Cenaclu literar din Timișoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile" 08.02.1993, ION MONORAN
Îl felicitam pe colegul nostru Marius Dimcea pentru apariția la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iași în Ședința nr. 16/8 Mai 2024 – lecturi în atelier. Felicitări, de asemenea, coordonatorului și moderatorului Cătălin Mihai Ștefan!
A se accesa pe facebook și instagram!
A consemnat Forum studențesc, cenaclul ,,Pavel Dan” .
Cea mai recentă întâlnire de cenaclu, din 25 aprilie, ora 19:00, i-a avut ca protagonişti pe Delia Alexandra Costea și pe Marius Dimcea. Amândoi au citit proză, cu precizarea că Delia Costea a lecturat două fragmente dintr-o proză mai amplă, destinată copiilor în jurul vârstei de 12 ani, așa cum a explicat autoarea.
Au participat la discuții, cu opinii consistente și deloc concesive: Cristi Căliman, Vali Botezatu, Vlad Ciurescu, Bianca Cârstea, Denis Nechifor, Octavian Hrițcu, Marian Oprea și E.B.
În data de 9 mai vor citi poezie IONUȚ MANEA și RĂZVAN STOICOVICI.
Vă așteptăm cu drag!
Până atunci, Cenaclul ,,Pavel Dan” urează Sărbători Pascale cu lumină și bucurie tuturor paveldaniștilor, din toate generațiile, și, firește, fanilor săi!
A consemnat Forum studențesc! Foto: Bianca Cârstea
MARIUS DIMCEA (Din volumul în pregătire ANCESTRAL)
Calendare
Paștele scutură sufletele
De praf
Le face să tremure în vinerea mare
Alături de făcliile aprinse în biserici
De lut.
Lumina veghează nemurirea
Proiectată cu fiecare licăr
Pe fețele întărite de timp
Ale sfinților pictați.
„Hristi resurexit” răsună la unison
Pe note vechi
desene rupestre
peșteri africane.
clare / adânci / neșterse / în treacăt
De apneea veacurilor
Neîntinat
La fel ca primul râs
Al noilor-născuți înainte de vreme.
Secrete
Mugetul
Fereacă glasurile strămoșilor,
Și juliturile copiilor, din coate, genunchi, inimi.
Obișnuiam să alerg desculț
Peste nori din vată de zahăr
Cu iz de Florii.
Să-mi țin de mână bunicii
Când primul strop de ploaie lovea pielea,
proaspăt cusută de carne,
Fulgerul ce-l preceda, despărțea
bolile adolescenței și blestemele
muncitorului cu ziua.
A rămas
tatuat pe retina cerului
Acolo unde, dacă mijesc ochii,
Încă mai pot forma zei
din punctele negre ce mi se ivesc
halucinant, în minte,
și freamătă la fiecare puseu de tuse.
GĂINA NEAGRĂ
– Mărie, fugi repede și bagă animalele la locul lor că zici că vine potopul. Eu mă duc să iau caii de pe câmp, tu mergi și du găinile în cotețul lor. Vine furtuna, îți zic eu.
Deasupra, norii erau împărțiți de tunete cu șiruri lungi de fulgere. Era frig și vântul arunca deja primii stropi de ploaie în ochi. După ce am adus caii și i-am legat în grajd, am închis bine porțile, nevastă-mea a tras obloanele să nu le rupă năpasta, apoi am mers amândoi în odaie. De frică să nu ne trăsnească n-am aprins nici becul și nici radio-ul. Ne-am așezat în pat și am început să vorbim, ne-am luat cu amintiri de la nuntă și de când ne-a plecat fata la oraș, am povestit, în timp ce afară se lasă întunericul tot mai mult, iar vorbele noastre erau uneori acoperite de sunetul furtunii.
– Ehee, ni-s de patruzeci și cinci de ani împreună, Vasile, unde or trecut așa iute?
– Cum, nevastă? Nu-i simți? Mie mi s-au pus ba la genunchi, ba la șale. Am râs amândoi. Am fost brusc întrerupți de o izbitură. Măria a sărit ca arsă.
– Du-te Vasile și vezi ce e!
