Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Archive for the ‘proză’ Category

Ultima seară la Variaș

Posted by Eliana Popeti pe Ianuarie 3, 2011

De fiecare   dată când iese din Timişoara, pe Calea Aradului, Darko nu uită să o sune pe Mona. Lasă muzica încet şi îi repetă aceeaşi frază, ca la fiecare sfârşit de săptămână: ,,Uite, merg să mai văd de casă şi grădină, stai liniştită, îmi fac şi eu de lucru, vorbim duminică, te pup.’’

*
Drumul Timişoara-Variaş este întotdeauna obositor pentru Darko. I se pare că până la Variaş trebuie să străbaţi un tunel lung, cu pomi pe margine. Traseul ăsta îl face de când se ştie, de când îl aducea cu autobuzul la Timişoara bunica Duşiţa. Era un copil mărunţel şi timid, ca toţi copiii de la ţară, iar drumul cu autobuzul îl intimida şi mai tare. Aceiaşi copaci pe marginea şoselei, îi dădeau o stare de spaimă şi de somn, iar Darko adormea sprijinit pe umărul bunicii.
Acum, la 50 de ani, drumul nu-l mai adoarme. E ocazia de-a plănui totul ca la carte. Cu vocea lui Goran Bregovici şi cu geamurile deschise la maşină, Darko recapitulează în minte tot ce trebuie sa facă, înainte de sosirea lui Ami: în primul rând trebuie deschise geamurile în casă, trebuie luate din maşină alimentele şi baxul de bere. Apoi să o aştepte pe Ami cu nerăbdarea cu care îşi aşteaptă un copil mama. Niciodată n-a înţeles de ce când a fost tânăr n-a făcut tot ce face acum. De ce n-o fi petrecut el la douăzeci de ani sfârşiturile de săptămână cu Ami. Sau de ce o fi luat-o e Mona de nevastă, de ce nu a căutat ceva mai bun, poate o sârboaică de-a lui. Dă casetofonul la maxim, vocea lui Goran Bregovici trece prin geamurile deschise, o aud probabil toţi de pe şosea. E la intrarea în localitatea Gelu, mai un pic şi casele din Variaş o să-i sară înainte ca nişte sperietoare. Sătenii îi cunosc maşina şi îi fac disperaţi cu mâna semne de salut. Darko răspunde şi el, scoate mâna dreaptă pe geamul de la maşină şi o ridică sus, aşa cum ridici un premiu abia primit.

*
În casa asta n-a mai fost de săptămâna trecută. Oricum, se vede de la o poştă că nu locuieşte nimeni. Oricât de mult ai vrea să întreţii bine o casă nelocuită, nu se ştie de ce, dar tot părăsită arată. Darko observă că s-a luat vopseaua de pe poarta mare şi verde, ornată frumos cu romburi de un verde puţin mai deschis. Undeva sus, aproape de streaşină, scrie mare, dar cam şters: Lalici Branislav 1969.
La casa vecină se aude bătrânul Zoli, i-a văzut maşina şi-l strigă ca de obicei:
– Alooooooo, Darko, nici nu spui că ai venit pe acasă? Hei, Darko,
alo…măăă!
Darko nu răspunde, ştie că dacă vorbeşte cu vecinii, vor intra la bănuieli. Oricum, duminică, înainte de plecare, o să treacă pe la Zoli să-i lase vreo cincizeci de lei. Bătrânul ăsta trăieşte dintr-o pensie foarte mică, Darko se întreabă dacă o fi avut azi ce mânca, în timp ce intră grăbit în curte, să nu-l mai vadă şi alţii.
Un miros greu de naftalină care s-a întins ca un elastic din dulapuri până în coridor, îi îmbibă nasul şi gura. Darko se repede din cameră în cameră se deschidă ferestrele, îl ustură ochii şi gâtul din cauza aerului greu răspândit în toată casa.
Se aude în apropiere maşina lui Ami, o cunoaşte după zgomotul motorului, un Logan alb, puţin cam masiv pentru o femeie mică de statură şi mai ales tânără. Darko fuge s-o întâmpine şi o sărută vulgar pe gură. Disperarea sărutului îl face să se simtă bătrân şi fragil, un babalâc pe îl mai salvează doar puterea mâinilor cu care strânge trupul femeii.
– De ce nu m-ai sunat deloc? Dacă nu veneam şi te lăsam să mă aştepţi
degeaba? întreabă Ami puţin distrată.
– Oricum, toată viaţa-i o aşteptare, spune Darko, fără să înţeleagă rostul întrebării. Ei nu se sună aproape niciodată. Sfârşitul de săptămână e ceva stabilit demult, nu mai are nevoie de programări. Şi oricum, fata asta, îl iubeşte fără să-i ceară nimic în schimb. Nici măcar un telefon, nici măcar un bip înainte de culcare.

