UN NOU PROZATOR la ,,PAVEL DAN”

    În istoria celor 65 de ani de existenţă vie, activă, Cenaclul ,,Pavel Dan” şi-a dobândit, într-o primă fază, recunoașterea în spațiul literar românesc, ca și în cazul celorlalte, câteva, cenacluri importante studenţeşti care au făcut istorie literară (nu le voi aminti, sunt celebre), prin afirmarea (repet: în primă fază) unor tineri poeți de reală vocație, care, de altfel, în timp, au confirmat cu brio. Ei au constituit, metaforic vorbind, avangarda. Prozatorii de vocație, autentici, firește că au existat și, asemenea poeților, s-au impus ca scriitori de prim-plan (Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Mircea Pora, Lucian P. Petrescu, Gheorghe Secheșan, Marie-Jeanne Jutea Bădescu, Horia Dulvac, Florian Mihalcea, Dana Gheorghiu, iar mai apoi, Tudor Crețu, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu, Moni Stănilă (toţi aceştia afirmându-se mai întâi ca poeţi), Alexandru Colțan, Ciprian Baciu – sper să nu fi comis vreo omisiune…) și au contribuit din plin la reputația, la afirmarea temeinică, în circuitul literar național, a cenaclului, dar – și mă refer, aici, strict la anii ’80, ’90, începutul anilor 2000 – ei au constituit ceea ce, inspirat și – cred – cu obiectivitate de … istoric literar, Daniel Vighi a numit, (fără vreo conotație peiorativă!), ariergarda cenaclului (după ’90, a și apărut, în coordonarea lui, o revistă, mai apoi și o asociație, cu acest nume, Ariergarda, revista având, din păcate, o existență relativ scurtă).  

    Dar pentru ce acest recurs la memorie, la istoria (încă) recentă a cenaclului? Simplu: doar pentru a anunța, cu directă trimitere la ,,momentul” actual al Cenaclului ,,Pavel Dan”, numele unui nou și puternic prozator (venind dinspre cenaclu de SF Helion), dar cunoscut și apreciat îndeosebi  ca poet (la fel de talentat): IONUȚ MANEA!  Citiți și vă veți conving!                                                                                                                          

EUGEN BUNARU (coordonator Cenaclul Pavel Dan)

Pentru câţiva români, iubitori de poezie, există o satisfacţie în ceea ce îl privește pe Ionuţ Manea, faptul că este și un bun poet, preţuit de multe publicaţii românești de cultură. Volumul semnat de Ionuţ Manea pare a fi o carte formată din tablouri/secvenţe, care se înlănţuie, fără ca să apară denivelări. Autorul este maestrul păpușar, în mâinile căruia „sforile” se trag simplu și exact, iar publicul cititor, care a umplut sala de spectacol, se ridică în picioare, aplaudând. Volumul „Confesiunile maestrului păpușar” îi asigură lui Ionuţ Manea certificatul de prozator autentic.

                       Cornel Secu( redactor șef – Helion)

„Pe Ionuț Manea l-am descoperit grație prozelor sale scurte publicate la rubrica „Flash fiction stories” de pe platforma Literomania: un tânăr prozator extrem de talentat, cu un univers personal bine conturat, erotic și cinic à la Sade, suprarealist și mecanomorf, cu mii de fire ale poveștilor manevrate cu abilitate de misteriosul „păpușar” prezent și în titlul volumului său de debut. Un univers uman tratat într-o manieră necruțătoare și fascinantă în același timp, care anunță un scriitor aparte, cu o voce puternică.” 

           (Adina Dinițoiu, critic literar, editor Literomania)

Fetiţa cu picioare de sticlă

John se întorsese târziu de la agenţie. Căsuţa de optzeci şi cinci de metri pătraţi era întoarsă pe dos. John şi-a aprins o ţigară, schimbând canalele de ştiri. Patricia nu dăduse niciun semn. Plecase fără să-şi ia rămas-bun. John nu mai putea fi surprins de nimic. Ar fi făcut orice, numai să treacă timpul, să nu-şi lase gândurile hai-hui.

Îşi aminti, fără să ştie de ce, cum o întâlnise pe Patricia. Pe hol, la facultate, era îmbrăcată într-o rochiţă albă, avea picioa-rele atât de subţiri încât părea o balerină de sticlă, avea părul strâns, ochii mari, blânzi, vorbea cu Tom C., vedeta facultăţii. Sosise din Middleland, unde avea taică-său o fermă. Era o fată frumoasă şi el se-ndrăgostise pe loc. Ştia că trebuie să acţio-neze repede. O invitase la un film, Pisicile negre, un film prost, ce voia să-l imite pe Hitchcock. Tremura. Genunchiul ei era mai mic decât palma sa imensă. În maşină avusese probleme cu sărutul. Dădea dovadă de stângăcie, şi aşa era, Patricia nu avusese cine ştie ce iubiţi prin Middleland. În mijlocul pustie-tăţii, pe drum, oprise maşina la umbra unui pin. Reuşise cu chiu, cu vai să o dezbrace de rochiţă, aceeaşi cu care o văzuse pentru prima oară. Îi trăsese chiloţelul şi, cu o îndemânare pe care numai el o ştia, o penetrase; Patricia era calmă, lăsând trupul moale pradă gravitaţiei, căutând cele mai bune poziţii pentru cele mai bune senzaţii.

La început au fost nedespărţiţi, formau un cuplu, un cuplu cu beneficii sexuale, în primul rând, până când John s-a plicti-sit. După cinci luni încărcate de sex, au luat o pauză. Dar nu a durat mult şi într-o seară, după ore, a chemat-o la el şi au lu-at-o de la capăt. Aşa s-a născut Alice, fiica lor.

Se aşeză pe fotoliul de piele cu ochii pironiţi în tavan. Dacă ar fi putut, nu s-ar fi oprit din fumat, până când, strat cu strat, pereţii ar fi devenit negri de fum, iar casa s-ar fi transformat treptat într-o cavernă.

Camera rămăsese neatinsă. Dulapul alb cu iepuraşi roz, păstra un farmec aparte. John plimba degetele pe conturul său ca şi cum ar fi mângâiat pe cineva. Deschise primul sertar şi scoase un caiet gros, cu coperţi de vinil. Îl deschise la în-tâmplare:

Azi a fost atât de cald încât am crezut că o să ne topim cu toţii. Aş fi rămas să stau până târziu, dar tata m-a chemat la masă. Iar după masa de seară nicio vorbă despre ieşit. Corbul este mai bătrân decât noi toţi la un loc, îmi povesteşte multe lucruri interesante. Mi-a mărturisit că oamenii sunt inferiori animalelor, pentru că vorbesc mult. Are grijă de mine, azi mi-a cumpărat un Winnie de Pooh. Şi tata are grijă de mine. Oame-nii mari au grijă de cei mici. Când am să mă fac mare, am să-mi cumpăr un Cadillac Eldorado decapotabil şi am să ascult Beach Boys.

Marea albastră e plină de stele din nou. Corbul nu a venit; probabil pentru că a fost prea cald. E ciudat şi corbul ăsta, e mofturos şi când i se năzare ceva, se supără şi nu vine câteva zile. Semănăm. Mi-a zis că oamenii mari, de fapt, se prefac. Dar asta nu e neapărat un lucru rău, pentru că din frustrări se nasc uneori chestii mişto. Eu nu cred că am frustrări, sunt încă prea mică. Şi eu mă enervez câteodată pe Molly, când intră în came-ră neanunţată şi lasă păr. Dar de frustrări nu poate fi vorba.

Tata a venit târziu azi. E atât de obosit! Nu înţeleg de ce lu-crează până la ora asta. Mama nu lucrează şi e fericită.

Am văzut-o pe mama plângând în baie. Părea atât de ră-văşită. Şi mai ales, aşa din senin. Păsărelele de la geamul meu au cântat atât de frumos, întreaga seară. Corbul s-a apropiat,

dar nu a îndrăznit să intre în cameră. Se simte stânjenit de celelalte păsări şi nu înţeleg de ce. Tati a stat azi acasă şi mi-a citit dintr-o carte cu povestiri. Ce poate fi mai frumos pe lume decât o poveste. O viaţă în câteva rânduri. Atâta, poate, că nu prea mă lasă să ies afară, nu ştiu de ce. Mă ţin, practic, tot tim-pul zilei închisă. Tata mi-a zis că fetele, pentru a fi ferite de rău, aşa au fost crescute de secole. Ca şi prinţesele din poveşti. Închi-se în turn până vine un făt-frumos să le salveze. Dar la mine nu vin alţi copii şi nu cred că vreun făt-frumos va afla vreodată de existenţa mea. Pe cine să intereseze o slăbănoagă cu părul blond, picioare strâmbe şi gura mare? Aşa îmi zice mama că am gura mare ca şi bunica. Când sunt foarte tristă, Corbul vine negreşit. Mă încurajează. Îmi spune că cel mai important lucru în viaţă este să râzi. În picioare rămân doar cei cu principii maleabile, capabili să se repoziţioneze. Tot ce înseamnă mediu, mediocru, aşa şi aşa, între va dispărea, rămânând extremele. Pentru mine toţi oamenii sunt la fel. Buni sau răi, rămân ace-iaşi oameni. Nu-i diferenţiază decât costumul.

S-a întâmplat ceva bizar. Tata lipseşte din ce în ce mai des. Mama aleargă nervoasă prin casă, trânteşte uşile. M-am as-cuns în dulap. A intrat în cameră cu băiatul ce ne curăţă pisci-na. S-au aşezat comozi pe pat şi s-au îmbrăţişat. Am plâns şi am simţit că se desprinde ceva din mine.

Am stat de vorbă mult, trecuse de miezul nopţii. E dificil să iei o decizie în asemenea situaţie. Corbul mă îndeamnă să nu zic nimic, să uit cele întâmplate, pentru că aşa este cel mai bine. Dar când rămân singură, imaginile cu mama în braţele altuia îmi zguduie corpul, ca şi cum aş avea ascuns un picamăr în piept. Ştiu că dacă vorbesc cu tata am să fac multă lume să sufere. Nu ştiu dacă am să rezist să nu-i spun. Azi m-am rugat la Dumnezeu, deşi Corbul îmi spune mereu că e în zadar, pentru că Dumnezeu, ca televiziunea, este născocirea omului.

