Strict.

Paul Vinicius

 

saudade

mă trezesc
îmi învârt un ness în cană
ca și cum aș vrea să pornesc un motor
care iată
nici gând să pornească.

lumina vine dinspre ferestre ca o femeie palidă și slabă
împleticindu-se
ondulându-se pe covor
ceea ce îmi amintește de sticlele înghesuite-n frigider
însă ezit
amânând imponderabilul.

ies pe balcon și privesc ploaia
cu ochii obosiți
nisipii
ai unui deșert care n-a mai văzut niciodată un oraș lucios
ca o piele de reptilă
dansând lasciv sub cerul leneș

și nimic nu mă tulbură mai tare decât gândul că tu
la ora asta
dormi

dormi atât de frumos
încât mi se face tare – tare somn de tine
și de portugalia
acelui atlantic în care
nu ne-am vârât picioarele decât o singură dată
de frică să nu ne dizolve dragostea
de patrie.

așa încât îmi mai aprind o țigară și
vâslesc cu sete către frigider
ca înspre o țară în care tristețea nu mă va mai găsi
niciodată

 

poveste pentru copiii răi
care n-au adormit încă

cum mai stau ele cu gurile larg deschise
tot așteptând

ca niște prostituate încă mocnind
sub ploaia perpendiculară
măruntă
(japonezărie)
de început de toamnă
în noaptea unui balonzaid ud și prea timid
când parcă toți acei bărbați neajutorați și-ar fi cumpărat
câte o gonflabilă
vreo muzicuță
vreun roman ca un oraș dopat cu aspirină
sau numai surâsul violent-roșiatic al vreunei vânzătoare
pe a cărei gleznă i-au zărit
tatuat
(minuscul)
numărul de telefon.

cum mai stau ele
așteptând
fără să le pese de greve
decese sau despărțiri
cu gurile larg deschise către cer –
cutiile poștale.

în timp ce eu nu-mi mai găsesc emisfera stângă
cerebrală
și nici amintirile faptelor mele cele drepte
care ar fi putut produce o oarecare agitație browniană
în orice mică tipografie
de provincie
încărunțită într-o suburbie amenințată de castani

străin

nu prea mă mai cunosc cu orașul ăsta care odată și odată m-a legănat pe picioare m-a crescut încet cu încetul cu economie teamă și trudă din carnea lui neagră laptele lui toxic noxele drogurile dulci și luminile-i orbitoare învățându-mă să urlu din toți decibelii lui din gazele lui de eșapament din toate gurile de metrou din femeile de noapte cerșetorii și cimitirele lui înfometate din toate sirenele lui roaită și neoanele lui colorate cu cimentul asfaltul betoanele sticlăriile lui cățărându-se tot mai sus către cer cu primăverile înalt-străvezii cu parcurile care m-au învățat dulceața pielii șerpești de codană și toamnele doldora de frunze uscate gemând tot mai stins sub pași laolaltă cu iubitele volatile

din paharul cu vodcă

trec prin el tot mai singur mai stânjenit mai străin ca un criminal profesionist în vizită la propria-i familie numai ferestrele și vitrinele clădirilor vechi îmi mai cântă imaginea în flașnetele luciului lor prăfuit numai trotuarele vechi îmi mai lasă umbra să se așeze pe ele sunt tot mai puțin mai fără de rost pe aici până și mâna mea dreaptă a uitat de cea stângă și de inima care-i trimite sânge negru

cât pentru o carte poștală

când

de după primul colț

apare o splendoare

(strălucitoare și palidă

palidă dar strălucitoare)

târându-l și târându-mă după ea

precum o nouă mare care își revendică fauna

precum o nouă zi care se cere trăită

un blues către dimineață

sunt niște ziduri vechi

de care

numai privirea mea s-a rezemat vreodată

 

sunt numai câțiva oameni

din care mereu fugea speriată moartea

de adevărați ce erau

fie și numai dacă doar înălțau zmeie în văzduhul timid

străveziu

de primăvară

sau își lăsau urmele pașilor în zăpadă

 

și pe ei

doar ochii mei au știut să-i vadă

și mai apoi să-i spele

în lacrimi și răcoare

 