*
– Nici nu mi-ai spus că ai doi copii cu soţia ta. Să ştii că nu vreau nimic de la tine, n-o să-ţi cer să divorţezi, puteai să îmi spui totuşi câte ceva despre familia ta!
– Păi dacă tot eşti aşa curioasă, da, am doi copii, o nevastă, un loc de muncă foarte bun şi te mai am şi pe tine!
– Pe mine aşa, pe post de pipiţă, sare Ami, în timp ce desface o pungă mare de chipsuri cu aromă de paprika.
Darko ştie că în comparaţie cu soţia lui, Ami nu-i decât o umplutură. Orice i-ar spune acum, Ami nu pare să-l asculte, îşi roteşte ochii prin dormitorul familiei Lalici, ca o cameră de filmat.
– Auzi, cine-s ăștia doi? Şi Ami arată cu degetul spre tabloul de deasupra patului.
Darko n-a mai privit demult tabloul cu atenţie, aproape că făcea abstracţie de el. Iar acum, simte un junghi în tot corpul, senzaţia că toate organele i se umflă. Tabloul ăsta stă dintotdeauna pe acest perete. Bunicul Branislav şi bunica Duşiţa miri, sunt cele două imagini care au însoţit în copilărie somnul lui Darko, aşa ca nişte icoane. Bunica Duşiţa avea, chiar şi mireasă, aceeaşi ochi aspri, aproape de care Darko a crescut.
– Păăăăăăi, sunt bătrânii. Mireasa e bunica mea. Femeia asta a fost mâna de fier a familiei. Ea îi conducea pe toţi din umbră. Când nu-i convenea ceva, era de ajuns să se uite la tine şi încremeneai. În schimb mirele, bunicul meu, era un om moale, dar petrecăreţ, îi plăceau sărbătorile şi voia bună. În fiecare an, la rugă, el pregătea totul din timp. Plătea muzicanţi de la Timişoara să vină să cânte la noi acasă. Când auzea muzică, spărgea în draci paharele, cum se face la noi la sârbi. Uite, vezi curtea asta? Aici ţineam noi ruga şi veneau toate neamurile.
Darko se holbează pe fereastră, îi explică toate astea lui Ami şi parcă vede înaintea ochilor mesele lungi şi pline de bunătăţi, cu doboşi mari şi încărcaţi de cremă, platouri pline cu şniţele şi pulpe de pui, ,,ţâmpi’’ , cum le ziceau ei în casă.
Ami nu mai spune nimic, îl priveşte curioasă pe Darko. Cu gândul probabil la nevastă-sa, el desface o baterie de vin rece, înfige tirbuşonul în dopul de plută, cum ai înfige cuţitul într-un inamic, apoi îl răsuceşte şi scoate în sfârşit dopul afară.
– E pentru prima dată când vorbim despre altceva și nu despre noi, despre cum să facem să nu afle nimeni, despre cât de mult am aşteptat să ne vedem, observă Ami, în vreme ce Darko s-a tolănit în pat.
Dacă bătrâna din tablou ar trăi şi ar ştii că ea îi seduce nepotul de cincizeci de ani, căsătorit şi cu doi copii, ar mătura tot Variaşul cu ea, gândeşte Ami şi-i vine o aspră durere de cap, ca durerea aia după o noapte pierdută şi grea.
– Auzi, am uitat să-ţi spun, abia vorbeşte Darko din cauza relaxării. Ăştia o să mă pensioneze cât de curând. Am încercat eu s-o mai dreg, da’ nu cred să fi câştigat ceva. Ştii, unde-i lege nu-i tocmeală.
Ami lungeşte uşor colţul buzei, se vede că nu-i convine.
– Păi şi…ce-ai de gând? Să stai acasă? Nu prea te văd eu omul ăsta.
Cam aici îşi spune Ami că ar fi bine să se oprească din vorbit. Acum parcă i s-au limpezit creierii şi îşi dă seama cât este Darko de bătrân. Zâmbetul care era până acum larg, se reduce cu zgârcenie doar la o întindere a colţului buzelor. Nu ar vrea să-l facă pe Darko să se simtă prost, încearcă să îşi păstreze buna dispoziţie, dar degeaba, gura i se blochează, ca atunci când emoția te doboară şi nu mai poţi vorbi nimic. Asta e probabil ultima seară cu Darko, trebuie să scape cât mai curând din braţele lui, care o ţin week-end de week-end ca într-un cleşte. Un om de pensie e ca şi terminat, trebuie să stea acasă, să-şi plimbe câinele şi nepoţii. O să-i propună lui Darko să plece, că doar şi-aşa n-au fost nicăieri împreună. Să meargă cu maşina, habar n-are unde, dar să meargă, să plece din casa asta. Apoi, va fi uşor. Va coborî la ea în faţa casei şi nu-i va mai răspunde la telefon.