În ultima vreme, mă dor picioarele. Cresc, mi-a mărturisit Corbul. Dar eu nu mă simt în largul meu. Toţi se poartă ciudat. Azi m-au dus la doctor. Spitalul din oraş este complet alb, asis-tentele îmi vorbesc frumos. Doctorul are o barbă uriaşă. M-a lăsat să-i mângâi barba. I-am spus tatei când am ieşit că m-am îndrăgostit de domnul doctor. Este cam gras, ce-i drept, dar pare un om cumsecade. Tata a râs tot drumul în maşină şi m-a mângâiat pe creştet cum fac părinţii ce-şi iubesc nespus de mult copiii. Acasă m-a aşteptat o surpriză. L-am primit pe Tom. Un hamster pe care l-am iubit enorm.

Corbul venea târziu când toţi ceilalţi dormeau. Tom îl ve-dea şi el, dar nu zicea nimic. Îl privea cu ochii săi mici, speriaţi. Corbul mi-a spus că eu sunt aleasa. Voi pleca cu el departe, pe alte meleaguri, pentru că este nevoie de mine. Şi cum să-mi părăsesc părinţii, l-am întrebat mirată? Mi-a răspuns: Părinţii, la un moment dat, trebuie să renunţe la copii. Faptul că se ataşează este numai vina lor. Părinţii sunt egoişti.

Azi am ieşit în parc cu tata. Ceilalţi copii aleargă, eu nu am voie. Într-adevăr, nici nu am chef şi, pe deasupra, mă dor oase-le. Tata are ochii înceţoşaţi. De sus cad frunze maronii, copacii se unesc în văzduh. Dacă privesc cerul mai mult timp, ameţesc. M-au dus din nou la spital unde oamenii sunt extrem de drăguţi, cu excepţia femeii de serviciu. Ea nu-mi zâmbeşte, lasă capul în jos şi spală podelele abătută. Stau singură în cameră. Se pare că nu mă duc acasă în curând. Oasele se rup în mine, aşa simt. Aseară când mă prefăceam că dorm, am auzit o asistentă spu-nând: fetiţa cu oasele de sticlă. L-am întrebat noaptea pe Corb ce înseamnă. Mi-a zis că bazaconii inventate de oameni. El a făcut toate pregătirile necesare, în cel mai scurt timp posibil urmează să plec definitiv. Nu am putut să dorm. M-am gândit să scriu o scrisoare de rămas-bun celor dragi. Dar nu are sens. Oricum nu m-ar fi înţeles nimeni. Corbul mi-a mărturisit că părinţii mei vor mai avea şi alţi copii, deci, în cele din urmă, vor

fi fericiţi. Acum, cu bagajele gata făcute, viaţa de pe pământ mi se pare un banc. Oamenii au un mod ciudat de a se complica.

Corbul mi-a zis că suferinţa este cel mai bun învăţător.

Îmi pare rău că picioarele mele de sticlă nu mă mai ţin. Sunt ca un pahar uitat în vitrină de care toţi se feresc fiindcă a fost lipit de curând.

Şezlongul fusese răsturnat de vânt. Mare lucru. Omul se sperie uşor şi, pe bune, John şi-ar fi dorit să o mai vadă pe Alice măcar o singură dată. Putea fi orice: Vântul, spiritul lui Alice…

Pe geam, se lumina uneori cerul; copacii se-ndoiau, iar John era convins că totul are legătură cu moartea fiicei sale.

Alexandru Colțan – În șoaptă

,,Prozatorul  ‒ nu ezit să-l numesc așa ‒  Alexandru Colțan este o apariție de-a dreptul tonică pentru momentul de ,,tranziție” pe care îl traversează de ceva timp Cenaclul ,,Pavel Dan”. Distinctive sunt, în povestirile autorului pe care-l propunem, o anume tentă parabolică, slujită de fine inserții mitice, arhetipale, o atentă dozare a efectelor generate de un neliniștit/neliniștitor joc al planurilor, de o mereu provocatoare, uneoeri solemnă, alunecare dinspre real înspre fabulos, înspre oniric, dinspre epic spre poematic și invers. Și, totuși, undeva în subtextul lor, prozele lui Alexandru Colțan sunt frisonate, sunt ,,bruscate” de angoasele, de agresivitatea și amenințările de tot soiul ale lumii și timpului în care tocmai trăim…”

 

Eugen Bunaru în revista ,,Orizont”, nr 6/2007

 

 

                                      Alexandru Colțan

 

 

În șoaptă

 

Focurile începuseră să adoarmă, azvârlind ultimele limbi roşiatice. Şi-au întins peste ele capetele învelite în cârpe ale ciomegelor şi au privit cum flăcările se preling de-a lungul lor, odată cu chemările păsărilor de noapte.      Apoi s-au ridicat şi au început să coboare, despicând cu palmele pădurea udă de trestie, de rogoz şi de coada-vulpii. Dacă şi-ar fi ridicat ochii, ar fi văzut cum, pe deasupra torţelor, se aprindeau primele stele.

Iarba era încâlcită şi aveau cămăşile şi mâinile zgâriate, dar ei îşi continuau mersul, încercând să nu se împiedice. Păşeau cu fereală peste copacii doborâţi de furtună şi roşi de putregaiuri, prin hăţişuri cu frunza ascuţită ce le foşneau înainte şi pe sub picioare. Pe când ocoleau sălciile, i-a surprins saltul unei vidre, ce se ascundea înapoi în pământ. De acum, nu mai avem mult, îşi repeta Jacob, privind mușchii cerului, răsuciți ca un stomac albastru.

Făcându-se că nu aude protestele, Roşcatu începuse să cânte. Glasul i se desfăcea limpede şi sigur şi, nu se ştie de ce, şi-au ridicat, pentru o clipă, cu toţii  privirile spre cercurile lunii.

– Cred că o să facem treabă bună, şopti cineva, din spate. Altul se bucura, iată, le ieşeau, unul câte unul, în întâmpinare mirosurile râului.

Au ajuns, în sfârşit, la copacii de pe dâmb, de unde li s-a deschis înainte apa cea mare, pe care se răsuceau fantome de ceaţă, apa cea neagră, care își freca grumazul de ţărmuri. Băiatul  nu mai recunoaştea nimic din locul acela. Niciodată râul pe care merge moartea nu îi păruse atât de aproape.

Au rămas tăcuţi câteva clipe, urmărind cum apa purta mai departe văpăile făcliilor şi sufletele celor înecați. Din noaptea care îi ajunsese din urmă răzbăteau chemări şi şoapte necunoscute.

– De aici, pornim câte doi, îi împărţi repede Roşcatu, ne întâlnim în Gura Văii! Flăcările le desenau feţe roşii, diforme, cu părul zbârlit și ochi fosforescenţi. Vântul umfla cu un scârţâit coroanele nevăzute ale copacilor. Satul dispăruse, ca și cum n-ar fi fost niciodată.

Plecă ultimul, privindu-l pe Roşcat şi frate-său cum se pierd, dintr-o dată, în beznă. În spate, ştia că Bitu îl aşteaptă, fără să vorbească, cu faţa mâncată de întuneric. Nu mai era timp. De fapt, nu mai știa să se întoarcă acasă.

Au continuat să se strecoare în grabă prin pădurea de colţi şi de gheare, să tragă la o parte lianele verzi şi buruienile crescute în voie, să calce crengile pe care se înmulţea ciuperca. Treceau de-a lungul malului, cu focurile în mâini, pe lângă siluete întunecate pe care se caţărau guri de iederă şi iarbă grasă, prin lanuri înalte de ferigă, printre tufe ghimpoase, se aplecau pe după scoarţe năpădite de licheni. De dedesubt, parcă, de sub pământ, auzeau tot mai tare râul care roade malul, cu dinți lungi de scorpie.

Băiatul urmărea cu privirea cojocul de berbec al lui Bitu şi blestema, pe înfundate. Tocmai acum, la prima sa vânătoare de peşte, trebuia să urmeze omul acesta tăcut şi sălbatic, care nu prindea nimic niciodată ! Îşi strânse mai tare în palmă furca meşterită de taică-său și legată de tulpina de alun. Tocmai acum, când îi venise vremea să intre şi el în rândurile pescarilor, să nimerească cu Bitu ! De ce nu l-a trimis Roşcatu cu cei de vârsta lui, mai în jos, către Barajul Buştenilor ?

Începeau să se împiedice de bulgări de pământ, drumul făcea o buclă strâmtă, apoi o pornea de-a lungul ogoarelor, au cotit într-o parte, dibuind printre ierburi o cărare bătută. Mirosul de mentă sălbatică era atât de puternic, că puteai să îl mesteci cu gura.

Au coborât o cărăruie cu brusturi. Pe cer, norii albi se desfăceau tot mai aproape, ca prin vis. Mai jos, băiatul găsi trepte săpate în pământ şi două undiţe bine legate, apoi desluşi zbaterea peştişorilor agăţaţi în cârlige. Bărbaţii îşi lăsau firele în apropierea malului peste noapte, carnivorii adulmecau prada, se învârteau în jurul ei și se prindeau singuri. Auzise deseori cum flăcăii ieşeau cu barca şi îşi legau sforile cu momeală în locuri de nepătruns sau pescuiau în ochiurile cu apă înşelătoare. Toată lumea vorbea că Roşcatu înfigea, tot la câteva zile, un pui de gâscă într-o ancoră pe care o prindea cu lanțul de copaci şi le vindea cunoscuţilor ştiucă, şalău cu dinți ascuțiți. Odată, îl văzuse ascunzând într-o  căruţă  un somn pe care abia putea să-l ridice.

Se aflau într-o deschizătură îngustă, printre frunze şi rădăcini, la un pas de apa cea mare, de apele amintirii. Au ajuns. Pe deasupra forfecau aripi speriate de pasăre, dar Bitu nu auzea nimic, coborâse şi îl chema cu o mână. Băiatul îl urmă, simţind cum se afundă în capcana adâncă de răcoare şi  atunci îl văzu pe taică-său cum bea din cana de tablă, „în șoaptăˮ, îi repeta el, cu fața încrețită,„ să nu te vadă, să nu te audă. Să nu te audăˮ. Îl urma pe Bitu, care se îndoise, apropiase văpaia de luciul apei şi ridicase furca. Nu o dată cei care coborau malul erau furați de curenți, sau înghiţiţi de gropile săpate în albie, așa l-au găsit pe Roli, încurcat, după câteva zile, printre sârmele Barajului, cu burta umflată şi ochi albi, de peşte.