și degeaba fiecare nouă zi mă apropie de vreun satelit

mă trece prin laserele unor minți geniale

și îmi așează plăsmuiri nebunești la picioare

 

o tristețe tot mai grea și mai hrănitoare mă-ntoarce înapoi

acolo unde lumea pe care am tot străbătut-o

 

(oameni

glasuri

clădiri

încăperi

catedrale

priveliști

atingeri

priviri)

 

s-a tot mutat

încetul

cu încetul

în sânge

crescând înăuntrul meu

 

precum o mamă

în carnea pruncului ei

precum un foc

într-o cutie cu chibrituri

 

 

 

Tudor Crețu, adâncit în lectură. Adică în sine însuși… Alături, pe fază, Ciprian Baciu, Sorin Horotan, Andra Mateucă. Monitorizează poetul Marcel Tolcea.

Unghiuri de audiție (vedere) sau Concentrica în miniatură …

Sub zâmbetul misterios al Roxanei Diaconescu, se ascultă poemele-,,blesteme de vizavi… Ceva mai grave, Raluca Teodorescu, Alina Adobroaie și Codruța Metelka.

Lectura merge mai departe. Între timp, au descins (cu discreție) poetul Paul Vinicius și prozatorul Daniel Vighi.

Eduard Blănariu sau … singur printre maturi!

 

ANUNȚ

Marți, 21 noiembrie, ora 19,oo,

CENACLUL PAVEL DAN vă invită la o seară de POEZIE

Vor citi: ANA PUȘCAȘU

și ALEX HIGYED

 

Vă așteptăm cu drag!

 

O proză scurtă

de  FLORIN GHERHEȘ

 

 

Nu-s singur în cutia asta. Mai îs golanii  ăia  verzi de leu și niște copii, alții mai mari auriți, alții mai mici, aruncați pe aici la plesneală. Acuma câteva minute credeam că mor de la căldura asta, da acuma simt așa,  un fior rece că stă ăsta pă mine.

Văd deasupra un deget imens, murdar și crăpat cum se apropie de mine. Îmi vine să urlu. Mă ia în mână. Adună ce mai e pe acolo. Pe ăia mici îi aruncă prin buzunarele pantalonilor și numără: „unșpe,doișpe,treișpe, treișpe cincizeci, paișpe cincizeci, șaișpe cincizeci”. Niște ochi mari și negri se coboară deasupra  palmei crăpte. O barbă cenușie și deasă plină de firimituri, niște obraji aspri și pătați de un fel de cenușă, nasul cârn la vârf din a cărui nări ieșeau fire subțiri și cărunte.O creatură imensă. E urât ca dracu. Hidos. Nu știu ce are de gând să-mi facă acuma. Mă ridică sus de tot, mă studiază cu atenție. Văd că-și mișcă buzele alea și dintr-o dată din spatele lor, văd niște dinți galbeni separați aproape unul de altul cu câte-o gaură. Bă, am pus-o. Ăsta mă mâncă. Atâta mi-o fost. Brusc mă lasă iar jos, mă bagă într-un buzunar de pluș.Îi  moale aici. Apuc să văd că strânge ceva de pe jos. Un carton mare și alb pe care scria cu un pix: „Sunt surdomut, nu am casă, nu am familie și trăiesc din mila ta. Dumnezeu să te aibă în pază, iubitule călător”. Mamă, ce vrăjeală are în el. Uite cum face prostu bani. Acuma sincer, să aduni de dimineață până acuma la 11 si ceva vreo cinșpe lei să zic așa, nu-i mare lucru. Și-a luat omu loc prost. Dacă nu-i noroc, nu-i. S-a făcut beznă. Simt că se zguduie tot cu mine și simt cum vibrez. Cred că o trecut vreo jumate de ceas.