*
De mâine va trebui să nu se mai gândească la Darko, exact cum nu te mai gândești la un om care a murit acum mulți ani. Toată lumea i-a bătut apropoul că e prea bătrân pentru ea, că e însurat și-așa mai departe. Și asta tot din caza ei, care n-a fost în stare să se abțină și să nu aducă vorba despre Darko în fiecare zi. Toți au mirosit că e în limbă după el. Când îi pomenea numele, era ca și cum l-ar fi atins. Și ei nicodată nu i s-a părut un bărbat trecut. Ăștia de vârsta ei, nici nu-i ajung la degetul mic. Sunt slabi ca pacienții din spitalul unde lucrează ea, se taie când se bărbieresc și hainele stau pe ei ca pe gard. Pe deasupra nici nu-i interesează fetele ca ea. În schimb Darko, bărbat împlinit, nu se omoară prea mult să arate bine. Fața lui netedă, unsă cu creme scumpe și mirosul puternic de after shave îl face mai bărbat decât toți. Și asta e tinerețea lui Darko.
*
– Ce spui de-o ieşire, poate mai luăm o gură de aer! Nu mergem pe jos, dacă nu vrei, luăm maşina! Spune Ami şi ridică o sprânceană, ca vrăjitoarele din desenele animate.
-Oooooof, Ami, numa’ ce m-am pus în pat! Şi cum vrei să mergem împreună? Până-acum ne-am ferit ca nebunii şi azi vrei să ne expunem ca în vitrină? Ce-ai păţit?
Ami se uită la el cu teama că n-o să-l poată convinge, dar mai insistă.
-Păi ne blegim aici, hai să mergem, uite la drum lung, te relaxezi şi tu! Doar o plimbărică cu maşina.
Lui Dako nu-i convin insistenţele astea, dacă ar fi nevastă-sa, ar urla de două ori şi gata. Dar cu Ami nu poate face aşa.

*
El se tot gândeşte, nu-i mai răspunde nimic. Până acum i-a făcut toate voile, toate nazurile, doar pentru că este tânără şi frumoasă. Nu i-a refuzat nimic, dar să se ia să plece de nebuni cu maşina, i se pare dubios.
Ami se așează pe unul din saunele care stau roată pe lângă masă. Niciodată n-a mai stat aşa, ca un musafir. Darko își cam dă seama de schimbarea asta bruscă. ,,Pe cine vrea să prostească…sunt de zece ori mai hoţ ca tine feiţoooo! Vezi ce înseamnă să ai experienţă de viaţă? Uite, de-aia-i bine să fii bătrân!’’. Darko îşi spune asta în gând, cu toate că nu-i e frică de fetişcana de Ami, n-are curaj să-i spună în față. O lasă în pace, o să plece cu ea, o s-o lase acasă şi gata.
– Bine, hai să ne plimbăm cu maşina! Luăm Loganul tău și poți să rămâi direct acasă! spune în sfârşit Darko şi o măsoară pe Ami de sus până jos. De data asta, nu se mai holbează la ea cu poftă, se uită ca la un subaltern de care niciodată nu-ţi convine.
Ies amândoi pe uşă, în mersul lui Ami se vede graba, indiferenţa, Darko ştie că a fost ultima seară cu ea, dar nu ştie exact de ce. Și a fost și ultima seară la Variaș. Săptămâna viitoare va da casa în ziar și-o va vinde. Va dat tot. Și curtea cu ruga ei ! Și tablolul cu bunicii miri! Familia lui oricum nu suportă să vină la țară.
Uşa se închide cu un scârţâit greoi, apoi Darko închide, cheia abia se răsuceşte în broasca veche. Urcarea în maşină se face repede şi fără vorbe, de parcă ar fi o execuție sinistră. Afară s-a făcut destul de frig. Maşina demarează ca o femeie nervoasă, ei nu vorbesc nimic, în spate rămâne casa îmbibată în lumina becului de pe stâlp. Darko întoarce puţin capul şi citeşte deasupra de streaşină: Lalici Bratislav 1969.

Eliana Popeți

Posted in jurnal, proză | Leave a Comment »

Mircea Pora, Strigarea catalogului (fragment)

Posted by Moni Stănilă pe Martie 5, 2009

 

1.Atlas Abraham: Imediat după terminarea facultăţii au început să îmi cadă dinţii. Lucrul acesta m-a demoralizat astfel că nu mi-am putut lua nici măcar doctoratul. M-am căsătorit aproximativ din dragoste, în urmă cu zece ani, cu fiica unui preot. E o femeie care miroase permanent a gutui. Locuim într-un apartament modest, unde, în câteva rânduri, în carne şi oase, ni s-a arătat Van Gogh. Realitatea contemporană ne plictiseşte pe amândoi. Mă bucur foarte mult că toţi foştii noştri profesori sunt în viaţă şi că lor încă nu le cad dinţii.