Călcau cu răbdare, încercând să nu tulbure apa. Era bine că nu grăbeau către firul râului, gândea băiatul, aveau timp să ajungă și acolo. Printre picioare i se scurgeau, atrase de lumină, sute de vietăţi, păianjeni de apă, peştişori care-şi căutau hrana. Au ocolit, încetul cu încetul, copacii înecați, dar prada nu se zărea pe niciunde.

Ar trebui să fie, hotărî Jacob, trebuie neapărat să găsesc ceva, să prind unul mare, să îl vadă tot satul. Se ştia, doar, la începutul primăverii, atunci când zăvoiul începe să răsune, scobarul urcă din râu în apele calde ale pâraielor, ca să-şi depună ouăle. Anul acela nu îl mai anunțaseră copiii, care patrulau malurile cu furca în mână, ci pescarii. Zvonul că peştele trecuse de Adăpătoare făcuse ocolul Cantonului, plasele şi setcile au fost coborâte îndată, ţarcurile reparate, bărbații s-au adunat să se împartă. Oamenii de la buza râului învăţaseră că, în această perioadă, scobarul călătorea ca și orb și se lăsa prins destul de ușor. Nu era el prea bun la gust, mai era şi plin de oase, dar, în sfârşit, era peşte – ori, peştele era carne, iar carnea însemna viaţă.

Bitu se opri şi, aplecat pe vine, cerceta oglinda roşie a apei. Deodată, braţul i se desfăcu şi arma îi plecă înainte. Băiatul înlemni, cu focul în mână. Îl văzu, apoi, cum îşi recuperează fierul.

Ne despărţim, îl auzi, mormăind. Nu te mai ţine după mine, treci încolo!

Jacob urmări cum silueta însoţitorului său, tăiată pe cerul albastru, se topește prin perdele de ceaţă. Rămăsese complet singur. Îi e frică să nu îi tulbur apa, să îi prind eu peştii, își spuse și simți cum i se zburlește părul pe ceafă. Îşi aruncă apoi limba de lumină spre stânga, unde, de-a lungul ţărmului, îl chema hăul întunecat. Am să găsesc eu ceva, trebuie să găsesc !

Umblă multă vreme în pasul acela de pasăre, poticninindu-se de pietrele lustruite, într-o apă în care trăiau doar gângănii cât unghia. Câteodată îşi cobora tridentul ca să își scuture braţul. Îl făceau să tresară mişcări neaşteptate, dar nu erau decât vocile ierbii și stufului. La un moment dat, simţi cum întreaga substanţă a nopţii se adună în ochii rotunzi şi galbeni ai unui duh necunoscut, care îi șoptea, peste umăr, îi simţi răsuflarea şi împunse cu furca, așa că reuşi să îl  îndepărteze, pentru o vreme. Altădată, i se păru că îl ajunge din urmă lătratul Câinelui Bălţii și încremeni. Oricine știa doar că râul ducea mai departe sufletele morţilor, călare pe cai de aburi și urmaţi de haite sălbatice, asta le povestise Surdu, care își pierduse minţile după ce întâlnise un diavol tânăr, care îşi fluiera câinii. Sigur, pescarii bătrâni nu credeau în aşa ceva, dar oamenii mari puteau să se înşele, de atâtea ori li se întâmplase. Ce știau ei, la urma urmei ?  Nu povesteau unii despre Fata Morarului, care bântuie apele în rochie de mireasă, cu păr verde şi  picioare de ţap ca să îi ademenească pe  flăcăi în bulboană ?

Băiatul căuta mai departe, cu arma pregătită. Pe neașteptate, o săgeată îi alunecă pe lângă picior, dar nu îi lăsă timp să arunce. Pescarii minţiseră, acum era sigur de asta. Scobarul Mațe Negre nu apăruse, nici măcar florile de cireş nu se scuturaseră, cum ar fi  putut să apară?

Poate că, totuşi, era mai bine să se îndepărteze puţin, să iasă către mijlocul apei. De acum, curentul era tare și rece. Oboseala i se scurgea prin mușchii picioarelor. Torţa de abia îi mai azvârlea un pumn de lumină roșcată. Ce or face oare ceilalţi, or fi prins ceva? De bună seamă, căpetenia îl trimisese în partea asta cu ape moarte, ca să nu vâneze nimic și Jacob văzu curgându-i înainte fețele batjocoritoare ale băieților,  apoi faţa nemișcată, lemnoasă, a mamei.

Valurile se rostogoleau, rotind mici coroane de spumă gălbuie. Simţi, la un moment dat, cum alunecă şi e gata să cadă. Cu un an în urmă, pe când se topeau gheţurile şi pâraiele ieşeau din matcă, urmărise, plutind pe burta apei, vite moarte, copaci smulşi din rădăcină, acoperişuri de scânduri. Era ciudat cum râul acela, galben ca puroiul, putea să hrănească şi pădurea şi câmpul.

Pic! Pic! de pe o creangă aplecată picura noaptea. Îşi scoase din tolbă  o făclie  nouă, unsă cu rășină şi îi dădu foc. Nu se mișca nicio frunză. Viața își continua somnul, ascunsă, departe.

Poate trecuse de Gura Văii şi nu băgase de seamă. I se păru apoi că recunoaşte glasurile vecinilor din Celălalt Cătun şi pentru un moment îşi închipui cum toate satele ieşiseră la vânătoare. Se pierduse, era limpede, cum se va mai întoarce, unde era Bitu ?  Dacă îl trezise pe Câinele  Bălţii?

Călca acum printr-o albie plină de bolovani. În lumina slabă, îi ieșeau în întâmpinare covoare lungi de lintiţă, din stânga malul cobora, îmbrăcat într-o pădure ţepoasă de barba dracului. Prin şopotul apei, urechea îi memora, ca prin vis, paşii, undeva, departe, se auzea pârîitul unei bărci sau zvonul unei păsări. Apoi, iarăşi,  cercurile de linişte îl depăşeau  şi continuau să se adâncească.

Dintr-o dată, ca prin somn, i se desenă la picioare o umbră uriașă și în acelaşi moment, fără să aibă timp să se sperie, aruncă cu toată puterea, ca și cum ar fi aşteptat momentul acela viaţa întreagă, explozia de stropi, scăpă focul, apoi se încleştă pe coada de lemn care începu să se curbeze în toate direcţiile, îl avea, nu putea fi adevărat, îi veni să strige, dar nu putu să scoată o șoaptă, nu exista decât monstrul care i se zbătea cu o putere nemaipomenită la capătul furcii, de parcă împunsese râul, cu muşchii lui prelungi, îl simţea prin fiecare fibră, ca și cum sângele peștelui i-ar fi urcat în trup, prin băţul de alun, namila nu se lăsa, încerca să fugă spre cuib, se zvârcolea, aluneca spre scăpare, băiatul apăsă cu toată greutatea, simţind cum dansul acela ciudat cu peștele îi trezește o viaţă nouă, care îi umplea pieptul de fericire, de parcă râul i-ar fi curs prin vene, ca şi cum s-ar fi acoperit cu pădure, Somnul teribil, Stăpânul, îl trăgea tot mai departe, în noaptea dintre ape şi atunci Jacob îşi propti picioarele şi smuci, fiara se opri, se încordă, băiatul se ghemui cu tot corpul, îl avea, Dumnezeule, monstrul se opinti, dar nu mai avea putere și atunci omul îl ridică, simţind cum plesneşte în două, îl ridică din râul care îl trăgea înapoi, îl arătă cerului zgâriat de crengi, mâinii cu ghearele desfăcute a lunii şi vru să strige, dar din el nu ieşi decât croncănitul unei păsări de apă. Îl prinse cu bucurie în braţe și în acelaşi moment simţi o izbitură de baros, apoi ramurile i se împrăștiau pe deasupra capului, un petec negru de cer, iar râul intra în el de peste tot, ca într-un sac. Înnebunit de spaimă, peștele îl lovi iarăși și iarăși, cu fierul în spate, iar omul îl îmbrățișă, cu degetele înghețate și cu dinții strânși.

Atunci îl tăie dintr-o dată un râs neomenesc, care venea de niciunde şi părea să se scurgă pe apă.

– Hei, băiete, îl auzi pe Bitu, ia vino încoace!

Nu vedea nici la doi paşi, picioarele îi erau înţepenite şi o durere puternică îi ardea pieptul. Porni, totuşi, spre mal, dibuind să nu cadă.

-Mai încoace, la dreapta!

În sfârşit, văzu lumina roșcată a torţei. Bărbatul îl aştepta, între două umbre înalte. Când îi ajunse aproape, simți pe neașteptate o lovitură zdravănă în falcă, apoi încă una, făcu doi pași în spate, scăpă furca.

– De ce faci gălăgie ? Ia dă-l încoace ! Bitu îi înhăță repede peștele și se făcu nevăzut în stufăriș. Jacob se ridică, se împiedică într-un șanț, apoi o porni în grabă pe câmpuri.

Când a ajuns în Gura Văii, tocmai se crăpase de ziuă. Dar el nu mai urmărea cum lumea iese din cețuri, murdară şi roşie. Nu mai auzea pădurea, înviorată de glasurile păsărilor. Oamenii dispăruseră, iar peștele cel mare continua să alunece nestingherit prin apele somnului, ca și cum nu l-ar putea prinde nimeni, niciodată. Din privirea lui Bitu se desfăcea o dimineaţă pustie, nesfârșită, prin care băiatul începu să îşi caute drumul spre sat.

Vă propunem o proză scurtă

Vă propunem o proză scurtă, în formă dialogală, de Mircea Pora. Dincolo de umorul acid, de comicul/ironia și nota pamfletară tipice autorului timișorean,  vom găsi în ea ,, ceva nou, poate (…) să vi se pară vechi, ce a mai fost, dar … e ceva nou.” Sunt chiar cuvintele unuia dintre cele două personaje (desigur, în culisele dialogului lor, glisând undeva  la marginea absurdului, e previzibilă tehnica regizorală a autorului…), cuvinte  având rezonanța unui avertisment al istoriei, subliniat(e) de chiar replica finală.

Eugen B.