„Dă-mi un cinzeci de Unirea și trei țigări la bucată!” Iară mă atinge nebunu’ ăsta. Mă strânge tare, mă apucă așa fie cum și mă așează pe o masă rece. Sub mine vedeam tot felul de batoane colorate și sucuri la cutie. Niște mâini mult mai fine mă apucă. Vârful degetelor era din plastic roșu. Apuc să văd în juru meu niște aparate ciudate, așa ca niște televizoare mici băgate în niște cutii colorate și cu butoane mari. Văd pe ăsta că se așează acolo și începe să lovească butoanele alea cu putere, sorbind dintr-un pahar mic ceva galben. Ieșea fum din barba lui. Ciudat omu.

Mă strânge în mână cu o delicatețe anume, mă întinde așa frumos. Apasă pe ceva butoane la o mașina de aia de scris și mă prinde cu o clemă acolo într-un sertar. După aia închide sertaru și nu mai văd nimic.De auzit nici atât.

-Alo? E cineva aici ? Bă, de ce m-ați închis singur în întuneric?Aloo..

-Poți să faci puțină linște, tinere? Se aude de sub mine. Era un oarecare domn în vârstă. Era tot de 10 dar era tot șifonat și șters.

-Care ești acolo, mă?! Se aude dinspre peretele alb de plastic.

-Unde sânt? Întreb mirat.

-Nu știm nici noi, de dimineață ne-au băgat aici și din când în când se mai deschide fereastra și mai pun pe câte unu aici, se aude dinspre celălalt perete.

 

Se mai auzea câteodată cum ființa aia de sus apăsa tare pe niște butoane, pe urmă deschidea sertarul și îl închidea repede înapoi.

 

-Cum de ai ajuns aici? Mă întreabă domnul ce sta sub mine.

-Eh, poveste lungă tataie.Poveste lungă.

-Ai vreme să-mi tot povestești, că nu știu când sau dacă mai ieșim de aici, o spune râzând bătrânul.

-Când am deschis ochii prima dată, erau mulți ca noi acolo. Toți frumoși și lucioși, tataie.

-Asta am văzut-o și eu, adaugă el de acolo.

-Și noi, se aude dinspre pereți.

-Da? Întreb curios. Pe urmă m-au dus într-un loc mare și m-au ținut într-un sertar imens, cu mulți ca mine. Am stat acolo câteva zile

-Așaa… spune bătrânul.

-După aia m-au scos în stradă și m-au băgat într-un loc tare strâmt. Eram foarte mulți acolo, și la un moment dat am ieșit afară printr-un fel de buză de plastic așa. Era un domn cu ochelari ce m-a luat și m-a băgat într-un portofel. Acolo n-am stat mult. Câteva ceasuri. M-a dat la una de purta ceva alb pe cap și ea i-a dat lui ceva la schimb, da n-am apucat să văd bine.Oricum, ce miros și căldură era acolo! Și am rămas aproape toată ziua până a venit o femeie bătrână ce și-a cumpărat ceva. Am fost dat ca rest. Atunci chiar m-am simțit jignit. Pe urmă am stat acolo mult și bine, cred că vreo trei zile. Puțea geanta aia a medicamente și naftalină de am zis că mor. Era o dată să mă dea la o farmacistă, da s-o răzgândit. Știu că am intrat într-un loc rece cu ea. Eu eram în poșetă. Cânta unu și împrăștia ceva miros de ars ,așa parfumat. Îți dai seama cum se simțea mirosu de medicamente, cu parfum și naftalină. Că geanta era deschisă și tot venea pe mine. Știu că după aia m-o scos la aer și m-o lăsat într-o cutie de carton, în căldură. De acolo m-o luat în mână unu cu barbă și am venit direct aici. Atâta știu.

-Păi tu n-ai umblat mult. De ce crezi că arat eu cum arat? Nu știi câte piețe și câte mâini am văzut eu. Nu mai pui că am stat pe jos vreo câteva zile și m-au pupat niște copii de credeam că mă mănâncă. La un moment dat era să fiu mâncat de un câine. Nu știu de ce da m-a lins cu o poftă de eram leoarcă.

-Nu vrei să îmi povestești și dumneata?

-Ba sigur, cum să nu. Era acuma trei ani cred. Tot așa cum ai zis și tu. Mulți ca noi, da erau și alții să știi. Eu am văzut și de leu și de cincizeci. M-au dus la poștă. Era o iarnă de aia groaznică. Stăteam într-o poșetă mare și neagră din piele, gata să mă ducă pe cine știe ce coclauri.