Am ieșit să mă uit, vântul deschisese ușa de la hol, care se tot izbea de perete.
– Stai liniștită, îi numa’ vantu’. A împins ușa, ne-o băgat toată apa în casă, să vezi cum se umflă podelele acuma…
– Vacile, Vasile. Am uitat de vaci. Îmi spuse Măria după ce trecură mai bine de două ceasuri de când intraserăm în cameră, așteptând să treacă prăpădul de-afară, care părea că nu mai încetează.
– Hai să mergem, nevastă, hai că mergem amândoi, le mulgem repede că îi mult până dimineață și dacă le lăsăm așa se strică la pulpă, nu mai facem niciun târg.
Am mers amândoi, fuga prin ploaie, cu gălețile pentru lapte în mâini și cu scăunelele sub braț. Ne-am apucat la muls, eu de Negruța și ea de Băluța. Amândouă erau surori și erau tare bune de lapte. Pulpe mari, vaci înalte, de la o bică zdravănă, bună de montă.
O aud de-odată pe Mărie:
– Da’ tu de unde ai mai apărut?
Mă uit și îmi dau seama că nevastă-mea nu vorbește cu mine, ci cu o găină care era în ieslea vacilor. O găină neagră la creastă și la cioc.
– Nu le-ai băgat pe toate? Poate ți-or mai scăpat și prin grădină. Sau le-o fi deschis vântul cotețul?
– Mă, asta nu cred că îi a noastră. Noi avem una neagră, da’ îi cocoș. O fi a lu’ vecina, întrebăm dimineață.
Am prins pasărea și am pus-o sub un coș de nuiele până a doua zi. În zori, a mea era deja trezită și se chinuia să tragă la o parte câteva țigle de pe casă, doborâte de vânt și un pleu mare pe care noi l-am pus lângă perete, care acum era răsturnat prin mijlocul curții. La radio ziceau că pe noapte vântul a bătut cu peste optzeci de kilometri la oră, a rupt copaci, stâlpi de curent și a făcut prăpăd în gospodăriile oamenilor.
– Am vorbit cu vecina, zice că nu-i a ei. Le-am numărat și pe ale noastre și îs toate. Nu știu de unde a apărut găina aia de aseară. Îmi spuse Mărie când nici nu eram bine ieșit din casă.
– Găina, uitasem de ea. Dă-o-ncolo, bag-o cu celelalte. Nu mai spune la nimeni. Dacă vine careva după ea i-o dăm și gata. Tot în grajd e? Merg să ți-o aduc.
Când am intrat, animalul nu mai era sub cotăriță, ci stătea pe spatele Băluței, care era tolănită lângă perete.
– Cine naiba te-a scos de sub coș? Dacă te călcau astea? M-am uitat înspre vaci.
I-am dus-o lu’ nevastă’, care i-a dat drumul în grădină, împreună cu celalalte păsări. Seara am mers iar să mulgem vacile, dar am găsit ugerele pline de bubițe mici sângerânde. Le-am uns cu ulei și ziua următoare am chemat veterinarul care a spus că el așa ceva nu a mai văzut, dar ne-a dat un unguent. Următoarele zile am tot verificat, însă cum unele răni dispăreau, apăreau altele noi. Lapte nu mai dădeau, iar daca ieșea ceva, era și el stricat, brânzit.
Până într-o zi, în amurg, când am intrat în grajd și am rămas cu gura căscată. Găina neagră sugea la Băluța. Pfui, sătană! O găină să sugă la o vacă! Am strigat-o pe Măria care și-a făcut cruce. Nu știam cum a intrat iar găina la vaci, dar am luat-o de acolo și am închis-o separat. Vacile au început să se vindece dar erau tot mai slabe. Nu prea mai mâncau. Am chemat iar veterinarul, care le-a făcut o injecție, nu era nicio boală de care să fi știut el.
Apoi, cu găina care iar apăru în grajd și cu vacile tot mai slabe, ne-am trezit într-o marți cu Negruța moartă. Măria era cât pe ce să leșine. Vacă de soi bun, ce dădea ea singură aproape 10 litri de lapte pe zi să moară dintr-o dată. La două zile după a murit și Băluța. Vecinii spuneau că nu e lucru bun. Măria era tot mai necăjită, cu fața ca stană de piatră. De la amintirile și discuțiile din fiecare seară, am ajuns să nu mai scoatem două vorbe.