 

 

MIRCEA  PORA

 

                             DOSARUL „NUNTA”

 

-Vă rog să luaţi loc, să vă relaxaţi puţin după care o să începem…

-Nu prea înţeleg despre ce treabă ar putea fi vorba.  Am fost la o nuntă, ca la multe altele  şi, cam atât… Nu înţeleg acest chestionar…

-E ceva nou, poate dumneavoastră să vi se pară ceva vechi, ce a  mai fost, dar, repet, e ceva nou introdus în legislaţie de curând, printr-o ordonanţă de urgenţă. Cu toate mâinile sus,  Parlamentul a votat-o…Ce bănuitor sunteţi!

-Şi, totuşi, e ciudat … asta ca să nu spun altfel… Înţeleg să dau lămuriri, să fiu întrebat despre alte lucruri, un complot de anvergură, un atentat, deraierea unui tren, cu victime, un incendiu, dar aici e vorba doar de o nuntă …

– Domnul meu, scriitor dacă nu mă înşel, nu vă pot destăinui toate motivele pentru care interogăm acuma şi nuntaşi, dar pe unul vi-l spun şi vă rog să-l şi credeţi…Vrem să ne reconstruim istoria, s-o amplificăm şi pentru asta, fiecare eveniment, în primul rând colectiv, trebuie consemnat.

-Domnule, m-aţi făcut bănuitor, poftim, să zicem că sunt, dar aveţi o figură cam bizară … ca să nu spun altfel …

-Ştiu la ce vă gândiţi, curată obsesie, dar e o greşeală, o eroare, o simplă aparenţă …

-Posibil, obsesie, aparenţă, dar fumaţi aceleaşi ţigări, „lungi” li se spunea, aceeaşi voce, gesturi la fel, vă plimbaţi cu mîinile la spate, aer de stăpân, simt iarăşi un miros neplăcut …

-Chestiunea cu „anii”, n-am zis-o eu, aţi rostit-o dumneavoastră…

-Dar, totuşi, ţin să vă spun că eu am fost doar la o nuntă…

-N-am zis că nu … iar noi, căci suntem mai mulţi, v-am luat de la o nuntă …

-Dar, domnule, n-aţi fi avut voie  s-o faceţi…

– Şi, totuşi, am făcut-o … ne-am permis…, însă timpul se scurge, să trecem la treabă … Numele şi prenumele dumneavoastră, studii, primul loc de muncă …

– Dar după câte înţeleg trebuie să le ştiţi … Le ştiţi cu siguranţă…

-De ştiut le ştim, cum de nu, dar vrem să vă auzim cum le rostiţi, cum puneţi  accentul pe cuvinte …

-Pânzaru Mihai, profesor de istorie, sat Ohaba-Română.

-Cunoaştem locul, noroaie, băutură multă, i-aţi dispreţuit pe oamenii aceia?… răspuns cu DA  sau  NU…

-DA, i-am dispreţuit, nu era nimic de admirat la ei.

-Când aţi ajuns, imediat după un an, în satul unde erau şi germani, pe aceştia i-aţi dispreţuit sau nu? Tot un răspuns ca mai înainte.

– NU, nu i-am dispreţuit fiindcă nu aveam de ce.

-Să înţeleg atunci, că i-aţi admirat?

-Mai mult asta, căci aici aveam şi niscai motive … curăţenie, aparate casnice, uneori maşină, haine, mobile bune. Totul luat prin comparaţie…

-Dar la micile petreceri de acolo, aţi cântat cu ei ţinându-vă de gât?

-Ei nu concepeau nici să cânte, nici să se ţină cu mine de gât … Şi asta mi-a plăcut…

– Dar cu gândul la R.F.G., erau?… Le plăcea socialismul nostru?…

-Vă răspund invers la întrebări… Nu le plăcea defel socialismul nostru şi cu gândul la R.F.G. erau toţi…

-Dar de tovarăşul nostru suprem, ce spuneau ei, ce spuneaţi dumneavoastră?

– Şi ei şi eu, spuneam la unison, că era un cretin …

-Sunteţi de acord să facem o pauză, să pot fuma una ,,lungă”, cum ziceţi, sau mergem mai departe?

-Dacă ar fi fost după mine nici n-am fi început dialogul care, poate, nici nu e un simplu dialog … şi cine ştie unde duce?

-Şi vedeţi, că totuşi, l-am început … indiferent unde ar duce…

-Ce ciudat sună, după anumite lucruri care între timp s-au petrecut…, să mergi cu un necunoscut şi să-i răspunzi la întrebări … Domnule, ar trebui să vă iau de gât …

-N-o s-o faceţi, deşi sunteţi un om curajos, optimist, plin de speranţe…

-Credeam …

– Stop cu „crezutul”, lăsaţi-l de-o parte, eu aş dori să continuăm, să aprofundăm chestiunile…

– Cum … au reapărut chestiuni … din nou?…

-Dar ele, în fapt, n-au dispărut niciodată …

-Deci, aţi fost la nuntă … Aţi văzut tot… Dansul miresei de la primii paşi, discursul împleticit al socrului mare, momentul comic-actoricesc?

– Exact cum spuneţi, eram acolo …

-Şi ce-a mai fost?… Asta ca să să verific şi eu …

-Vă fac plăcerea, nu vă speriaţi: schimbarea toaletei soacrei-mici, poeziile scrise de socrul-mic, parodia cam nesărată după „Ia-ţi mireasă ziua bună”, aducerea sarmalelor cu găsirea acelei pietricele, puiul de scandal ce-a urmat, glumele banale, multe răsuflate, de pe vremea bunicului meu, apariţia primilor cântăreţi-nuntaşi, pe bază de alcool, valurile de dansuri populare, apoi, zvonul că vine meteorologul Silviu Grigore, care va anunţa brusca scădere a temperaturii peste tot, inclusiv în sala de nuntă, în sfârşit, câteva scene de gelozie, tangourile cam „lipite” ale miresei, nu cu unul ci cu mai mulţi …

-Atunci, pot îndrăzni şi eu cu întrebarea … ce s-a mai discutat pe la mese?… prin colţuri … pe la toalete?

-Fií fără grijă, există înregistrări, probe, mărturii …

– Spre exemplu?…

– La „Masa centrală”, banalităţi, minute întregi despre doi pudeli, „adorabili”, Puffy şi Caruso, despre o altă nuntă unde s-a băut şampanie din butoaie, s-a criticat meniul, două domnişoare cu o groază de bancuri sexuale, probleme de serviciu, cuplări te miri pe unde, proiecte de concedii, tăierea porcului, îmbătarea unui unchi, un oarecare Torente, doar la dumneavoastră şi colegul Murgu discuţiile erau altele … subliniate cu roşu …

-Aşa-i…încep tot mai mult să vă cred … dar, scuzaţi, n-am văzut, totuşi, să ne asculte cineva … unde eraţi?…

-Când aproape, când departe … cu ochii pe cine trebuia…N-aţi cerut bere de vreo şapte ori?… ,,Domnu, domnu, aici încă o sticlă”… Şi cine v-a  adus-o?… Eu, de fiecare dată …cu aparatura …, iar dumneavoastră ca şi când n-aş fi fost acolo, vorbeaţi …vorbeaţi …

-Am înţeles, subiectele noastre erau altele … nu ne interesa mâncarea, băutura, „Tortul  Miresei”…

-De la Dumneavoastră am luat tot, până la ultimul cuvânt …

-Domnule, dă-mi şi mie o ţigară ,,lungă”, ca pe vremuri şi spune-mi ceva… Ai vorbit de un bunic, bunicul dumitale … aceeaşi meserie, aceleaşi preocupări?…

-Da, şi ce e rău în asta?…la fel ca şi mine …, dar fără mănuşi, cu revolverul, cu ciomagul, cu Futu-ţi Dumnezeii Măti, cu pocnete în uşă, cu ochelari de tablă …

-Şi atunci, pe bunicul meu…ştiţi ceva?…

-Cum să nu …pe bunicul dumneavoastră…, exact bunicul meu…, tovarăşul maior de atunci, Teoharie …

-Unul mai mic, cu accent, cu ochi răi, glas piţigăiat … eram de câţiva ani, mi-l amintesc … răcnea la noi în dormitor… ,,în douăzeci de minute să fii gata, pe ceas, stau cu ochii pe ceas”… Şi mai departe … Cum era bunicul tău acasă?…

-Auzi întrebare… cum era bunicul meu acasă?… Ca orice bunic…ştia şi poveşti … cu oile, cu lupul, se ascundea după dulap, divan, noi îl căutam …

-Ş-atunci, fumătorule de Kent, după ce pe toţi „bunicii” i-aţi lichidat, după ce-aţi semănat spaime peste tot, după un fel de Revoluţie care-a fost …, după toate astea, când nimeni aproape nu mai mişcă …, spune: cui mai folosesc înregistrările, fotografierile, reţeaua asta de informatori?…

-Probabil nimănui, dar Răul … înţelegi, tu, Răul…trebuie mereu alimentat…

 

Recurs la rezistență

Recurs la rezistența prin credință, artă, lectură.               

Trăim cu toții, în aceste zile și nopți – oare când se vor sfârși?… – fiecare în felul său, la o intensitate probabil nuanțată de la un temperament la altul, de la o sensibilitate la alta, de la o structură psihică la alta, de la o vârstă la altă vârstă…, trăim ,,momente” de încercare și tensiune maximă, pricinuite de o pandemie ce se manifestă, la scara întregii umanități, necruțător și imprevizibil, fără a se întrevedea, deocamdată, vreo perspectivă certă și imediată a  aflării unui tratament miraculos, salvator. Nu mai puțin, spectrul unui astfel de prezent, unei astfel de crize, cu un imens impact emoțional, (fără un precedent apropiat în timp), declanșează, poate declanșa  în interioritatea fiecăruia dintre noi îngrijorare, teamă, neliniște, derută, dar și instinctul conservării, instinctul de apărare, dar și nevoia solidarizării sub multiplele ei accepțiuni. Sunt reacții firești în fața unei zone a necunoscutului agresiv, a necunoașterii ,,fenomenului” și, implicit, a lipsei unor metode, unor formule concrete și imediate de combatere.

Recent, Papa Francisc a susținut, în Piața Sfântului Petru, din Vatican, complet pustie din pricina pandemiei ucigașe, un moment de rugăciune și binecuvântare pentru întreaga planetă. Pornind de la parabola din Evanghelia după Marcu, (cap. 4, versetele 36-41), în care Iisus, aflându-se în corabie, pe mare, cu ucenicii înspăimântați de furtuna care amenința să înghită corabia în apele răsculate ale mării, potolește valurile, dojenidu-și discipolii: «Cum de nu aveți credință?»” Suveranul Pontif, în predica sa, tocmai despre aceste valori salvatoare s-a adresat tuturor creștinilor, tuturor oamenilor din lume: credința, solidaritatea umană, speranța.