Pe cum povestea bătrânul, bag seama că se face iar lumină și îl aud din ce în ce mai încet. Părea că se depărtase. De fapt, pe mine m-a luat iar mâna aia fină cu vârfuri din plastic și m-a întins pe  masa invizibilă de sticlă.Erau luminile aprinse acolo și întinde mâna după mine , un copil, am impresia. Mâna e mare și lată, fără vreo bătătură și cumva fină. Mă trezesc sufocat în buzunarul  unor blugi noi. Încă aveau mirosul ăla de magazin. Simt urcușuri și coborâșuri lente. Nu se grăbea nicăieri tipu ăsta. La un moment dat își îndeasă mâna în buzunar, mă apasă tare și scoate de sub mine o brichetă mică și butucănoasă așa și mă lasă acolo așa. Mă dor toate încheieturile, dar lui nu îi pasă. Mergem înainte. Ce-o fi, o fi acuma, ce să fac? Grăbim ritmul și la un moment dat cred că alergăm, dar nu îmi fac griji să cad, că, la cum m-a apăsat acolo nicio șansă. La un moment dat ne oprim. Aud niște râsete dar nu reușesc să înțeleg o iotă. Cred că  deja de vreo jumate de oră numa în râsete de alea o țin. În sfârșit mergem iar: când stângu, când dreptul. Aud un scârțâit de ușă. Vreo câteva minute tipu ăsta nu se mai mișcă. Simt doar cum se foiește. Iar sunt eu ăla scos. Mă lasă acolo pe masă și pleacă. Fără prea multe discuții, simt o mână încrețită că mă ia de pe masa aia și mă aruncă într-un sertar. Sunt singur. Sau dacă mai e cineva, toți dorm. E destul de târziu. Cred că ar trebui să mă întind și eu că tot m-am șifonat.

CRONICĂ de CENACLU – 16 noiembrie

Seara de 16.11.2017 a reprezentat un prilej pentru ca membrii cenaclului ,,Pavel Dan” să se reunească iar. De această dată pentru a arunca o geană peste poezia Denisei Ștefan, studentă în anul I la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, de atlfel și o nouă membră a cenaclului, și peste proza lui Florin Gherheș, membru mai vechi, care va debuta în curând cu un roman la editura Ariergarda.

Discuțiile au fost deschise de Eugen Bunaru, care a raportat cele două lecturi la două vârste literare/creatoare diferite, în cazul lui Florin Gherheș remarcându-se un anume exercițiu al scrisului, o bună oralitate, o fluență a frazei, toate servind ,,subiectul” prozei, (de altfel o proză f. scurtă), de asemenea o bună priză la o lume periferică, dar au fost ,,amendate”  unele exprimări forțate, unele neglijențe de limbaj. E. B. și-a exprimat interesul pt. romanul anunțat al lui F. Gherheș. În ce o privește pe Denisa Ștefan, E. B. a opinat că textele/poemele ei sunt elocvente pt. o etapă, pt. o vârstă a începuturilor creatoare, fiind sesizabile sonorități, tonalități și unele elemente de retorică, amintind de discursul romantic, de asemenea existând și o fascinație a cuvintelor mari, a unor versuri cu ton de sentință. Au fost însă remarcate și imagini, și versuri reușite, și o anumită resprație largă, de forță, a unor poeme (ex. Oamenii), elemente care, în opinia lui E. B., sunt premise reale ale unui viitor drum poetic interesant, authentic. S-a făcut și recomandarea unor lecturi care să ajungă la poezia generațiilor mai noi, desigur prin poeții exponențiali.