Citește restul acestei intrări »

Posted in proză | 2 Comments »

Nokia 1100

Posted by Alex Condrache pe Martie 1, 2009

Se trezeşte în patul lui vechi, ce scârţâie îngrozitor şi din care arcurile ies într-o veselie. Patul e îmbâcsit de praf, de transpiraţie, întreaga  cameră are un miros de naftalină combinat cu cel de şosete murdare şi parcă cu votcă ieftină.

            Fără motiv, se trezeşte devreme, nu are obiceiul să se spele nici măcar pe faţă, se duce prin curte şi se plimbă printre gunoaiele adunate fără rost. Acolo îşi caută pompa de la pegasul căpătat  cu câţiva ani  în urmă, îşi umflă roata din faţă şi apoi se întoarce în casă. În dulapul sleit si lipicios mai are o juma’ de pâine şi o bucată de caltaboş primit de la tanti Erji. Mănâncă şi apoi pleacă.

Citește restul acestei intrări »

Posted in proză | 2 Comments »

Drumul e încărcat de zăpadă topită

Posted by crislit pe Februarie 28, 2009

Drumul e încărcat de zăpadă topită. Păşesc nesigur, dreptul alunecă în interior, stângul repede ridicat se fixează în alt pas, în altă bucată de drum, echilibrând mersul. Fulguie non stop de patru zile, totul se topeşte apoi, un circuit al apei în natură predat aproximativ  dintr-un manual vechi şi incorect.

Fulgii se topesc în ochi, obraji, mers, respiraţie, idei. Făcând totul să pară greu. Degetele te dor şi le simţi crispate, în culoarea puiului  scos de la congelator. Nici nu se mai chinuie oamenii să fugă după  tramvaiul 8, desigur că nu îl prind la timp, se îngrămădesc unii lângă alţii în staţie asemeni porumbeilor uzi, cu bube pe cioc, bolnavi, dintr-o piaţă de metropolă.

Citește restul acestei intrări »

Posted in proză | 2 Comments »

Dincolo

Posted by Alex Roşu pe Februarie 10, 2009

Ţin minte şi acum: încercai să treci dincolo. Mă întrebai dacă cred în metafizică, dacă cred în iubire, dacă mi-aş întoarce spatele de la tine. Apoi am zâmbit în umăr şi am plecat. N-am asistat decât la degradarea unei petale rupte. Natura încă îşi juca rolul printre visele noastre. Chiar dacă ai să apari primăvara, vântul acesta se rupe de mal şi se contopeşte cu ceea ce mai rămâne din nisip. Vroiam să adorm, să dorm toată viaţa, să visez până ce îmi fac din asta o nouă viaţă.

Citește restul acestei intrări »

Posted in proză | Leave a Comment »

perdantamona

Posted by Moni Stănilă pe Decembrie 3, 2008

S-a învăţat minte! Acum nu o să mai dea banii pe celulare scumpe! Bine, e drept că nokia ăla cu cameră foto i-l plătise Iaia, cadou de ziua ei, dar cel puţin acum ştia. Nici un ban pe telefoane!picture-028

În felul ăsta, când i s-a furat geanta Perdantamona, nu mai avea pagube materiale. Încetuţ, cum putea ea, se pregătea cu grijă împotriva hoţilor. Mai întâi a refuzat să mai poarte portofel. Banii încap bine în buzunarul de la spate al blugilor. Apoi a refuzat să îşi mai facă buletin.

Citește restul acestei intrări »

Posted in jurnal, proză | 3 Comments »

Atelier de proză „Ca în fiecare zi, la ora 5…”

Posted by Moni Stănilă pe Octombrie 21, 2008

Atelierul a fost condus de prozatorii Viorel Marineasa şi Daniela Raţiu.

Tema: „Ca în fiecare zi, la ora 5…” contesa, unchiul Anton, altcineva iese din casă.

Voi posta materialele după cum le-am primit şi le voi ai primi:

(corectaţi, ajutaţi, atelierul continuă)

.

COSMIN LUNGU

PR.CĂRTUREŞTI

Ca-n fiecare zi la ora 5 contesa părăsi casa şi ieşi

 

Era dezorientată. Viaţa i se părea un şir de zile fără sens, fără grandoare, sterpe. Lumea o uitase, singurătatea o apăsa, regatul murise. Căuta în fiecare dimineaţă un vis care nu mai avea să se întoarcă. În acea dimineaţă de octombrie se plimba împiedicat prin pădurea ce împrejmuia un conac în paragină. Îşi spunea că va fi ultima zi de rătăcire, că de mâine va îngropa amintirea şi se va lepăda de izolare. Ştia că e un drum fără întoarcere, pândit de iluzii, dar nu mai avea de gând să dea niciun pas înapoi. Mâine va părăsi conacul, regatul ei din amintire, şi se va îndrepta spre burg. Spre Sibiu, departe de lumea ce-o însoţise 30 de ani.