În perioada de izolare pe care ne-o impune, ca posibilă șansă a salvării, iminența acestei situații-limită, provocată de războiul umanității cu pandemia ucigașă, amintind, prin agresivitatea ei, doar de cea petrecută cu 100 de ani în urmă, cauzată de gripa spaniolă, cred că, pentru mulți dintre noi, un instrument de rezistență spirituală, (cvasiignorat în ultimii ani), un mijloc de terapie, în plan psihic/psihologic, poate fi, acum, mai mult ca oricând, întoarcerea, reîntoarcerea, cu o dedicare specială, la marile bucurii ale Artei, la ofertele ei atât de variate, atât de bogate pe care, grație tehnologiei actuale, ni le poate oferi, printr-o simplă accesare și navigare în spațiul virtual, însuși internetul. Acest instrument fabulos, devenit, deja, modul, aproape captiv, de viață al multora dintre noi, din partea altora atrăgându-și suficiente pricini de prudență, de respingere chiar! Eu mă gândeam la el, firește pornind de la situația de acum, cu interdicțiile și restricțiile ei, îndeajuns de drastice, ca la un posibil și eficient ,,antivirus” prin care să putem învinge, deocamdată, timpul… Timpul dilatat al izolării, cea care ne oferă, spun experții, șansa salvării în fața celuilat virus, în fața flagelului dezlănțuit acum și aici, și pretutindeni în lume, dar care timp dilatat poate să declanșeze, celor mai puțin blindați moral și mental, anxietăți, anomalii psihice, depresii sau chiar panică. Merită, cred, să încercăm acest exercițiu: în locul invaziei mediatice ce se revarsă non-stop, în tonalități acute, cel mai adesea sumbre și fataliste, la care ne ,,ademenesc”, aidoma cântecului sirenelor din timpurile mitologice, mai toate canalele tv, haideți să ne lăsăm furați, zilnic, fie și pentru o oră, dar cu beneficii multiple, de audițiile unor capodopere muzicale (desigur, în funcție de genul preferat)! Dar nu în mai mică măsură – dimpotrivă! – mă gândesc la reconectarea noastră cu marile bucurii ale lecturii, la întoarcerea spre cărțile esențiale. Până la urmă, la acele creații, la acei autori care au avut, cândva, în formarea noastră, la vremea lecturii lor, rezonanța unor trăiri înalte, revelatorii, sau pe care, iată, îi descoperim, îi redescoperim în chiar aceste momente de cumpănă. Și cărora le percepem, cu o acuitate sporită, acea vibrație ce le conferă dreptul la timp, le conferă, dincolo de divesitatea modalităților stilistice sau de substratul ideatic/tematic, reale virtuți – cum spunem mai sus – terapeutice. Și, nu mai puțin, ne oferă nouă, celor încercați acum de-o uriașă ,,furtună” care suspendă, dintr-odată, ființa umană între a fi și a nu (mai) fi, ne oferă prilejuri live de meditație asupra condiției umane, asupra fragilității sale. Să nu ne ferim totdeauna de aceste ,,cuvinte mari” sau de astfel de expresii ce pot suna (dar nu acum și aici) convențional, vetust sau bombastic… De altfel, aceste averizări/monitorizări lingvistice, având, mai mereu, girul unor spirite superelitiste (pleonasm asumat!…), au devenit ele însele un fel de clișee, de locuri comune… Dar, revenind la ,,temele de reflecție” de mai sus, aș mai invoca aici exemplul și îndemnul special, la lectură, al unui nou Robinson Crusoe, în fapt un cetățean italian, Mauro Morandi, fost profesor, care a ales, în urmă cu 31 de ani, să trăiască singur, pe o insulă izolată, în largul coastelor Sardiniei, și care, în virtutea propriei experiențe de solitudine, le oferă câteva sugestii oamenilor constrânși de riscul pandemiei să trăiască în izolare, acasă. Merită reținute sfaturile sale, unul dintre ele fiind însuși îndemnul la lectură: ,,Citesc foarte mult. Şi mă gândesc foarte mult” sau: „Cred că oamenilor le e teamă să citească deoarece, în acest fel, s-ar apuca să mediteze şi să se gândească mai mult la diverse chestiuni, iar asta poate fi periculos: pentru că dacă începi să gândeşti prea mult şi să vezi lucrurile din altă perspectivă, ai putea deveni critic la adresa ta şi să realizezi ce viaţă mizerabilă ai dus până acum”, a conchis noul Robinson Crusoe, unicul locuitor al insulei Budelli din Mediterana. Desigur, de reținut, cu prisosință, este îndemnul inițial, invocând predominanta lui îndeletnicire: lectura!

Închei insignifianta mea pledoarie propunând câteva fragmente, câteva poezii spicuite din Cărți, aparent, esențial diferite. Ce anume le apropie, ce le unește peste/dincolo de timp și spațiu? Cred că  veți desluși pe cont propriu acel ceva anume, unificator, valabil, probabil, dintotdeauna, în cazul acelor scriitori, acelor cărți majore, care schimbă, prin substanța lor, și îmbogățesc moduri de gândire, de viață, de percepție, de sensibilitate,  care aduc, care propun, întrevăd noi paradigme existențiale și spirituale. Un răspuns ar putea fi și acesta: Credința în Lumină, în ieșirea din labirint. În scrisul devenind profeție, parbolă, meditație, confesiune, adresate fiecăruia dintre noi. În scrisul devenind Evanghelie…

Eugen Bunaru

   ,,Și s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați. Dar, deodată privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei.” Sfânta Evanghelie după Marcu, cap. 9, versetele 7 și 8

   ,,Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.” Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. 12, versetele 35 și 36;

   ,,Ce era lumea asta? În ce nebunie încremenită și stranie îmi era dat să trăiesc? Aveam să supraviețuiesc destul ca să-i găsesc răspunsul? Ca să aflu ieșirea? Aveam să-nțeleg vreodată, din miezul singurătății mele, aparatu-ăsta din alte lumi care era viața mea?” Mircea Cărtărescu, Solenoid

,,De ce ştiu că exist dacă ştiu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spaţiul logic şi la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopţile la gândul că voi muri, şi mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, şi ţip, şi mă zbat, şi-ncerc să-mi înăbuş gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârşi odată cu mine? Îmbătrânim, aşteptăm liniştiţi în şirul condamnaţilor la moarte. Suntem executaţi unii după alţii în cel mai sinistru lagăr de exterminare. Suntem dezbrăcaţi mai întâi de frumuseţe, de tinereţe şi speranţă. Suntem înfăşuraţi în veşmântul de penitenţi ai bolilor, ostenelii şi putreziciunii. Ne mor bunicii, ne sunt executaţi în faţa noastră părinţii şi deodată timpul se scurtează, şi-ţi vezi brusc faţa-n tăişul securii. Şi-abia atunci ai revelaţia că trăieşti într-un abator, că generaţii sunt măcelărite şi le-nghite pământul, că miliarde sunt împinse mai departe în gâtlejul iadului, că nimeni, absolut nimeni nu scapă. Că nu mai trăieşte nici un singur om din cei pe care-i vezi în filmele lui Melies ieşind de pe poarta unei fabrici. Că absolut toţi cei dintr-o poză sepia de-acum optzeci de ani sunt morţi. Că toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, că suferim inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfârşită şi că pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi când n-am fi trăit, ca si când n-am fi fost niciodată.” Mircea Cărtărescu, Solenoid

,,Însă nici măcar nu scriu ca să citească asta cineva, ci ca să-ncerc să înțeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sunt supus și cum trebuie să răspund ca să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu și despre anomaliile mele și despre viața mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să deslușesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap al cap și să-mi dau seama spre ce arată, și să mă-ndrept într-acolo. Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie.”  Mircea Cărtărescu, Solenoid

 

GLOSSĂ
Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

 

 

Mircea Ivănescu

pădurea de mesteceni cu muzică de dante
către sfârșitul drumului vieții noastre

m-am regăsit într-o pădure luminoasă,
căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră
mi-l rătăcisem – și era o joasă
lumină, care și cu soarele ploua
prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet
pașii trosnind prin ramurile unde noua
tăcere de îndată răsărea, un umblet
printr-o pădure a luminii înserată în argint,
mergând ca într-un vis în care te deștepți pe nesimțite,
și fără să mai știi unde te-ndrepți, doar ocolind
o dată cu poteca de desișuri năpădită,
înaintând, ca și cum ți-ai privi
liniile vieții în palmă, și știind
că poți să-ți închizi palma – și ai fi
atunci închis în pumnul veșniciei – și
să nu-ți mai fie cu putință să mai dai din mâini, râvnind
acea primăvară albăstrie.

 

 

Petre Stoica

Elegie

 

Intră pe ușa întredeschisă
se așază nepoftit la masă

stăm unul în fața celuilalt
își toarnă vin în pahar
îmi torn vin în pahar

nu rostește un singur cuvânt
împart cu el tăcerea
îl privesc îl măsor îmi seamănă leit
poartă barba mea are culoarea ochilor mei
până și ținutul țigării între degete
este identic cu al meu

se ridică lent pleacă pe ușa întredeschisă

mă îndrept spre oglindă mă cercetez atent

oaspetele necunoscut eram chiar eu
cel care ieri credea în ziua de azi
cel așteptând scrisoarea care nu a sosit
cel care mâine își va pune o mască
să nu se mai recunoască să nu mai aștepte nimic

 

 

Gellu Naum

 

Fruct fericit (fragment)

 

Ar trebui atunci când vine vremea să ne privim în ochi și

fără neguri ca în oglinda peisajului din fiecare și să ne soco-

tim bătrâni și tineri totodată

 

și să ne doară coasta din care ne-am făcut ….

Întoarcerea poetului risipitor
Când a sunat am intrat în clasă
ei se aflau în bănci Restul murise
mă priveau fix mă înscriau în catalogul lor
ce vă uitați am spus Eu am lipsit am să rămân repetent
am fost în nord am discutat chestiuni
apoi în sud m-am culcat într-o pădure de iasomie
și ca o rufă albă am bâiguit în vânt
am și fotografia în culori cu o fată pe o plajă
eram premiant pe școală și la admitere am fost tot primul
ce mă fac am absențe Ei mă priveau cu o tragică bucurie
nu scoteau o vorbă ai fi zis că le pare și rău pentru mine
eu le spuneam în gând urâților conțopiștilor
atunci a intrat Examinatorul purta pe umăr o rândunică de
plumb
oh dacă ați ști ce mi-a șoptit la ureche

 

 

Dușan Petrovici

Strada

Tinerii au dorul cel mai năpraznic de moarte,
cu câte iubiri n-au ajuns în infern
şi pentru câte iubiri nu vor trăi o vesnicie –
pe-o stradă roşie de lumină şi paşi
ploile au rămas împietrite pe case
un copac intră în pământ de dorul frunzelor
şi omul răpit de goluri din aerul roşu
îsi rupe mâinile înotând
aştept noaptea ca o nouă bucurie de a trăi,
cu toate cronometrele lovite în ziduri
pe o stradă roşie îmi voi desena
copilăreste paşii

 

,,Încotro ducea conducta verticală a suferinței umane? Cine se hrănea cu plânsul și nefericirea și neputința și nimicnicia și vremelnicia noastră? (……) Pentru cine substanța limpede ca lacrima a nenorocirii noastre era necesară ca aerul și ca apa?”  Mircea Cărtărescu, Solenoid

Punem la cale o revedere utopică la … cenaclul Pavel Dan!

Mircea Cărtărescu îmi scrie un autograf pe … Un om care scrie.

Cu Mircea Cărtărescu, la Bookfest, 21 aprilie, 2018.

La orizont un nou roman și o nouă poetă!…

La orizont, un nou roman și o nouă poetă!..

10 decembrie, ora 19. O seară în care Tudor Crețu a citit câteva pagini incitante dintr-un viitor roman, aflat în lucru (pagini ce surprind ,,filmul” unui ritual de exorcism practicat într-un spațiu rural aflat, cu toate consecințele inerente, în plină tranziție postcomunistă, păstrând, totuși, elemente & relicve de arhaitate), iar ,,zona” de poezie a fost susținută cu aplomb de Alina Dumitrescu, studentă în anul III la Facultatea de Litere a U.V.T., reprezentând noul val poetic timișorean.

Derulate sub semnul spiritului critic, specific paveldanist, discuțiile, dialogul cu cei doi autori, au fost vii și profi, relevând, pe anumite porțiuni de texte, posibile afinități și analogii tematice și de expresivitate stilistică. Au exprimat opinii: Ciprian Baciu, Eugen Bunaru (moderatorul întâlnirii), Alex. Colțan, Rebeca Gherman, Laura Ianăș, George Lână, Florin Moisi, Marian Oprea. A asistat în deplină și enigmatică tăcere … Mariana Gunță.

Finalmente, o seară reușită, o seară literară …rotundă, care a închis, cu brio, stagiunea Cenaclului ,,Pavel Dan” pe anul 2019!

Forum studențesc

 

Până la reluarea întâlnirilor, în martie 2020,

tuturor paveldaniștilor (de azi și de ieri) & fanilor cenaclului,

Un Crăciun cu multă lumină și bucurie!

Sărbători Fericite!

 

TUDOR CREȚU

 

EXORCISM (fragment din romanul în pregătire)

 

Se forță să se uite la meteo. Durerile trebuiau înfruntate. Crainica era cărnoasă. Fesele i se rotunjeau de la o zi la alta. O urmărea cu gura întredeschisă și degetul pe butonul telecomenzii, să schimbe, la nevoie, canalul. Fiecare unduire a blondei îi pricinuia dureri.

– Ploile, așadar, nu vor zăbovi.

Și femeia se întoarse cu fața spre ecran. Se răsuci. Medalionul îi licărea sumbru – o piatră a cărei culoare nu o distingea. E. se lăsă mai în față. Prezentatoarea făcu un pas spre cameră. Rochia se mula perfect. Lavaliera îi capta pleoscăitul. Cineva/ ceva îl înțepă în ceafă, menținând câteva secunde presiunea. Se frecă cu telecomanda și se zgârie ușor. „Vă bateți, leprelor, joc”. Crainica își depărtă discret picioarele și accentuă, mult mai ferm, diferențele de temperatură. Era frumoasă, într-adevăr. Podeaua-i lucea între tocuri. Pantofii îi erau de piele întoarsă, noi. Cingătoarea, de un negru viperin. E. schiță un gest vag. Stânga, mai bine zis, îi scăpă de sub control și se trezi că o mângâie, că încearcă să. Își privea brațul mișcându-se și nu știa ce se întâmplă cu el. Simțea clar țesătura vălurită a rochiei, conturul boltit al fesei. Chiar și cureaua – cu vârful degetelor.

– Draga mea…, bâigui și cineva/ ceva îl înțepă din nou. Se dădu, instant, cu ulei. Scoase sticluța din buzunar și își năclăi părul. Apăsă cam ca dracii, la sfârșit, ca să pecetluiască locul, și trecu bezmetic la birou. O șterse de pe Stanca de pe listă. Pe Ella, în schimb, o încercui și adăugă două coarne. Dar dacă nu era ea? Lăsă pixul jos. Tibia îl durea, din nou, spre genunchi. Cineva, era limpede-limpede, îl blestemase și strecurase făcătura sub o piatră sau prag.

– Doare-mă, hai, scrâșni din dinți, dac-am dreptate.

Dar durerea încetă. Ceea ce îl deprimă și mai tare. Smulse o foaie din tava imprimantei și scrise pe ea iisus. Cu un fineliner verde. Bic-ul i se păru, dintr-odată, dizgrațios. Nu puse punct. Pe niciun i. Călcâiul îi zvâcni. iisus, scutece de ghips.  Înțepăturile trecură în talpa cealaltă. Își scoase ciorapul și se dădu cu untdelemn. O liniște bizară cuprinse locul. Câteva secunde nu îl mai simți. iisus, cretă și sticlă. făină de. Pectoralul stâng începu să îl usture. Se unse și pe sfârc. Trasă vreo trei cruci. Entitățile se mutară în degetele cu sticluța. N-avea să scape, era clar, și certitudinea asta îl făcu să își scrie și pe piept iisus, să pună punctele pe ambele i-uri. Să se apese iarăși cu r Numele trebuia să fie, totuși, întreg.

Așeză sticluța lângă borcănelul cu pastă Optima, corectoare. Declicul fu metalic de-a dreptul: se putea unge și cu fluidul dens, albicios, cum de nu-i picase fisa? Cu pensulița încorporată. Inscripția ar dura mult mai mult. Și așa, cu un singur ciorap, cu tricoul rulat și pieptul mânjit aprinse un rest de lumânare pe altar. Durerea de pectoral deveni o senzație pur și simplu. Chill out-ul, zgomot.

– Te…

Restul propoziției îl rosti în gând: b.s. N-avu curajul să dea, cum se zice, pe gură. Citi, până la urmă, the next best thing, rugăciunea Sfântului Ciprian. Ușile erau deschise în tot apartamentul. Ochiul dinspre pat îi bătea.

– „Și dac-a fost legat în cer sau pe pământ”. Peretele era tot mai arid, Tifelul mai șters. „Sau cu piele de animale necuvântătoare, sau cu fier, sau cu piatră, sau cu lemn”. Junghiurile coborâră în tibii. „Sau dacă din altă parte au venit: din mare, din fântâni, din morminte sau din orice alt loc”. Fărâmiță între degete crenguța de busuioc. „Sau prin șerpi vii sau morți, sau prin pământul morților, sau dacă a venit prin străpungere de ace sau – adăugă cu de la sine putere – argint viu, dezleagă-le, pentru totdeauna, în ceasul acesta”. Dracii își făceau, la mișto, semn: pssss! Lupi cu capace de bidon în loc de nas și limbi clăpăuge. Se rezemaseră, cu labele la spate, de mobile.

 

Poeme de ALINA DUMITRESCU

 

 1.pe jăratec

cu bărbia în poală

te duci la mall să cumperi

sfeșnice

calci

în globuri de maci fără să

clipești

la țară bunica se

uscase

nechezatul cailor cum stingea

liniștea

aniversezi douăzeci de ani de captivitate

cureaua s-a lărgit

ai

trup de viespe

bătrână

obrajii au fiert în soarele de

28 ºC

când dai

cu piciorul într-un carton de lapte

pulberea să îi mănânce

numai eroziuni

în spatele blocului porumbeii

s-au întărit

pulpele cu coajă

cum ți le strângea

în palme ca o

hienă

paralitică

cu ultimele puteri

ochii ți se culcă pe o parte

râzi

elastic

ca un copil de grădiniță bătut de

educatoare

un oraș

împiedicat

i se vede pubisul

cârjele care se

bălăngăne

deasupra de niște tâmple

moi

cu limba fâlfâind

iubești ca un pui

de câine

în furtună

când umbrele amuțesc

perechile de ochi se fac din

ce în

ce mai

mici

 

2. stau în ambulatoriu şi uşa se deschide puţin. îmi ciocnesc ochii de un bărbat care stă pe scaun cu ochii scoși şi cu capul în aer. are corpul moale se dă pe spate şi mă privește. poartă un halat în mai multe nuanțe de roşu. gura îi sare de pe față şi el se dezgheață. începe să îi curgă apă din ochi şi corpul îi devine o bucată de piatră crudă. îşi rezemă spatele de scaun. duhneşte. are expresia unui animal bătrân care se teme de oameni. dau să închid uşa. ochii lui sunt peste tot în mine. mă taie ca lama unui cuțit prin plapumă. un doctor vine şi trânteşte uşa. văd corpul cum se mişcă prin sticlă. câteva linii şi culori. mai târziu a ieşit. a făcut un semn obscen şi s-a îndepărtat. ochii îi sugeau din linişte ca dintr-un robinet.

3. carnea lovea lemnul

cu poftă să

plângă precum

bocitoarele

lângă mine

lumina se scărpina cu mânie

înfiptă

îi privesc

mâinile

ca labele unui pește

mort

strâng substanța

în colțul gurii

pielea stă să

crape

într-o cameră unsuroasă

când buzele sunt moi ca

mușchiul

ne diluăm reciproc

substanța

rezemat de lemn

cu nările băgate în

lumină

începe să crească

un cap cocoșat

pe care

îl ascund

coborând tot mai

adânc

 

4. noapte prin canale democraţia plămânii stau să se dezumfle frica nu mai pompează la fântâna publică nici pic de apă într-o staţie de autobuz strângi dinţii gluga de pe cap cade când vezi nişte indivizi culci ochii vin spre tine băloși cu mădularele încolăcite în jurul pulpelor numai otravă prin creștet se vede berea în vârful limbii telefonul dezvelit într-o palmă îndes mâinile de frig sau frică? trage lozul şi ţine-ţi dracu respirația miroase ca iarba din filmele cu dealeri în spatele tău umbra lui țepeș cască gura imediat de după colț de la non-stop pantalonii ca o centură de castitate bine că fusta e la spălat să îi dea dumnezeu sănătate bunica ia de două ori pe săptămână calgon s-a mai ieftinit amin a venit urcă liniştită taci acoperă-te buzele crăpate pic de luciu da dar tot carne e maică-ta ştie te înjură ca şi când se înfundă vana cu resturi e îngheţ put țurțurii moleculele de lumină de pe întuneric mă miroase șoferul îmi pun telefonul în buzunar cobor bărbatul de lângă mine mă calmează dar în rest numai frigul

 

5. o vedeam

cum își dă la o parte părul cu buricele

degetelor

lumina își fractura picioarele pe fruntea

ei

m-am calmat după ce mi-am

privit pulpele

mâinile îi fierbeau pe bucata de lemn

suspendată

s-a dus la baie să-și dezvelească

dinții muți și

plesniți

camera s-a făcut scrum

am ridicat mâna să o ating

coama dulce mi se băga sub

piele

se înecau oasele

ca niște broaște râioase

m-am culcat în pielea ei

sub călcâie pământul se făcuse moale

și

curgea

 

6. am ajuns prea târziu. faianța se lățea pe frunțile oglinzilor apăsându-le ochii cu niște pumni de bărbat bolnav. mi-a intrat prin plapuma de blană s-a băgat în oase după s-a oprit cu niște ochi de cățea nemângâiată. „greva foamei fetele. fetele cochetele”. era înaltă uscată cu dinţii ca o legătură de căţei de usturoi. când a ieșit prima m-am dus imediat ca un copil care nu se desprinde de carnea mamei după moarte. înăuntrul își mijea secrețiile printre picioarele mele lemnoase și reci. carnea se dezumflase rapid și îmi stătea în poală mirosul de sulf acru ca un pumn de bomboane elastice pe care rudele din germania le dădeau pe ascuns limbii care picura cu poftă. în zid pumnii erau rotunzi mângâiau aerul cu dulceață. am privit înăuntru iarăși și valurile se împăienjeniseră după cadavrul virginiei lângă care respiram eu. când am ieșit apa era rece si mijloacele degetelor mi se ridicau prin mânecă.

 

ANUNȚ – Invitație

Cenaclul ,,Pavel Dan” vă invită să luați parte la seara de lectură și dialog literar, ce se va desfășura marți, 10 decembrie, începând cu ora 19,oo, în sala de cenaclu a Casei de Cultură a Studenților.

 Va citi poezie Alina Dumitrescu, studentă, anul III, Facultatea de Litere a U.V.T.

Invitat special, scriitorul TUDOR CREȚU va lectura, în premieră, un fragment din noul său roman, aflat în lucru, cartea urmând să fie publicată în cursul anului viitor.

Vă așteptăm cu drag!

Moderator: Eugen Bunaru

Seara de cenaclu din 03 decembrie

Întoarcerea …. risipitorilor!

Cam așa s-ar putea numi seara de cenaclu din 3 decembrie, a.c., care i-a avut ca protagoniști pe Roxana Diaconescu – lectură de poezie și  pe Florin Gherheș cu proză, doi tineri paveldaniști, absolvenți de Litere, ,,risipiți” de vreo 2-3 ani în sfera prozaică, ingrată a obligațiilor profesionale (de serviciu), de zi cu zi. În preludiul ,,ședinței”, E. B., moderatorul întâlnirii, a propus un scurt exercițiu de scriere creativă, pornind de la 3 versuri ale poeților Gellu Naum și Aurel Dumitrașcu. Cu același prilej, au debutat în cadrul cenclului ,,Pavel Dan” Rebeca Gherman (Universitatea de Medicină) și Alexandra Trușcă (U.V.T.), citind fiecare câte două poeme, care au fost primite cu sincere reacții de încurajare, subliniindu-se, în cazul amândurora, premisele unor reale aptitudini poetice.  Apoi, cum era firesc, comentariile s-au axat pe creațiile/prestațiile celor doi ,,soliști” ai serii. Intervențiile, dense și nuanțate, s-au remarcat prin alternarea aprecierilor – de substanță! ‒ pozitive cu observații și sugestii critice, bine primite, de altfel, și unele și altele, de cei doi protagoniști, în finalul discuțiilor ce s-au prelungit multișor peste orele 21,oo. S-au exprimat: Ciprian Baciu, Eugen Bunaru, Alexandru Colțan, Mihaela Farcaș, Rebeca Gherman, George Lână, Florin Moisi, Marian Oprea, Alexandra Trușcă și, în final, în virtutea tipicului cenaclier, cei doi tineri și talentați autori: Roxana Diaconescu și Florin Gherheș.

A consemnat Forum studențesc

În data de de 10 decembrie, ora 19,oo, invitatul special al cenaclului va fi scriitorul Tudor Crețu, managerul Bibliotecii Județene ,,Sorin Titel”. Îl va seconda, cu un grupaj de poezii, Alina Dumitrescu, studentă anul III, Facultatea de Litere, U.V.T.

 

4 poeme de Roxana Diaconescu

***

să respiri pe gură  a devenit singura cale de acces

te rog să m-asculți

în sufocarea mea sunt copiii din Tal Rifaat miile de păsări din pădurile amazoniene

și cuiburile lor pustii

 

disperarea scrâșnitoare ale celor ce-s pe cale să treacă pragul unui etaj înalt.

te rog să m-asculți

să respiri pe gură-adânc.

 

***

așteptăm cu toții prima zăpadă

 

ca pe-un colac de salvare adu-mi te rog un vin fiert și caută-mi pe cer o stea

îți voi da un leu dar să nu-l dai lu’ tactu’ să-și ia țigări

să mergi la școală și să înveți poezii pentru moș crăciun

și să-și iei haine că ți-i frig, nu vezi

nu-ți mai șterge mucii de mânecă ai grijă de tine e periculos pe stradă noaptea

ia un leu și te du acasă e periculos noaptea

 

chiar dacă sunt luminițe

stelele nu se mai văd.

 

***

nu e suficient oxigen ai crede

ne vom transforma în materie plastificată și vom respira prin branhii tubulare și ne vom teleporta cu viteza unei sinapse și vom privi lumea prin ochi mici sensibili la lumină și vom fi asexuați și vom popula tărâmurile arse cu embrioni injectați de plastic

miturile de crăciun se vor duce la fund odată cu veneția și cu coasta indiei de vest

dintre crăpături vor ieși hologramele unor unor flori de munte iar ochii mici

sensibili la lumină

vor mai clipi încă-o dată.

***

corpul uman își schimbă toate celulele odată la 7 ani

iar noi ca șerpii ne târăm în aceleași feluri

și ducem cu noi pieile uzate ce ne-au încorsetat între timp

n-aș mai ști să zic de ce am refuzat o bursă în străinătate

și de ce mi-am ros prea mult coatele prin clasele de facultate

de ce-am cumpărat chiloți sintetici made in Bangladesh e un ecosistem fragil fără aer

n-aș mai ști să zic de ce mi-am pierdut sclipirea din ochi sau unde s-au dus promisiunile

făcute celor care m-au crezut când le-am zis că voi ieși cu ei

aud doar câteodată capul unei muște cum se izbește de neon

 

n-aș mai ști să zic de ce n-am plâns de fericire niciodată pentru celălalt.

 

O proză scurtă de Florin Gherheș

Era agitație în acea cafenea; parcă fiecare chip uman avea câte o poveste dramatică în spate – sau poate, o monotonie rigidă de care tot încerca să scape, dar de care nu se putea delăsa tot la a doua zi: alarma de la 7.00 AM cu vreo trei amânări până pe la și 20, postarea figurii triste în fața oglinzii din baie, acele palme de apă – care nu mai sunt revigorante de câțiva ani încoace, periuța de dinți și dansul ei pe nesimțite, ochii ăia roșii căscați tare și cam atât; Aceeași cafetieră plânge dimineața pe blatul din bucătărie în aceiași bemoli supărați; Și oricât de apăsător și încărcat ar fi părut tot acest vacarm, parca liniștea acoperea absolut tot; nimeni nu avea cu adevărat ceva de spus – se disting cuvinte precum “rată”, “concediu”, “Skoda”, “primă”, “zahăr brun?!”.

Lola –  în cămașa ei fină de mătase – își sorbea încet cafeaua amară în colțul din dreapta al încăperii. În fața ei stătea fixat același telefon alb, cu ecranul șters, uzat în constante vibrații subtile. O priveam și eu cu un oarecare interes din spatele barului, fără să mă observe. Poate nici un sfert de oră să fi trecut și observ cum îi vine și prietena la masă: o tipă la vreo 22 de ani, brunetă, înaltă cu gâtul lung acoperit de o bluză neagră, ca dintr-o lână. Purta un sacou închis la culoare, bine întreținut, iar parfumul ei mă ducea cumva cu gândul spre Siberia; îmi înghețaseră puțin venele, trebuie să recunosc.

Îi fac semn cu ochii chelneriței (Ana) să meargă să le ia comanda. Mă uitam pur și simplu la ele, încercând să intuiesc măcar bucăți din conversația lor; iluzia era perfectă – dar contrastul dintre ele de-a dreptul sufocant. Dacă le întâlneai pe fiecare separat, nu puteai spune că astea două ar putea fi prietene (atât de bune prietene); Lola părea de un angelic neatins vreodată de vreun gând pervers, de vreo mizerie cotidiană – plutitoare: poate cel mai potrivite cuvinte ar fi: fină și enigmatică: cămașa ei lucea în semiumbra cafenelei, iar privirea atât de inocentă îți lua orice gând, te purta undeva în adâncul norilor: un albastru perfect umplea niște ochi mari, larg deschiși, acoperiți niște gene create parcă din pânze negre de păianjen. Numele celeilalte nu-l știam încă: și nu știu dacă ar fi contat neapărat; oricum, nu mi se pare că ar fi reușit un simplu prenume să acopere această înfățișare atât de … curioasă. Mă purta înspre barurile de jazz americane din anii 30 într-un saxofon asurzitor și totuși atât de erotic. Și cu toate astea, avea ceva rece și sovietic în mers și în privire. Ochii mari și negri, tenul destul de deschis și o față rotundă creau o antiteză perfectă; Vocea ei mă înnebunea: era o sirenă rusească acordată în barurile de jazz și întoarsă în Europa.