Colajul de 5 poezii adus la cenaclu de Denisa Ștefan, format din ,,Adâncuri”, ,,Mâini târzii”, ,,Vârtej”, ,,Oamenii” și ,,Nimeni” a stârnit, în continuare, multe discuții, fiind semnalate, de toți cei care s-au exprimat, reminiscențe și clișee ale curentelor literare trecute. Chiar și așa, poemele s-au dovedit a avea un ,,feeling” poetic care nu ar fi putut trece neobservat. Textele Denisei au fost comparate cu un ,,strigăt social” de către Patricia Ciurdar, cu precădere în poemul ,,Oamenii”, care e compus, în mare parte dintr-o serie de dihotomii constante.  E ,,o poezie foarte deschisă”, dar în care sunt folosite ,,cuvinte mari”, uneori, greu de susținut la nivel de formă, conform celor afirmate de alte voci. Alex Higyed a considerat poezia Denisei ca având o ,,exprimare greoaie”: ,,Și mă ține acolo de bună voie și nesilit de nimeni” din poemul ,,Adâncuri”.

Ana Pușcașu a fost surprinsă de selecția textelor, întrucât Denisa se află la zi cu literatura anilor 2000. Aceasta a afirmat despre poezia Denisei că are forță, însă o forță ,,înnăbușită” prin aglomerația de cuvinte și întrebări retorice și și-a exprimat dorința de a citi și alte texte de-ale ei actuale.

Unul din versurile preferate de public, per total, a fost cel menționat de Eugen Bunaru la începutul analizei pe text și anume: ,,respirația-mi sclipește în întuneric” din poemul ,,Vârtej”, iar titlul cel mai bine receptat a fost ,,Mâini târzii”, datorită alăturării originale de imagini.

În timp ce Marinel Oprea a considerat unele poeme ca având ,,nucleu poetic’’, unele păreau să nu aibă sens, conform celor menționate de acesta. Alexandru Colțan, pe de altă parte, a remarcat violența de limbaj și un ,,hipersensibil atrofiat” de conglomeratul de cuvinte și imagini.

La nivel de proză, textul lui Florin, mai vechi de această dată a uimit din nou prin originalitatea perspectivei, după cum a afirmat Ana Pușcașu, dar, a pierdut pe cea de-a doua pagină după cum a sesizat Alexandru Colțan, ,,întrucât efectul prin aglomerare”  a diminuat din curiozitatea și implicarea cititorului în text.

Patricia a comentat că sunt ,,prea multe descrieri” și i-a recomandat să includă mai mult umor în text pentru a-i menține intensitatea. Eugen Bunaru a adăugat, de asemenea, că e sesizabil faptul că textul e unul mai vechi, întrucât mai trebuie cizelat și ,,scuturat” de unele exprimări mai greoaie, care împiedică curgerea firească a textului.

S-a discutat despre modul în care dialogul veridic câștigă în text, dar, pierde, fiind sufocat de descrieri. Într-un text scurt pot funcționa, dar într-un text mai lung ar fi mai greu de integrat.

La urma urmei, ,,ca experiment narativ” e binevenit, dar,  textul n-ar rezista ca întindere mai lungă, după cum a afirmat Ana Pușcașu.

Odată părerile exprimate, Denisa Ștefan și Florin Gherheș au mulțumit pentru critica constructivă adusă, iar membrii cenaclului au promis să se reunească pe 21.11.2017 la lectura Anei Pușcașu și a lui Alex Higyed, care vor citi poezie.

A consemnat Roxana Diaconescu

 

ANUNȚ

 

Joi, 16 noiembrie 2017, ora 19,oo, Cenaclul „Pavel Dan” vă invită la o seară de lectură. Vor citi: DENISA ȘTEFAN – poezie și FLORIN GHERHEȘ – proză.

Vă așteptăm cu drag!

POEME de ROXANA DIACONESCU

 

1.

încurcăturile vor rămâne cele mai intense clipe-

palma mea transpirată palma ta transpirată

ni se vor încurca amprentele pe masa asta

plină de celule moarte;

ne vor pierde urma

barmanii

amperii

încurcăturile vor rămâne cele mai intense reflexe-

strănutul meu râsul tău

se vor încurca în orașul ăsta

plin de cârduri de ciori

un moment- vom încurca tramvaiele-firele de electricitate-

le vom agăța de crengi-de firele de praf-

 

un nou steag să fluture

numele noastre încurcate la diferență de o sinapsă;

scurtcircuit.