Cu banii care avea să-i ia de pe urma vânzării conacului plănuia să-şi cumpere o casă veche, fără pretenţii, poate în centrul oraşului. Iar apoi să-şi trăiască viaţa pe care şi-o refuzase în ultimii cinci ani de amăgiri. Vroia implicare, un statut, un amor fără patimi, un timp al ei şi al altora, lucruri deloc complicate…. (va urma cândva)

.

OCTAVIA SANDU

„PAVEL DAN”

          Ca în fiecare zi la ora 5  iese. Obişnuit cu alarma care sună la fără 10 pentru a avea timp să-ţi pregăteşti cafeaua, îl aştepţi  cu privirea nesăţioasă de la fereastra etajului 2. Sunt minutele cele mai tensionate, mai groaznice si înfricoşătoare ale  zile tale, monotone în rest. Îl vezi  cum descurcă cu pas sigur aleile parcului agitat de atâta vânt de toamnă târzie.. Ca-ntr-un ritual bine ştiut îţi aşezi  scaunul la geam, îţi aduci cana de cafea lângă tine, ţigarile, bricheta şi aştepţi de după perdeaua galbenă. Inima începe să-ţi bată  ca o lacustă prinsă în pumnul mic al unui copil. Aştepţi  momentul în care ai să vezi silueta subţire venind atât de  hotărât şi totusi fără grabă, spre scara ta precum  bumerangul trimis de o mână pricepută. Nu ştii de cine e el trimis,  dar îl aştepţi ca pe o boală căreia nu i te poţi împotrivi.

        Uneori se opreşte să-si lege şireturile exact sub fereastra ta, parcă conştient că-l priveşti, alteori se aplecă după o frunză pe care o mototoleşte între degete şi o bagă în imensul lui buzunar.. Le iei  ca pe un fel de sunt mesaje, ca nişte ghicitori  care îţi ocupă tot restul zilei.

       Îi ştiai  chipul cu  mult înainte de a-l vedea. Faţa aceea osoasă  cu ochii mici şi ascutiti, pelerina neagră  cu mânecile prea lungi, paşii mărunţi şi repezi pe care îi făcea venind spre tine. Le  cunoşteai pe toate atât de bine din  coşmarurile tale.  Te trezeai de multe ori în mijlocul nopţii  ameţit de cele tocmai trăite, năucit de realitatea întoarsă pe dos, cu chipul lui ân minte. Îl vedeai exact  momentul morţii, cele câteva clipe între trezie şi vis.

        Te-ai mutat acum 3 luni în blocul acesta.. Îndeplinea condiţiile perfecte:ieftin şi departe de centru, adică de zgomot şi aglomeraţie..Prima dată l-ai văzut  acum două săptămâni   pe un pod pe care-l traversai aproape în fiecare zi. L-ai remarcat când ajunssese deja  la vreo 5 metri de tine. Te-ai  înfiorat ca în filmele drăceşti care îţi plăceau atât de mult când erai copil . Nu puteam să priveşti altundeva decât în ochii lui rotitori.Ai rămas nemişcat , aşteptând inevitabilul să se întâmple într-un fel sau altul,  însa el a trecut măreţ pe lângă tine, cu o indiferenţă prefăcută. Ai reuşit să te mişti din locul acela doar după câteva momente când el dispăruse deja o dată cu lumina. In visele tale nu apăruse niciun pod, ăsta trebuia să fie raspunsul. Multe nopţi nedormite ţi-au adus doar variante sinistre la scenariul ce se tot complica în mintea ta.

          De şase zile îl vezi intrând şi ieşind din blocul tău, stă cateva minute de fiecare dată, apoi pleacă grăbit.Te gândeşti că poate are  vreo cunoştinţă căreia îi udă florile sau dă mâncare la papagali…. Iluzionările tale de genul: poate are o bunică bolnavă pe care o îngrijeşte,  îţi par şi ţie puerile şi-ţi provoacă un râs zgomotos. Îţi dai bine seama că toate acestea vor de fapt să-ţi amorţească simţirea clară, să-ţi adormă cugetul şi să preschimbe groaza ta într-o linişte aparentă. Ştii prea bine de ce vine. În câteva momente îl vei zări  printre copaci, îi vei vedea ochii mici şi răi, vei auzi foşnetul pelerinei pe scări şi  bătaia leneşă dar sigură în uşa  ta, pe care nici n-ai să te oboseşti s-o încui.           