Acele 20 de minute – sau cât oi fi stat urmărindu-le – s-au epuizat de pe ceasul meu mecanic mai repede decât aș fi crezut și totuși suficient încât să le observ toate calitățile. Încercam să stau nevăzut, deși ochiul umflat și zgârietura de pe obrazul stâng nu mă ajutau neapărat: păream mai degrabă vreun pervers obsedat care se imagina în tot felul de scene fierbinți cu clientela (fapt adevărat, să zicem, în proporție de vreo zece procente; nu, cinci). Tatuajul de pe mâna Lolei m-a făcut să insist cu observațiile: acel Ankh egiptean peste care se împletea un șarpe îmi era cunoscut și încă nu realizam de ce. Am rămas totuși cu câteva observații mulțumitoare: rusoaica (o să o numesc așa deocamdată) scoate din poșeta ei la un moment dat un plic. Îl așază în fața Lolei, bate de trei ori cu unghiile în masă, după care îl retrage și îl pune înapoi de unde l-a luat. Lola zâmbește forțat, dă și ea din cap, după care nimeni nu mai scoate niciun sunet. Recunosc, acum îmi pare rău că nu m-am pregătit mai mult, dar un microfon putea fi prea evident și riscant – iar poziția mea aici, prea bună pentru ce aveam de făcut în continuare. Mă mulțumesc și cu atât, deocamdată.

 

UNGHIURI de LECTURĂ

UNGHIURI de LECTURĂ

Marți 5 noiembrie 2019, între orele 19,15 -21,30, s-au desfășurat … liric și epic: Ciprian Baciu – poezie și Daniel Rău – proză.

Au comentat: Alex Colțan, Eugen Bunaru, Alexandra Panc, Marian Oprea, Florin Moisi. În final, cei doi protagoniști ai serii s-au exprimat fiecare despre textele celuilat, declarându-se de acord cu opiniile antevorbitorilor, al căror feedback fiindu-le necesar pentru propria edificare și evoluție.

Marți, 12 noiembrie, ora 19,oo, vor citi poezie: Alexandra Panc și Ema Cazan. Vă așteptăm cu drag!

Forum studențesc

 

POEME DE CIPRIAN-IONUȚ BACIU

pajură

veseli, ne-nvechim pe tăcute,
două monede
cusute-ntr-un coviltir decolorat,
bine-ar fi fost să ne-aruncăm la perete,
din palmele micuților veșnici,
rostogolindu-ne pe lângă temeliile blocurilor.

nu te voi captura niciodată,
muchiile tale nu-mi vor deveni Câmpii Elizee,
te voi tânji, în schimb, talant eșuat
pe țărmuri de parcări neasfaltate,
să ai grijă,
căutarea celuilalt tărâm
ne scoate, adesea, din uz.

acum creițarii îmi scorojesc brațele,
iar astroporturile-mi resping Înălțarea,
cât să constat cum pășește nomadic
pe grunduri de poartă stelară,
blazonul omizilor negre –
imperturbabilul tău avatar vaporos.

 

Poem-cadou de Sfânta Maria

Planeta asta de pe care-ți scriu

e plină de coloniști cu pălării de paie;

e o planetă acvatică, rece,

cu insulițe de cretă

și câteva plaje, pe unde

oameni-sculpturi

se încălzesc în prosoape de purpură.

 

Într-adevăr, iubirile

se cer în scrum înecate,

Maria,

așa cum au făcut-o cavalerii

(Sienkiewicz îi descrie cel mai bine,

îți spuneam).

 

Exilul meu, de ani și ani lumină,

se consumă pe prispa unei case chircite,

lumea asta are alte reguli;

îmi vei percepe absența

doar când vei decripta mesaje din subspațiu,

pe buzele unui matroz hodorogit,

ce poartă târguieli neputincioase

prin piețe sătule

de-atâția fluturi-tablou.

 

Pe-atunci voi fi un sol

aparținând inelelor lui Saturn,

pentru că te voi însemna,

de pe tărâmul acesta cu bordeie de var;

se vor învârti printre noi cadranele,

timpii și sorii cei morți,

până-mi vei deveni, fără voie,

punctul ce-nchide, abia perceptibil,

coperțile unui atlas stelar

învechit.

 

insomnie

pe întuneric,
mâinile tale capătă poziții nesigure,
chitara
își leapădă petele negre
pe cămașa de in,
portretul tău a scăpat

oglinzilor cu neoane surpate,
gravat acum
pe lampioane acustice.

în cinstea ta șinele de tren
înalță-n cutii de inox
chemările junglei simetrice;
e-așa o beznă că se poate distinge
cum evadează în spațiu
până și picturile lui van Gogh.

 

autoportret

nu voi mai zdrobi
ghinde prin parcuri,
tălpile au dobândit blândețea
sfinților care pășesc, fără prihană, pe ape;
stejarii-și vor dezvălui, ascultători,
sigiliile,
n-am venit cu însemnele războiului,
nici să răpesc tezaure ascunse
lângă margini de-alee,
pe unde-și îngroapă oamenii, adesea,
oglinzile.

de azi voi refuza pelerinajele,
precum o ghindă-nțepenită-n caldarâm,
ce-așteaptă să-ncolțească steaguri albe,
chiar dacă El
nu-și mai împacă lumea.

 

epilog

privirile tale
încălzeau nisipuri de aur
printre degete
strecuram
halouri din ceramică vie
plămădindu-ne diminețile
în fâșii de vinete coapte.

celelalte îmbrățișări au
consistența perdelelor acoperite de brumă
flămânzim
pe lângă fortificații nelocuite
pieptul atrage
numai frânturi de marmură veche
fotografiile?
nutrețul târgurilor de antichități.

s-au terminat ospețele noastre
îmi ies
literele astea prin piele
de parcă-ar fi țepușe
îmbobocite pe clădiri-monument;
e toamnă degeaba
capcanele metalice
nu pot opri porumbeii
să-și caute, nepăsători,
adăpost.

  

Ămerwiqa

mi-e dor de maniheismul
Războiului Rece,
pe când Trump figura
doar ca suport de palton
în Singur Acasă,
yep, filmul e făcut prin ’91,
pierdusem;
mă rog, credeam în Amerika,
într-o lume-mpărțită în două,
ca grapefruit-ul spintecat
înaintea presărării cu zahăr;
aud că au executat un terorist pe Twitter,
urâtă afacere,
ar fi trebuit să procedeze chirurgical –
dacă nu mânuiești cu atenție lingurița
zeama ți se-mprăștie peste laptop
& semințele pe luciul parchetului;
nu pot emite pretenții
asupra pensetelor intercontinentale
americănești.

 

blagafobie

frica să nu fi luat restul de la o bancnotă de 200 lei (nu m-am îmbogățit peste noapte doar că mai nou așa dau banii mizeriile astea de bancomate & nu utilizez carduri pentru că mi-au refuzat cândva o plată de 70 de lei & mi s-a ținut morală o zi întreagă pe-atunci păstram economiile la comun eroare de comunicație mi-e frică de credite valute exotice bănci & să nu taie ăștia curentul în timpul finalei de rugby)

  

poliamorie m

ce reprezentație death-metal am oferit pe tramvai era cât pe ce să mă bată Hoarda de aur (vreo 9 maneliști de nădejde) ce să le fi explicat când îmi frângeam gâtul în căști? n-am nevoie de prafuri drifturi live-uri la volan: mereu suntem 4
eu
Marilyn Manson
Charles Manson &
Marilyn Monroe

„lasă-l, bă, că ne filmează ăștia”

ce-aș mai fi explodat telepatic prin glugă

 

Marian Oprea în toiul exegezei…

 

Alex Colțan intrând ușor … cu pixul în carne vie

 

La o altă distanță față de același text…

 

Texte și adnotări

 

Ciprian Baciu și Alex Colțan concentrați asupra textelor

ANUNȚ

Cenaclul ,,Pavel Dan” vă invită să luați parte la seara literară ce se va desfășura marți, 5 noiembrie, începând cu ora 19,oo, în sala de cenaclu a Casei de Cultură a Studenților. Vor citi: poezie – Ciprian Baciu și proză ‒ Daniel Rău. Vă așteptăm cu drag!

Moderator: Eugen Bunaru

Invitație la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, ediția a 8-a

Ne face plăcere să vă invităm la cea de-a opta ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, plănuită să aibă loc în perioada 23-26 octombrie 2019, care își propune să așeze în fața scriitorilor invitați tema deloc comodă a relației dintre libertatea istorică, socială, economică și creația literară. „Libertatea. Între istorie și literatură”, acesta este tema ediției din acest an, un program amplu, ce reunește patru seri de lecturi publice și dezbateri.

V-ați întrebat vreodată ce înseamnă libertatea pentru un scriitor? Mai exact, ce înseamnă libertatea pentru un scriitor care a trăit mare parte din viață după gratiile regimurilor comuniste din URSS, Polonia sau România? Sau cum privesc scriitorii care au ieșit în stradă în 89 la Timișoara cele trei decenii de libertate post-comunistă?

Vă așteptăm la cea de-a opta ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, cu posibile răspunsuri de la: Adam Michnik, Evgheni Vodolazkin, José Luís Peixoto, Adrian Cioroianu, Lucian Dan Teodorovici, Nora Iuga, Constantin Abăluță, Andrei Codrescu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa și Petru Ilieșu. Primele trei seri ale ediției din acest an (23, 24 și 25 octombrie) vor avea loc în Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timișoara, cu începere de la ora 19.00, iar cea de a patra seară, la librăria independentă La Două Bufnițe, cu începere de la ora 19.00.

Programul ediției din acest an a Festivalului se găsește pe site-ul oficial al proiectului, www.filtm.ro și pe pagina de Facebook: www.facebook.com/FILTMoficial.

Vă așteptăm alături de noi în perioada 23-26 octombrie 2019, la cele patru seri de dezbateri despre libertate, în Timișoara, la fix 30 de ani de la Revoluție.

Echipa FILTM