 

1.(1)

să ocolim străzile lăturalnice

nu e cazul să ne expunem

te voi duce acasă-cum-ai băut prea mult-

nu-i nimic; sunt mai drăguț când sunt beat- vei vedea.

 

chopin îmi liniștește mintea

chopin e duhul din dozele de tuborg

aruncate pe podea.

chopin e străinul de care mă apropii

pe străzile lăturalnice.

 

te voi duce acasă

vom încuia ușa de două ori;

vom pune lanțul.

 

1.(11)

terminații-roxana

ai grijă cum le desenezi

frunzele au terminații copacii au terminații –

seva lor o desenez – nu

pe strada unirii terminațiile duc către un alifantis boschetar

și-n acordurile lui se mai scurge încă

o sevă care nu se vede.

 

1.(111)

perdeaua trasă în fiecare dimineață

ușa verificată la fiecare ieșire

imaginea ta luând ecstasy imaginea ta luând ecstasy imaginea ta luând ecstasy

e-un dans techno din care

se mai ridică doar păpădii.

 

1.(1111)

copiii cred în mine

sunt un elf-poate pe jumătate-

am doar o ureche ascuțită

ascult cum unii încă se mai roagă

își mai caută pisicile

după ciclonul din septembrie

copiii cred în mine – înțeleg lumea

se duce de râpă în ritmuri grandioase de

uragane, incendii, războaie

și îi aud cum se roagă

sunt doar un elf-poate pe jumătate.

 

1.(11111)

într-un apartament de bloc lumina fuge

ca o șopârliță

se cuibărește după dulapuri

răspunde numai la chemarea copiilor ascunși

pe sub vene le creează palpitații

vor crede că-n junglă sângele lor contează

că vor crește mari

că vor salva lumea.

 

1.(111111)

clădirile-n timișoara n-o să le cunoști niciodată

ne scapă detaliile

ne sufocă lupoaicele – de la care încă

ne luăm porția de lapte –

nu mai pot juca nimic

am hernie de disc de 12 ani

uite-o veveriță sus pe clădire

 

și m-am uitat

și-am scăpat sticla de Schweppes Cola

de-mi amintea de centrul timișoarei

și dusă-a fost veverița pe clădirile

pe care nu le voi cunoaște niciodată.

 

1.(1111111)

martorii digitalizați

vor mai avea o reacție la arsurile din colectiv

undeva

păianjenii de toamnă se vor agăța unul

în plasa celuilalt.

 

 

 Proză de Ciprian-Ionuț Baciu

 

      Vaporașele

Te-ai urcat în firobuz, eram în dreptul staţiei de pe strada Rebreanu, te-ai așezat cu spatele la șofer, pe-un scaun aproape de geam, te-ai pus la întâmplare, nu te interesa compania nimănui. Vorbeai destinsă la telefon, era una din zilele sufocante ale acelui iunie canicular, în 2017, iar eu trebuia să consemnez fiecare detaliu.

Nimeni n-ar putea spune că nu erai atrăgătoare. Rochia de vară, închisă la culoare, îți dezvelea umerii rotunzi și bronzul fin, lucios, fără să fi fost decoltată, terminându-se în dungi alb-negru,   la glezne. Ți-ai întins picioarele, unul pe grătarul de aerisire de sub geam, celălalt atingând podeaua, se vedeau prin croiul tăiat genunchii și coapsele. Acuzatorii tăi vor spune că ai fost neglijentă, provocatoare. Nimic mai fals, nu aveai grija nimănui, priveai mai mult pe geam, însă ochii tăi măslinii, buzele pline, părul negru bogat, nu puteau trece neobservate.

Te-ai uitat de câteva ori, absentă, prin firobuz, m-ai observat la un moment dat, m-ai privit pentru câteva secunde, mi-am îndesat bine șapca pe frunte, nu voiam să te neliniștesc. Abia terminasei conversația telefonică, ajunsesem pe strada Reșiței, când au intrat cei trei subiecți ai cazului meu. S-au așezat lângă tine, deși peste jumătate din locuri erau neocupate, inclusiv vreo trei grupuri de scaune ce le-ar fi permis să stea față în față, am consemnat aceste amănunte pentru judecători.

Doi sunt verișori primari, se puseseră pe direcția de mers, cu fața spre tine, privindu-te insistent, aveau ochelari de vedere, tricouri crem, tunsură scurtă, prieteni buni al celui care m-a necăjit cel mai tare, se așezase lângă tine, pletosul cu ochelari de soare, își mângâia lasciv cârlionții. Îmi venea să-l strâng de gât, așa, de la distanță, să-l sugrum cu geaca de camuflaj ce-i atârna în jurul șoldurilor, mai ales când am văzut cum se crăcise, își lățise picioarele, se lăfăia pe scaun, dornic să te atingă. Tu te-ai strâns, te-ai închis în tine, încruntată, neliniștită, ai fi ieșit în clipa aceea pe geam dacă ți-ar fi fost la îndemână, ți-ai adunat picioarele sub tine, le-ai acoperit cu rochia, țineai telefonul în poală, speriată.

Ei șușoteau, schimbau priviri porcoase între ei, am ajuns la capătul liniei, la Catedrală, cel de lângă tine și-a lăsat cârlionții în pace pentru a-și face semnul crucii, de trei ori, apoi și-a dus mâna la piept, chipurile în semn de evlavie și reverență, mâna aceea spurcată cu care ar fi vrut să te reducă la tăcere și-apoi să te sugrume.

S-ar fi luat după tine, te-ar fi tras sub podul dinspre Maria, te-ar fi abandonat, în cel mai fericit caz, în stare de inconștiență. N-am trecut de-acest moment cu proiecţiile, îmi este suficient pentru a-mi susține cazul în Consiliu. Știu că violul te-ar fi distrus, ai fi trăit mulți ani în vecinătatea suicidului, familiile lor te-ar fi desființat în instanță. Tatăl cârlionțatului e căpitan de vas în marina comercială, cu multe posibilități materiale, deși a trăit mai mult pe mare, departe de băiatul său, inclusiv acest lucru va fi consemnat pentru Consiliu, spre a se analiza toate circumstanțele, înaintea aplicării sentinței.

Subiecții mei și-ar fi dorit să te atace, să te târască sub pod, însă, fără să-și poată explica, i-a apucat brusc dorința și curiozitatea să încerce o excursie de agrement cu unul dintre vaporașele de pe Bega. Luntrașul meu i-a primit bucuros, treci de multe ori pe lângă el prin centru, e cel care cântă la chitară electrică lângă librăria Cartea de Nisip, în Piața Libertății. Îi place să facă pe artistul stradal uneori, e obsesia lui, probabil de când își încasa polii pentru trecerea râurilor moarte. Mă bucur de fiecare dată când îi lasă trecătorii bancnote în husa de la boxă, i-ai pus și tu câţiva lei, de mai multe ori.

Agresorii tăi zac de ceva vreme într-unul din vaporașele-conservă, se-amuză lumea de ele luând primarul în bășcălie, fără să știe că sunt de fapt închisori plutitoare, fierb vara și așa rămân, încinse. Sigur, oamenii obișnuiți ai orașului participă la excursii de agrement, însă cei care te-ar fi atacat trăiesc acum într-o călătorie fără sfârșit, pierduți pe un râu circular îndiguit, ce nu cunoște vreo destinație. Va mai trece o vreme până când se va lămuri cazul lor în Consiliu, până când își vor primi pedepsele, iar în ceea ce mă privește, le doresc  așteptare ușoară.

Tu ai ajuns în Parcul Rozelor, întâlnindu-ți iubitul, l-ai fermecat prin bucuria şi naturalețea gesturilor tale, prin vestimentația simplă, i-a plăcut că ți-ai asortat rucsacul și tenișii cu rochia alb-negru, am intrat puțin și-n gândurile lui, face parte din pregătirea cazului. Îți va fi un soț bun, nu-ți voi scrie mai multe, te vor găsi aceste rânduri peste zeci și zeci de ani, atunci când, sătui de zile, veți păși spre lumea noastră.

Vei afla atunci despre grozava cumpănă pe care-ai avut-o în vara toridă a lui 2017, îngerul morții te-a privit într-un firobuz sufocant și nu ți-a găsit nicio vină.