 Fir-ar al naibii, cât e ora?-te întrebi disperat. Ai adormit ca un soldat în post! Totuşi, ciudat, l-ai văzut,  sigur ai dormit  din nou  în felul tău specific cu ochii întredeschişi…l-ai văzut, venea printre  copaci, i-ai văzut ochii mici şi răi, i-ai auzit pelerina foşnind pe scări, dar  bănuieşti că s-a oprit la alt apartament. Poate mâine, sigur mâine. 

.

MONICA STĂNILĂ

             Ca în fiecare zi la ora 5 unchiul Anton ieşi din casă. Mă uitam pe furiş, ascunsă în fânul cu care se acoperiseră merele. Urcam în podul şurii printre fân şi mere ori de câte ori rămâneam singură cu Antonie cum îi spuneam eu.

Îmi povestise într-o zi părintele Veniamin despre avva Antonie din Pateric. Nu l-am întrebat nici ce e aia avvă, nici ce e ăla pateric. Dar ştiu că de atunci părul lui Antonie nu mi se mai părea încâlcit şi urât. Până şi vena aia groasă de pe frunte devenise un fel de umbră din biserica satului. E drept că sfinţenia lui neîndoielnică a unchiului era pusă în pericol – credeam – de ţigările alea puturoase şi de ţuica pe care o purta la inimă lângă crucea de lemn.

Se aşezase pe scările ce duceau în pridvor. Şi-a scos ţigara. Fumul îi construia cu grijă aura.

De câte ori cădea pe gânduri, umerii ăia puternici, care mă purtau uneori prin sat,k coborau ca două capete bătrâne şi îi plângeau tăcut la piept.

Tata îl critica de multe ori pentru părul netuns, pentru barba încâlcită, pentru înjurăturile trase la beţie, dar cred că cel mai tare îl enerva privirea lui Antonie ce îţi intra ca un oţel în cap. Eu îi spuneam tatei că e sfânt, însă el bombănea ca pentru sine: “Eşti o proastă! A mai pomenit naiba draci sfinţi… sfânt ca popii!” (Mă împăcam în mintea mea pentru adaosul ăsta din final.)

Astăzi părea mai copleşit ca ieri. Îşi împlântă privirea în adâncul pământului. Oare vedea până acolo cu ochii ăia întunecaţi? Oare ce vede, ce gândeşte, de ce nu priveşte spre fân când ştie bine că îl pândesc de aici emoţionată?

            Nici nu bănuiam că toată fascinaţia mea de copil curios avea să îl transforme pe unchiul Anton într-un tipar pe care voi lupta o viaţă să îl depăşesc

.

ALEX CONDRACHE

„PAVEL DAN”

Ca în fiecare zi la ora 5 contesa părăsi casa şi ieşi. Aşa îi spuneau toţi copiii. Dar nu ei i-au inventat porecla asta. Nea’ Mişu, proprietar de maşină albă, nemţească, s-a gândit să o boteze aşa.

Ploua. Tanti Maria, aşa o chema de fapt, îşi primise pensia şi începuse să o împartă. Curentul trebuia plătit primul. Asta era ordinea stabilită de foarte mulţi ani.

Şi cum spuneam, îşi ia fâşul verde, un pic cam mare, cu miros combinat de second hand şi naftalină, îşi pune pe braţ geanta maro, cam murdară, cu fermoar metalic stricat, ascunde banii în buzunarul interior şi iese din casă pe poarta însetată de o vopsea proaspătă şi sătulă de rugină.

Vecinul ei, nea’ Mişu, chiar când bătrâna trecea prin faţa casei lui, işi scotea maşinoiul fiţos şi nervos cum era în fiecare zi, îşi ambalează puternic bolidul, prinde o baltă şi cu mult spor o împroaşcă cu nămol pe bătrână.

Speriată, încearcă un protest timid.

– Ce-ai fă? Dă-le dracu’ de zdrenţe! Că îţi iau cu 500 de mii tot second hand-ul! Ia uită-te ce pretenţii!!! Hai conteso, fă paşi!

„Ăsta-i Mişu, ce să îi faci? Lasă că e băiat bun şi el. Se enervează el, dar are inimă mare. M-a împrumutat de cinci ori…”

Împăcată cu sine, împăcată cu umilinţa, contesa se şterge şi pleacă pregătită să stea la coada de la Enel.

.

.

EXCURS

Ca în fiecare zi la ora 5 contesa părăsi casa şi ieşi…

Ce bine le-o fi fost.