– Mărie, spune ceva. Nu ține în tine să iți amărăști inima. Am trecut noi atâția ani prin multe, trecem și prin asta. Fii tare, că află fata și cine știe ce scandal mai face. Hai că trecem și prin asta, te rog. Plângea iar eu lângă ea încercam să o îmbunez.
Într-una din dimineți am auzit țipăt din curte de mi-a sărit inima din piept.
– Ce-ai, Mărie, ce-ai pățit, că era să mor de spaimă! A venit la mine, vorbea repede și spunea că ăsta îi dracu, ori ne face careva farmece și îmi întinde un ou.
– Sparge-l, zice, sparge-l și să vezi. Eu nu mai pot, iți spun, eu nu mai pot așa!
Am spart oul și din el, în loc de albuș și gălbenuș a curs zeamă albă. Era plin de lapte. M-am uitat la Măria care avea chipul îngrozit și lacrimi în ochi.
– Doamne ferește! Am aruncat repede oul din mână. De la care găină?
– De la care! Zice Măria, de la blestemata aia neagră. De unde dracu o mai fi apărut de ne-a nenorocit.
Apoi, tot mai rău a fost, celalalte păsari au început să facă ouă mici, cu cheaguri de sânge în ele. Nu se mai putea așa. Am luat toporul. Până aici. Urma să îi fac felul, însă nu am putut să o prind. S-a urcat pe coama casei și lătra ca un câine.
Nu i-am spus bine Măriei că am și văzut-o cum dă câțiva pași înapoi și brusc luandu-mă de bluză:
– Vasile, io’ noaptea asta nu dorm în casă nici dacă mă bați. Mă duc la soruica Vetuța, tu faci ce vrei, dar eu te rog să vii cu noi. Le zicem ce s-a întâmplat, că așa nu mai putem.
Ne-am închis păsările, mai puțin pe michiduță, am pus caii la căruță și am plecat amândoi la cumnata. Când le-am spus ce ni s-a întâmplat și-au făcut cruce și am picat de acord să mergem în duminica aia la una din satul de lângă. O știau toate satele din jur vrăjitoare. Era așa cunoscută că au apelat la ea și popi.
Când am ajuns ea ne aștepta deja în drum.
– Haideți, haideți, desprindeți caii de la căruță, îi aduceți în curte. Aici nu poate nimic să intre după ei să vi-i ia. A dat cu mâna peste ei și câteva pene negre au picat pe jos, în fața porții, ca de nicăieri.
Casa era mare, din cărămidă arsă, bine lucrată și pusă la punct. Se vedea că țiganca era înstărită. Înăuntru nu avea animale, iar locul păstra o liniște de mormânt. Pe pereți erau tot felul de obiecte prinse. Potcoave în sus sau în jos, cruci, ață roșie sau albă, chite de busuioc, mături mici, oale de lut sparte sau întregi, semințe de mac în borcane sau dâre de sare care duceau de la o cameră la alta.
– Haideți în salon. Ne-a făcut Solomia cu mâna să o urmăm în timp ce deschidea ușa unei camere mari și întunecate. Aici mirosul era greu, de lână arsă și tămâie, ceară și trandafiri și transpirație.
Ne-am așezat, pe scaunele care fuseseră deja pregătite pentru noi, la indemnul vrăjitoarei care s-a pus la o masă triunghiulară, undeva în fața noastră.
A început Măria să îi povestească, dar Solomia a întrerupt-o. A zis că știe, și-a dat seama de la penele negre. Tot ea făcuse pentru vecina de lângă noi, găina trebuia să fie la ea, dar cine a adus-o, a încurcat casele. Pusese un blestem, o făcătură să piară tot ce era viu din gospodărie, pe rând. Am rugat-o să ne spună cine a comandat așa diavolie și cine a aruncat la noi, dar țiganca nu a vrut. A spus că ea face toate sub jurământ și nu poate vorbi.
Cumnata a întrebat daca poate să facă ceva iar Solomia, cu chipul serios ne-a spus:
– Daca vrea „Petrică” să răspundă la telefon, ne târguim și vă rezolv. Apoi, a luat repede o cană de metal de pe masă, a scuipat în ea și ne-a pus și pe mine și pe Măria să scuipăm, a întors cana cu gura în jos și a așteptat. Au trecut minute bune în liniște când, deodată, paharul a început să tremure și sărea de ziceai că îl zgâlțâie careva. Repede, l-a luat și l-a dus la ureche.
– Alo, da? Da? Petrică?, Da, le spun. Da, calu’ și îl chemi înapoi? Nu, da, bine, le spun.
Noi am rămas cu gura căscată și cu Mărie și cumnata care tremurau de frică. Când a lăsat cana jos, metalul arăta încins de ziceai că e ținut în foc. Ne-a turnat în el agheasmă și ne-a spus să bem.
– Se rezolvă! Mâine vă întoarceți acasă, luați cu voi astea și ne-a dat un cuțit ruginit, 6 ouă clocite și o traistă albă din lână netoarsă. Când ajungeți, pe locul în care ați găsit-o prima oară, puneți ouăle astea, ea se va așeza pe ele. Atunci o puteți prinde, o tăiați cu cuțitul de vi-l dau. Ce găsiți înăuntru bagați în traistă și la toate le dați foc, da’ nu în casă. Patronul meu a spus că calu cu stea în frunte rămâne la mine. Asta să fie plata voastră.
– Vaai, dar nu putem plăti? Noi am venit pregătiți cu bani, cum să iți dăm calul? Vacile ne-au murit, să iți dăm și calul? E prea mult pentru noi. A spus Măria care se ridicase în picioare și mă ținea de mână.
– Asta a cerut Petre, asta vă cer și eu.
Muierea iar a început să plângă, dar eu i-am răspuns că suntem de acord. I-am mulțumit că ne-a ajutat cu așa bai mare.
– Era să uit, să strângeți toate penele negre pe care le găsiți prin casă și să le faceți mănunchi. Le prindeți de grindă ca să nu se mai apropie nimic de voi. Faceți casa însemnată, că Petrică și ai lui știu.
– Mulțumim încă o dată, să iți dea Dumnezeu sănătate că ne-ai ajutat, am spus noi și am ieșit în stradă.
M-am uitat înapoi cu părere de rău după cal. Am văzut-o pe țigancă cum pune mâna pe el și, ca săgetat, calul a căzut mort. Ajunși acasă, am găsit găina mare, cât trei, pene peste tot, iar pereții ca stropiți cu lapte. Ne-am dus repede să punem ouăle în grajd și am tot pândit spurcăciunea. S-a așezat, ne-am apropiat încet. Am găsit-o încremenită, ca o paiață. Măria a luat repede cuțitul și i-a tăiat gâtul. Apoi, cu lama am spintecat-o de la grumaz până la târtiță. Mațele erau putrezite și înăuntru, legat cu păr de cal și doi bani vechi, era un săculeț din cârpă roșie. Am tras măruntaiele cu un băț și le-am băgat repede în traistă. Am pus găina în coș, traista peste ea și am scos-o prin grădină până în capătul ei, înafară, Măria a adus paie și petrol. Am aprins-o acolo pe loc. A ars până s-a făcut cenușă.
Cu penele am făcut ce a zis Solomia, le-am făcut mănunchi și le-am prins de grinda casei. N-am mai avut probleme de atunci, dar Măria a început să meargă des la preoți și să citească rugăciuni. Ne-am cumpărat două vițelușe, am tăiat cocoșul negru de care nici nu ne-am atins cu gura, iar pe restul le-am tranșat și le-am dat fetei la oraș și la cumnata. Decât să trecem prin ce am trecut, am preferat să ne cumpăram ouă. Cumnații ne-au dăruit un cal și au zis că îl plătim noi cum și când putem.
Într-o duminică, când veneam de la biserică, ne-a văzut vecina și a venit grabită să ne întâmpine.
– Auziți, io’ cred că e o găină de-a voastră la mine, una neagră.
M-am uitat la Măria, care mi-a aruncat o privire grea înapoi.
– Noi nu mai avem găini, le-am tăiat pe toate. Dar mergi la Solomia, că ea știe sigur a cui e, a spus Mărie. Ne-am băgat amândoi în casă, am încuiat poarta și ne-am îndreptat spre odaie. Afară cerul se întuneca și părea că urgia se pregătește să vină cu tunete și fulgere care împărțeau norii.
1.- Am spicuit 3 ,,momente” ale dialogului dintre Laura MUȘAT şi poetul & prozatorul Andrei DÓSA. De reflectat! Citiți întreg interviul în cel mai recent număr www.observatorcultural.ro/articol/cind-scriu-sint-proprietarul-subtil-al-unor-teritorii-neingradite/ Ce îți aduc ție scrisul, poezia, dar și ficțiunea? O stare de visare controlată. Cînd scriu, sînt proprietarul subtil al unor teritorii neîngrădite. Pe aceste teritorii îmi permit să dezlănțui forțe psihice care în lumea reală mi-ar putea crea probleme, inclusiv cu legea, cu autoritatea. Și simți vreodată că ești subiectiv cînd scrii despre toate astea? Sînt cît se poate de subiectiv, pentru că sînt afectat. Nu există obiectivitate în scris. Există doar puncte de vedere, mai mult sau mai puțin empatice, mai mult sau mai puțin cuprinzătoare. Cît de mult consideri că ar trebui să dea un autor din el pentru a scrie autentic? (….) Cred că nu e vorba de cantitate aici, ci mai degrabă de obsesie. Obsesia de a explora într-o anumită direcție. Obsesia de a arăta dincolo de uman, fiind în același timp foarte uman. În plus, autenticitatea se cultivă, în spatele ei e multă muncă, multe lecturi și o mare capacitate de absorbție a manifestărilor culturale de orice fel. Pînă la urmă, autenticitatea înseamnă să fii un burete, să ai o sută de ochi ultravigilenți în cap și un nas fin, de copoi, care te ajută să nu pierzi niciodată urma acelor lucruri care te interesează cu adevărat. (Ultima familie tradițională este cel mai recent volum de poezii al scriitorului Andrei Dósa, publicat la Editura OMG Publishing.)
– În același Observator Cultural, reținem, pe lângă multe alte articole, cronici, polemici, eseuri, toate girate de semnături prestigioase, și cele două recomandări de lectură: una din partea librăriei Cărturești și o a doua datorată librăriei independente, din Timișoara, La Două Bufnițe. Sunt vizate două cărți de poezie: Cătălin Șuteu, apelofo_b, OMG Publishing, 2023, 72 p., a cărei recomandare, vădind un spirit exegetic tot mai pregnant și subtil, e semnată de poetul Cristi Căliman, colegul nostru paveldanist și Antologia de poezie Apocalipsa după Marta de Marta Petreu, Editura Polirom, 2011, 480 p., cu o recomandare, sub semnătura Carinei Josan, remarcabilă, de asemenea, printr-o relevantă ținută analitică și sintetică, cu atât mai mult cu cât, în vizorul exegetic (și într-un spațiu tipografic fatalmente restrâns), tânăra autoare evidențiază trăsături distinctive ale poeziei uneia dintre cele mai importante scriitoare optzeciste din literatura română, citând remarca absolut elocventă a lui Norman Manea despre întreaga operă poetică a Martei Petreu aflată sub ,,marca adevăratei poezii, a adevăraților poeți.” Citiți revista Observator Cultural nr 1204/18-04-2024 ! A consemnat E.B.
Aşadar, au participat şi şi-au exprimat opiniile: Cristi Căliman, Anastasia Coste, Izabela Radosevici, Ionuț Manea, Marius Dimcea, Floricel Bogdan, Octavian Hrițcu, Marian Oprea și E.B. Delia Costea a ales să fie cât mai concisă: s-a declarat de acord cu toate opiniile exprimate. Cuvântul final l-au avut cei doi protagoniști ai serii: Vali Botezatu și Alex Balica. De subliniat apetența lui Alex Balica și aptitudinile sale promițătoare pentru discursul critic. Montaj: E.B. Foto: Delia Costea și E.B.
ANUNȚ: Joi, 25 aprilie, ora 19,30, vor citi: Delia Costea – proză (pt. copii) și Marius Dimcea – proză
Au citit Vali Botezatu şi Alex Balica.
Se meditează … Cu textele în față!
Analizează și argumentează temeinic Cristi Căliman. O va face și Izabela cu fineța unei … matematiciene pur sânge…
Anastasia Coste – analiză dezinvoltă, cu umor, dar făra concesii, cu accente pe aspecte de tehnică a(le) scriiturii..
Se pregătește Ionuț Manea. Observațiile sale vor avea, ca totdeauna, concizia, concretețea și precizia profesionistului în domeniu. Spre beneficiul colegilor cenacliști.
Alex Balica, în așteptarea verdictului…
După comentariile consistente, ale lui Marius Dimcea și Floricel Bogadan, se mai și glumește (ca la grădiniță…)!
Cu textele și notițele în așteptare…
Să le amintim debutanților, Bianca Cârstea și Denis Nechifor, că sunt membri de drept ai cenaclului. Îi așteptăm în continuare!
Vali Botezatu
***
şopârle aurii în frac scurmă imperiul decolorat pământul în carouri, chel, cu plasturi imenşi peste cratere secundele şuieră violent iarna poartă sandale cu ciorapi soarele de la miezul nopții s-a proțăpit ca o tumoră malignă obrazul stâng e pârjolit, cel drept a degerat într-un crepuscul etern ultimele pietre fumegă sub norii gestanți o evoluție amanetată un somn alert un soare care a uitat să mai apună.
Colaps gravitațional butoane voluptoase activează rotația cârpaciul viselor toarnă aur peste gurile puroiate dorul se sparge în fascicule de radiații din nori curge literatură cu mațele întinse în Babylon, pictezi grădini pe cutii de conserve ne mişcăm lasciv în Antipa otrava zilei, pâinea şi vinul, trădarea şi dioxidul de carbon leacurile conțin obuze la vârf de ac în pelerinajul tomberoanelor ne mesteci bisericeşte, apoi ne scuipi. Persefona de weekend obrajii clipocesc în alcool, perseide în pistrui născută la două alei distanță de cimitir crescută alături de un câine Pixy a ros uşile
l-au bătut până i-au scos ochii din orbite cu ochelarii fumurii privesc prin geamurile Fordului către coşul casei aleg bomboane cu fructe de pădure din fundul pungii sparg în dinți aroma liz tailor mai spune cum n-am ajuns nimic şi prietenii mei nu sunt prieteni şi eu nu sunt eu măcar e cineva să-mi sufle-n ureche în caietul 3 de poeme e un leu mânjit de amfetamină pe margini nu v-am zis niciodată că era să mor şi ultimul gând, în oglindă, era ruşinea.
Cerşetor Aurel, omul negru era omul bun a murit la poarta şcolii, în fund l-a văzut grupa mică salcia tunsă scurt ca o fetişcană gardul mic de fier apoi mirosul umed al lumânării i-au spălat intestinele cu detergent de vase când o să facem chimie o să-ți explic de ce moartea e colorată un singur mac în mijlocul terenului de sport îmbată lăcustele fanfara ca un jet de apă în ochi convoiul fără lacrimi adunăm monede reci şi le lipim de frunte
Planeta cu gumă la metru
în liniştea fără gust, beznă adulmec chiştoacele mamei climat umed, cordul aritmic al harpei în centrul pământului prima amintire, bunica taie şuvițe, cad pe furoul magenta, între pulpe de plastilină, le strânge în ghemotoace cu tot cu scame o visez străină, frumoasă, în albastru palid în pauza de fumat benzodiazepinele flutură în stomac cartierul cu intestine de balenă recidivistă vomită Moscatel mâini schizoide vibrează în îmbrățişări SH
***
somnul dulce în camera priveghiului un câine latră în şoaptă pereții albi se surpă încet uşa fără lacăt rămâne în picioare nu intră nimeni deşi e horă în curte, oamenii se ating lovesc cu fruntea acoperişul ce adăpostea viespile din pod şoarecii ațâță singurătatea în farfurii un şir de furnici cu aripi mă cară într-o postavă de lemn trupul spălat cât e cald ‘nu i se rupă oasele să râdă ceilalți de moartea lui prietenii nu râd, oricum află prea târziu şi le e dor o vreme apoi adorm şi ei
papile m&m’s incisivii înțeapă coarde vegane pro avort mortul e proaspăt pe cazier 16PM, scrisul se simte ca grija maternă în jurnalul adolescentin visez mustăți pe fața lui Putin durerea e un miniaperitiv PTSD astenii cu metabolism de fier cojocul artizanal cu miros Haribo între războaie TikTok şi school shootings latru cu stropi câinele linge mâini aspre you are the reason why I’m still hangin’ on obsesiv. compulsiv, dark empath, sau un amărât cu buzunare murdare în căştile wireless – hentai HD la poartă, Sf. Petru cu mască şi mănuşi sterile.
Alex Balica
Pasul de felină, rujul, dresul
Pasul de felină, rujul, dresul, Ce le e dat ochilor să vadă… Cine-i prădător și cine-i pradă? În noaptea ce n-ar trebui să ardă Prin două corpuri fără gardă Ce au unul spre altul – mersul. Ce repede se frânge sensul Când gânduri zbiară ca să iasă Prin unghii ascuțite ca de coasă, Se închid de-a latul ca o plasă Dintr-un alt trup ce mi-e acasă, Devine îngust tot universul.
Printre degete Printre degete lumina se sfarmă Parcă și spațiul doarme fără interes; Nu sunt puține cele ce le-am înțeles Căci lângă tine totu-i atins de karmă. Printre degete lumina se sfarmă Subtil ca o stâncă mângâiată-n valuri, Așa cum se-nalţă muntele pe lângă dealuri Așa și astrele ți-ar sta toate-n palmă. Parcă și spațiul doarme fără interes, Timpu-i grăbit doar când ești aproape Iar multul râvnit am să-l las să scape, Să te țin la piept e tot ce mi-am ales. Soartă Vreau să mai pun un cer peste cer Ca în el să îmi caut mai fericite sorți, Să-mi lumineze până în colburi de fier Până-n hăuri de mine oțelite cu porți. Când de noapte bună cade pleoapa Să nu mă trezească coșmarul din vis, Să pot să-mi termin de săpat groapa, Să mi se dea ce a fost promis.
Siderali – Regele peste foc
1 Prolog I: Atmosfera “Este ca și cum ai omorî piatra.” – zisă a multor generații. Zisă de când nu erau dialecte. De când granițele nu erau mai departe decât gardurile propriilor așezări. De când munții încă nu se scufundaseră în oceane și de când omului nu îi erau cunoscute alte stele decât cele văzute de pe Mesa. De la pădurile ce te puteau face pierdut, dacă nu erai unul de-al lor, până la deșerturile în care doar cei fără oase cutezau să le străbată – toți știau ce înseamnă. Chiar și mult mai târziu, de la cei ce mergeau pe sub oceane, până la cei ce schimbau cerurile cum pofteau – încă mai țineau vie amintirea. Umbla vorba și printre nomazi că dacă spuneai cuvintele, dar doar pe tonul potrivit, până și fiarele te-ar fi putut înțelege. “Este ca și cum ai omorî piatra.” e doar o zicală prin care spui că ce vrei să faci nu schimbă nimic, fie lucrul înfăptuit sau nu. Că nu se schimbă ceva. Că este nimic. Dar s-a uitat și sute de ani au trecut. Au uitat izvorul. Și ce nu mai ști, nici nu poți învăța pe altul. Au uitat că omorâtul pietrei nu este un joc de cuvinte sau vreo idee isteață. Ci, desăvârșit este. Dar faptele spuse mai rar devin amintiri. Doar cele norocoase ajung legende. Eu cunosc doar legenda. Iar legenda spune că a fost odată un timp atât de vechi, încât nici desenul nu se născuse încă din mâna oamenilor. Un timp în care era un Om Mai Om decât ceilalți. Se spune că el putea controla însăși viața. Că pentru el, moartea era doar un gând pe care îl înțelegea pe de-a-ntregul. Într-adevăr, existau oameni și atunci, cum sunt și acum, care erau extraordinari. Ce făceau să plouă, dacă se voia ploaie. Sau zgâriau norii, doar de dragul ființei. Dar niciunul nu putea să controleze viața. Legenda mai spune că cele mai puternice familii ale acelei vremi s-au adunat în fața acestui Om Mai Om decât toți ceilalți. Iar ei au cerut un singur lucru: nemurirea. Căci ea putea fi dată fără a vărsa sudoare. Dată ca un gând pe care îl ai și imediat dispare. Omul Mai Om a luat o piatră de pe jos și le-a răspuns că dacă cineva poate să omoare piatra, atunci el va oferi nemurirea tuturor. Și le-a aruncat-o la picioare. Iar mulțimea a început să se îngrămădească. Unul mai puternic decât altul, cu arme mai grele decât ei împreună. Și când s-au simțit mulțumiți, l-au chemat pe Omul Mai Om decât ei. Iar el a spus că piatra încă este. Chiar dacă ochiul nu o vede, vântul tot plimbă praful din ea. Nu se mai știe ce s-a întâmplat mai departe, dar cert este că oamenii au reușit să facă piatra să dispară. Uneori se zicea că a trecut o generație. Alteori că au trecut și mai multe. Dar au biruit. Iar când Omul Mai Om a fost chemat iar, el a spus că piatra încă este. Dispărută, cu siguranță. Dar nu omorâtă. Pentru că ea există în anumite minți, încă întreagă. Iar oamenii fiind atât de prinși în scopul lor neverosimil, au început să se omoare între ei, pentru a omor piatra. Iar această atrocitate a continuat până când au mai rămas doar o mână din ei. Când l-au chemat pe Omul Mai Om, acesta nu a mai venit. Iar când ultimul om a uitat de piatră, doar atunci Omul Mai Om ar fi putut fi rechemat. Dar e ca și cum ai omorî piatra să mai încerci să-l chemi acum.
2 poeme de Denis Nechifor (anul I. Fac. de Filozofie a U.V.T.)
Îmi place să fiu om Adie un vânt singuratic Urechea începe a-mi sângera Simt îmbrățișarea unei angoase Încerc să văd prin praful ochilor putreziţi Lumea își joacă un dans al ploii Nu mai îmi simt ființa Cuvintele mi se dezarticulează în faţa privirii Iar eu împreună cu ele. Corpul se simte ca o piatră moale Un munte lichid inflamat O bucată de lemn fosilizată Dimineața asta Organele m-au servit cu o demisie Și o oarecare infecție în suflet „Ne-a făcut plăcere” Au spus. Ce înseamnă a fi, până la urmă? Un corp funcțional, un suflet sănătos? Poate o conștienţă prea extinsă Mă îndoiesc iar dicţionarul nu mă ajută Creatul nu cunoaște mâna creatorului Merită să te sugrumi în adevăruri? Să te îneci în fabule expirate Și în vise dezolante Ce ar fi dacă aș muri? Cred că am dreptul Voi ce spuneți?
Ceaţa de dimineață Râuri mute, Se înnorează, pietre sparte Crapă scoicile Marea sfâșie morile Oameni de hârtie, Zgârie potecile pe care le fac cu gândul Suflete înecate în cioburi lichide Își cauta sisiful Ceru-i gol, și atât Spațiu-i nimic, și atât Sufletu e sec, și atât Prilej al disperării
Vis echivoc Moarte disparată O viață bună Atât am de zis Bună dimineața Vise splendide La fel ca și tine!
Vă invităm să participaţi la cele 2-ă evenimente literare, din 17 și 18 aprilie, cu o adresare aparte pentru cititorii timișoreni aşa cum , de altfel, rezultă din însuși titlul cărții. Veți avea ocazia să-i cunoașteți, în mod direct, prin lectură și dialog, pe cei 3 autori, speciali, ai Timișoarei și nu numai… Pentru cei care nu cunosc, ,,deconspirăm” faptul că cele două autoare, Beatris Serediuc și Eliana Popeți, își pot revendica, de drept, începuturile scriitoricești în însăși ambianța creativă a Cenaclului Pavel Dan al C.C.S. T. Se întâmpla pe la finele primului deceniu și începutul celui de al doilea al(e) anilor 2000.