Ca în fiecare zi, m-am trezit buimac şi mi-am amintit că trebuie să rezolv problema facturii de la curent. N-am mai făcut asta. Am sunat şi cu experienţa unui fost elev de mate’ am dictat-o fără zerouri. După înregistrarea „efectuată” de robot mi-am dat seama că poate aveau şi ele un rost. Enervat la maxim, am ieşit din casă, ploua, eram în întârziere şi eu şi prietena mea. Cu o geantă în mână, cu umbrela întoarsă de vânt, alergam besmetici. Am întâlnit şi o bordură, am luat-o cu spor în adidasul stâng şi dezechilibrat am prins cu drag o baltă. Cu euforie maximă stateam şi mă gândeam: ca în fiecare zi la ora 5 contesa părăsi casa…. ce bine le-o fi fost!

.

.

.

ANA MARIA PUŞCAŞU

„PAVEL DAN”

 

 

Ca în fiecare zi la ora 5 unchiul Anton ieşi din casă. Soarele urcasecu un cot deasupra ferestrelor. O femeie se auzea strigând de pe strada Vişinilor şi bătrânul se gaândi imediat că trebuie neapărat să ocolească pe la cimitir, dacă nu voia să o întâlnească iar pe nebuna aia care se oferea de fiecare dată să îi coase paltonul pentru un leu. De unde naiba să aibă el un leu când tocmai acum se îndrepta către prăvălia doamnei Saşa, ca să îi ceară iar pe datorie o jumătate de pâine şi două ouă.

Înjură în gâns şi scuipă aprig deasupra bocancilor rotunjiţi. Se porni încet, dar hotărât şi nu se opri decât în dreptul uşii îngălbenite pe care atârnau fâşiile de vopsea cojită. Bătrânul nu intră imediat, ci dădu întâi un ocol ca să vadă prin gemuleţul rotund din spatele casei dacă durdulia doamnă Saşa, cu obrajii ei îmbujoraţi şi umerii adunaţi ca doi saci, era în odaia din spate. Aşa ar fi avut timp să îşi îndese în buzunare puţin tutun din borcanul femeii. Ea oricum ar fi văzut umflătura buzunarelor şi l-ar fi dojenit uşor.

Într-un final, unchiul Anton apăsă clanţa rece şi împinse uşa lăsând lumina să pătrundă în camera ticsită cu rafturi şi mirosuri felurite. Aşteptă puţin, apoi începu să se rotească prin încăpere. De obicei doamna Saşa, cu urechile ei ascuţite, şi-ar fi arătat deja obrajii rumeni şi cei doi ochi mari şi verzi.

Bătrânul îşi puse repede în mişcare degetele groase şi îşi umplu buzunarele cu tutun. Se gândi apoi că ar putea să plece şi să revină mai târziu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O curiozitate ciudată îi pişcă totuşi marginile urechii. Îşi încordă sprâncenele străbătând cu privirea holul întunecos până la odaia din capăt unde ştia că se află iatacul secret al acestei femei care, fără să i se fi părut vreodată frumoasă, îi amintea mereu de Dorica lui care murise anul trecut.

Porni pe hol gândindu-se doar la femeia de pe Vişinilor care se oferea să îi coase paltonul. Uşa era întredeschisă şi dinăuntru răzbătea mirosul dulce al parfumului ei. Împinse puţin uşa cu vârful piciorului şi desluşi braţul alb al femeii suspendat în semiîntuneric.

 .

IOANA DUŢĂ

 

„PAVEL DAN”

Ca în fiecare zi la ora 5, părăsi casa şi ieşi. Era înfundat într-o rutină care-l deranja la fel cum îl deranjau chiloţii cumpăraţi de mă-sa. „fir-ar a dracului de babă nebună”. Ca în fiecare zi la ora 5 şi 2 minute se opri în faţa cireşului de lângă casă şi-şi umplu buzunarele cu ce avea să-i fie micul dejun. Ca în fiecare zi la ora 5 şi 5 minute părăsi pomul şi se uita la capra legată c-o sfoară de gât care-şi băgă botul în buzunarele prăfuite. „fir-ar a dracului de capră nebună”. Era o rutină pe care n-o putea explica în nici un fel. Vara-cireşul, iarna- pastrama. „Astăzi nu va fi la fel. Astăzi se va schimba ceva, măcar ceva, orice. Fir-ar a dracului – şi ieri am zis asta.” Strada Pindului era ameţită de mişcările inegale ale trecătorilor. Doar Pişta-baci care colecţiona sticle de plastic şi cartoane îşi odihnea fundul pe aceeaşi gaură din banca de lemn. Părea adormit sub umbra prunilor din faţa gardului.

picture-0591-Ce faci, Pişta-baci? La umbră?

Nici un răspuns. Ieşi nevasta c-o mână scărpinându-se între picioare. Îşi urma acelaşi drum ca în fiecare zi spre butoaiele de gunoi de lângă cimitir. Pregăteşte masa de seară pentru soţul ei. Din când în când mai trece un camion izbind semnul de 3,5 tone maxim. Urechile-i vâjâie.

Ca în fiecare zi la ora 5 şi 35 de minute părăsi strada şi porni spre Kuntz. Să-şi vadă fata şi restul familiei care se mai învârte pe acolo. Este un cartier ridicat parcă la suprafaţă din pământ, din negrul necunoscut şi terifiant. Casele sunt improvizate, acoperişurile sunt făcute din uşi vechi de Dacie, copiii se trag de picioare prin pietre, alţii umblă cu ciorapi de damă lycra pe cap, iar băieţii poartă tocuri. E un infern care fierbe sub capac.

Ca în fiecare zi la ora 6 şi 40 de minute după ce-şi bătu bine fata şi pe individul care era în pat cu ea, îşi luă tovarăşii şi porni spre capătul cimitirului la Magazinul De Pe Colţ făcut din termopan, refăcut complet după ce un şofer în stare de adâncă somnolenţă şi visare a intrat cu tirul în Magazinul De Pe Colţ cu vânzătoarele înăuntru luându-le la o plimbare împinsă vreo 50 de metri. Ca în fiecare zi la ora 6 şi 55 de minute îşi luă o sticlă de Monopol de la Magazinul De Pe Colţ. „tot se va schimba ceva, măcar ceva, orice. Nu-i frate-miu acasă şi de obicei e”. O sticlă de Monopol o goli pe alta şi se uniră cu Unirea cu gust de caramel.

La ora 9 şi 20 de minute strada Pindului îşi şterse urdorile şi primi cu indiferenţă cântecele de glorie a beatului muci, varză, lipie, pulă care se opri cu bicicleta întoarsă pe dos în faţa porţii. Acolo trânti bicicleta pe jos şi căzu pe ea. După el venise un individ tare nervos cu patentul.

          De ce mi-ai luat bicicleta, mă? Futu-te-n gât, nenorocitule (Îl pusese pe jos cu patentul în dreptul ochiului) Zi mă unde vrei să dau? Unde să dau?

Scăpase din strânsoare beatul muci, varză, lipie, pulă şi pornise la drum spre casă când, ca în fiecare zi la ora 9 şi 45 de minute ieşi cu toporul din casă şi aruncă cu el după unchiul său.

Posted in anunt, proză, Salvaţi CS! | Leave a Comment »

Atunci am aruncat cosnita in drum, cat mai departe

Posted by Alexandru Colţan pe Iunie 25, 2008

Atunci am aruncat coşniţa în drum, cât mai departe

Veneam toţi trei de la pescuit. Pădurea era mare şi întunecoasă. Când eram mic, credeam că în pădure trăiesc lupi şi vrăjitoare . Acuma nu mai cred. Tovarăşa ne-a spus că în ţara noastră nu mai există vrăjitoare, dar eu ştiu că baba Wanda le face farmece copiilor.

Citește restul acestei intrări »

Posted in proză | 5 Comments »

a doua proza de la Cris

Posted by crislit pe Iunie 24, 2008

Dreptul de a mă răzgândi, de a fi ce copac aş vrea să fiu şi de a fugi pe role

E secunda când mă simt fruntaşă şi pe fază, când aşteptând culoarea verde împreună cu alţi pietoni cu păr zburlit şi umeri obosiţi, sunt prima ce trece şi ceilalţi mă urmează preţ de două secunde mai în urmă. De zeci de ori trecerea câştigată e libertatea mea pe role. Viteza şi marele curaj ce mi se reproşează, spinarea arcuită, atitudinea avântată, acelaşi zâmbet ce-l aveam şi la 6 ani când mă uitam la patinaj artistic- campionate mondiale, zgomotul roţilor pe ciment şi adevărul mişcării devoalat.

Citește restul acestei intrări »

Posted in proză | 11 Comments »

prima proza de la Cris

Posted by crislit pe Iunie 11, 2008

AGRAFE DE PĂR & PARAGRAFE

1.Nu trăim într-un vacuum, nu-i aşa? Totul generează mizerie, corpurile transpiră iar mizeria se strecoară prin crăpături şi se recompune în colţuri chiar şi în frigider va intra praful iar hainele noastre îmbibate de noi înşine vor sta boţite şi triste din vina aţelor nepotrivite şi intrusive ce le-au pătruns în fire şi le modifică textura, vor sta pe aceleaşi patru maro şi banale picioare de scaun şi nici nu le vom mai recunoaşte ca ale noastre.

2.Iar între poveştiile noastre s-au instalat deja două staţii de tramvai, biletele au fost compostate de la prima ceartă de acum o lună, orare diferite de deplasare. Şi în comunicarea noastră a crescut o scorbură în care fiarele sintaxei se ascund şi-şi ling rănile acestei legături eşuate şi vor hiberna în ea duhnind lejer toate cuvintele latente ori patente pe care nu le-am folosit iar acum

Citește restul acestei intrări »

Posted in proză | 11 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: