Participanții la Tabăra de creație literară „Petre Stoica” 2023

            Vă invităm să-i cunoașteți pe participanții la Tabăra de creație literară ,,Petre Stoica” desfășurată la Jimbolia, în perioada 25 – 28 septembrie   prin lectura câtorva poeme, citite în cadrul întâlnirii cu Cenaclul ,,Pavel Dan”, din ultima zi a taberei, desfășurată la Timișoara, în sala de cenaclu a C.C.S.T.

Maria Ivanov (n. 21 septembrie 1993, Republica Moldova) poetă, director executiv la Revista TIMPUL din România, ediția din Republica Moldova. A debutat în 2022 cu volumul de versuri „Totul va fi bine”, editura Prut Internațional.

Burta mamei

îmi doream

să amân cât mai mult

ziua în care mă vei părăsi

te rugam

să nu te rupi din mine

acolo erai în siguranță

mi-era frică de momentul în care

voi împinge până la capăt

linia de demarcație

simțeam cum

neliniștea mă strânge de gât

mă dureau

genunchii zgâriați

dezamăgirile iubirii

trădările prieteniei

poverile, provocările

pierderile

și grijile vieții tale de adult

dar te-ai grăbit să vii mai devreme

priveam chipul tău

un cubuleț de zahăr

și nu puteam să-nțeleg

ce vom face

într-o

lume

plină de incertitudini.

brațele mele

își pierd constant

din capacitățile protectoare

și-mi doresc

să fii din nou în burta mea

și amândouă în burta

mamei mele.

Metamorfoze

azi am remarcat că Alexandra îmi este până la sâni

săptămâna trecută a împlinit 5 ani

și deja își pune primele probleme existențiale

zicându-mi că ea nu dorește ca eu să devin bunică

atunci când ea va fi mamă.

o privesc și mă-ntreb cu groază când a crescut

tot ea îmi dă alternative –

când eu voi fi mamă, tu vei fi copil

și eu voi avea grijă de tine

așa cum tu ai de mine

acum nu mai știu dacă…

trebuie să-ncerc să opresc timpul

sau să îl grăbesc…

Teodora Florea este reporter cultural pentru Revista „Teatrul Azi”, regizoare de teatru (artistic şi tehnic) şi poetă emergentă. Constănțeancă transplantată momentan în Bucureşti, împreună cu un motan mândru pe nume Faust, caută să exploreze în spirit jupiterian poveşti de viaţă, sentimente şi experiențe viscerale. Puteți s-o găsiți în diverse publicaţii online (NoisePoetry, Zugswang, Decopertat), dar şi în volumul colectiv de poezie „post-ironic blues”.

Posibilitate existențială

Re-evaluarea constantă a sinelui prin

Devoalarea răului şi a binelui,

Mă tot fractalizez

Mă descompun matematic

Examinez metodic şi ineficient

Conştiința mea semi-colectivă,

La fiecare lună nouă ce tremură pe zenit.

Arde o sevă jupiteriană în venele mele,

Pâlpâie văpaia în adâncurile

Mind palace-ului meu, un turn de fildeş

De unde studiez ca un astronom bătrân

Rămăşițele tinereții.

Luneta supradimensionată a prezentului

Nu reuşeşte să distorsioneze umbra

A ceea ce s-a consumat cu stranietate

În anii de sânge, sudoare, salivă.

Acum aş vrea să evadez din viaţă aşa cum

Un copil răzvrătit muşcă sfârcul mamei –

Instinctual şi cu disperare.

Adâncul narcisic

Vreau să mă dezic complet de mine.

Îmi devine inima un canal emoțional,

O gherlă îmbâcsită, lipsită de puterea

De a se drena de impuritățile aduse

La reflux de fluviul întâmplărilor.

Se-aseamănă, uneori, cu o mlaștină –

Acidic, descompun amintiri-gunoaie,

Împotmolesc chipuri vechi și noi în reflexii diforme,

Se-adună muște gălăgioase în jurul

A tot ce era, cândva, luminos.

Inima mi-era o grădină acvatică, ascunsă,

Unde creșteau nuferi în adâncuri plămădiți

Către suprafață. Amețitoarea miasmă emanată

Chema licurici și libelule în miezul lor,

Hrănind mici minuni cu speranță dozată.

Deunăzi, au început hoiturile răsturnate

Cu fața către rădăcinile putrede

Să tânjească după un nou plus, o nouă oază.

Fără de păcat nu este nimeni în lume;

Unii își păstrează sfințenia înaintea

Dezvăluirii anticipate a adevărului.

Poate mâine voi lupta  mai bine

Împotriva sinelui și-al răului.

Pentru inima asta, capcană carnivoră,

O să mai plâng niște ani buni

Înainte să o purific de toate neajunsurile.

Până atunci, îmi sunt grădinar, cu ferme mâini

și gânduri, plivesc, strâng, împing către deltă

Confluențele ordinare.

Rădac Dalia-Maria  are 21 de ani, este din Alba Iulia, și studiază la facultatea de Litere din Sibiu, specializarea română-engleză. A publicat în revista Axis Libri, Discobolul, și pe platforma online Noise Poetry. În această vară a participat la Z9 Camp și la Tabăra de Creație Literară ,,Petre Stoica”.

Instinct conservator     

Simptomele-mi sunt comerciale 

Pe străzi gri necunoscute ochii tulburi vânează caracatița cu tentacule care nu îmi dă pace

Carnea-mi tremură 

Înghit sec 

mirosul de putrefacție îmi amintește de oamenii care se sinucid în cercuri de umbră 

Scârțâitul cauciucurilor, graffitiul de pe blocurile comuniste și tina de pe haine 

trezesc în mine instinctul conservator care-mi spune că trebuie să pătez cearșaful cu sânge

sunt o floare solitară înconjurată de alte flori care simt la fel.

 Depersonalizare 

Policlinica e stațiunea balneară a copilăriei

Trupul putrezit devreme 

văruit în sufocare, a primit sentința de a se dizolva în pereții mâncați de mucegai 

Pe scaunele decojite am învățat să mă refugiez în singurătate

îmi adoram mutațiile, am făcut cunoștință cu ele

Posedam gânduri noi 

mă interesa ce boală a stat pe scaunul meu înainte de a mă așeza

îmi hărțuiam amigdala nu o lăsam să-mi dirijeze emoțiile

Eram un copil care își dorea să rămână internat.

   Oamenii cu aripi

– îmi plac oamenii cu aripi –

Stomacul e devorat din interior

Mizeria care mă înconjoară nu se duce

-și păsările sunt oameni-

Stau pe marginea drumului ca viteza mașinilor să îmi curețe carnea

Seturi personalizate de porunci trec pe lângă mine

Nu mă vede nimeni

– păsările sunt alți oameni

 oameni mai sus de oameni –

Rebeca Maria Oanță, e din Cluj-Napoca și a absolvit Facultatea de Litere atât licența cât și masterul. Scrie poezie din liceu, dar mai serios a început tot în timpul facultății. A publicat în Echinox, revista Steaua, Tuș Zine, în online pe Noise Poetry și O mie de semne. Anul trecut a participat la Z9 Camp, a citit în cadrul festivalelor Stand-Up Poetry și Ecosistem din Alba Iulia, respectiv București. Anul acesta nu a activat atât de mult în spațiul poeziei pentru că a fost plecată cu Erasmus în Torino, așadar oportunitatea de a participa la Tabăra de Creație Literară ,,Petre Stoica” o bucură foarte mult.

cine

sperietori de ciori care aproape seamănă cu ființe umane
cine ar mai fi văzut în fânul înghesuit printre zdrențe 
atâta expresivitate
cu mâinile întinse ca un crucifix deasupra lanului auriu 
apără comoara timpului și a fecundității. 
cine ar mai fi crezut că
vântul nu o poate doborî,
că rămâne fermă în fața ciocurilor însângerate
cine ar mai fi crezut că lumea e un câmp spasmodic,
o cameră de recuzită pentru imensa și adevărata piesă de teatru din ceruri
printre nori plutind cuvinte
cine ar mai fi bănuit
că vom vorbi despre totalitarism încercând să ne ferim de ploaie
luptându-mă cu umbrela și vântul
iar campusul gol înghițindu-ne vorbele 
o gură de cleștar
clădirile semi-luminate ca niște măsele cariate 
neantul este praful din gene
saliva e aproape un cuvânt,
e o silabă;
frustrările tale se amestecă în ploaie
privești prin lentile aburinde o lume lipsită de sens
alunecăm în liniște cum alunecă acul pe vinil
îmi scârțâie tălpile când umblu prin conștiința ta,
las dâre groase
de uitare și resentimente
ești mereu critic cu urmele mele de copil.

***       

după ce m-am dat cu rolele pe înclinata

și am băut un shot de absint

am învățat ce înseamnă

ca zilele să se unească și să se confunde

ca într-un film

frame by frame

văd jumătate din mine

cu părul întins cu placa și fond de ten prea închis la culoare

învăț să accept jumătățile greșite

scriu poezia feminină

literatura de șters lacrimile casnicelor rămase văduve

pentru că orice este pentru femei

e înflorit

dantelat

insuficient

așa-i și cu partea asta din mine

rămasă pe jumătate undeva

pe străzile denivelate

între mărunțișurile zilei de azi și celei de mâine

nu pot vorbi serios despre cum e să combini în baruri întunecate

și să-ți amintești acum

după ce ai citit două articole

despre cum extrovertiții sunt mai fericiți decât introvertiții

și să-ți blamezi familia

temperamentul

frica

că nu reușești și tu să le zâmbești mecanic trecătorilor

și de ce naiba îți aduci aminte acum la două noaptea

de vreo combinație nereușită

când poți să spui mersi

că uite ai ajuns până aici

și uite câți oameni noi de la care să înveți lucruri

oameni care au alte experiențe

altă viață

care miros a limoncello și țigări rulate

pe-care-tu-nu-le-ai-putea-fuma-niciodată-pentru-că-ți-ar-da-cu-panică

dar nu

ai ales să te îneci în amintirea ștearsă a zilelor de vară

ești în spatele blocului pocnești semințe

înveți să fumezi

și-ți amintești la ce scară de bloc locuia fata x

și cât era ceasul când ai ajuns acasă după ce x a făcut x

și totul e un amalgam melancolic de amintiri la care nu te poți întoarce

dar ești într-un loc străin unde nimeni nu vrea să asculte povestioarele astea lipsite de relevanță

Clara Caradimu, a terminat Facultatea de Filosofie, iar în prezent scrie poezie și pictează. A publicat pe platformele Noise Poetry, Haimanale Literare, Revista de Povestiri, a citit la ediția 281 a Institutului Blecher și urmează atelierele Mornin’ Poets.

pentru mine deja se întâmplase

adică nu citesc cuvintele frumoase de pe pagină sar

 peste toate motivele care m-au făcut să aștept și să sper. sar

direct la părțile cu sex înainte să știu despre ce e vorba înainte

să mă îndrăgostesc de vreun personaj.

așa și cu tine de abia te cunoscusem

dar am trăit o viață întreagă în hanul ăla din pădure.

îmi aduceai conuri de brad iar eu te sărutăm de 6 ori

și după fiecare pas urcat pe scară

încă de 8 ori până ajungeam în dormitor

îți sărutasem deja toată fața

cu săruturi tot mai uscate.

mă dor buzele, gestul ăsta devine o mișcare și nimic mai mult.

un biet mușchi

râdem unii de alții ne facem urechile

să cadă

în săli de curs și tabere

ne prefacem reciclăm povești și secrete

în sălile de curs și tabere

cel mai bun joc e cel de-a prefăcutul

prietenilor ce calzi și buni sunteți

ca sucul de mure strivite

în autocar

inima e un biet mușchi

împachetat între două felii de pâine

sandviș

din care apucăm cu toții o îmbucătură

Bogdan – Alexandru Petcu (n. 1995, loc. Albele, jud. Bacău) a studiat filosofie la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. A debutat în anul 2022 cu volumul “transcender” la editura Charmides, volum finalist în cadrul Bac-Fest 2023 și laureat al Premiul Național Filstreet Pitești pentru debut în poezie 2023. Înainte de a debuta, a câștigat Premiul Prieteniei în cadrul Concursului Naţional de Poezie „Acelaşi cer ce nu e“, Premiul “Magda Isanos” la Festivalul Național de Literatură “Rezonanțe Udeștene”, premiul I la Concursul Național de Poezie “Ion Chichere”, premiul “Ars Poetica” la Concursul Național de Poezie “Panait Cerna” ș.a.. A citit la Brumaru., FILIT (Noaptea albă a poeziei), Poeți la Meru, Institutul Blecher, “Nepotu’ lui Thoreau”, și a participat la taberele de scriere creativă de la Ipotești, Săvârșin și “Petre Stoica”.

Zacuscă

Sunt dăunată, spune ciuperca ciupercii
prin rețea de miceliu. Visez descendență:

aparență și chip înrudit să răsară,
corpul fructifer să ne fie măcar până diseară.
Din filamente subterane prolixe
dispar incandescență – formele
fixe de viață – prin regresiune-n substanță.

Arhitectul de limb și nervuri ne transformă
în stârvuri, spune ciuperca ciupercii apoi.
Și mai spune: Arhitectul ăl sur
ne-a făcut să ne-arate natură și parte,
că natura nu e contrucție vie, construct.

Pus între minte și soare – chiar dacă paria –,
cuprind din lumină fascicul, mediez ce pot media,
deci am trecut pe lângă ciupercă și-am spus că
mâine o mănânc în zacuscă.

Gheaţă și obsidian

(din transcender, Charmides, 2022)

Cuvintele au o faţă sensibilă,

îmi scrie Ioan și îl cred.

Cuvintele mele sunt din obsidian, îi răspund,

cu imperfecţiuni mici, fine,

cu o sensibilitate anostă, oarecum dubioasă.

Un hematit, un magnetit

într-o corporalitate largă și permisivă.

La Teotihuacán meșterii șlefuiesc zei

din obsidian. Iubesc gheaţa, păcatul,

frigul, zăpada și obsidianul. Visează

la o planetă ciudată, așa cum visez și eu

cu Ioan câteodată. Sub gheaţă și obsidian

să fie sirene și pești cu solzișori strălucitori

și curaţi. Să fie râuri de metan și munţi fragili,

de gheaţă, în locul celor bogaţi în silicaţi,

și lacrimi de apași pe crestele lor

și câteva imperfecţiuni mici.

Cuvintele sirenelor stinse

sub gheaţa de pe Titan. O faţă sensibilă

pe care nu am vedea-o nicicând

la minus 180 de grade Celsius

Sergiu Ardelean (n. 1996, jud. Arad), a absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie – UVT, și programul de studii masterale Literatură şi cultură – contexte româneşti, contexte europene, în cadrul aceleiași facultăți. În prezent lucrează ca librar la Cărturești, înconjurat de oameni dragi, muzică bună și cărți pe alese.

***

Vântul aspru-mi sfărâmă oasele.

Soarele-mi topește ambițiile

La frontiera incertitudinii,

Unde sunt devorat de harpii

Ce locuiesc în spelunci și caverne,

În catacombe și cavouri roditoare.

Emulație și belșug de fantasme

Dincolo de vitraliile minții mele

În turnătoria ororilor

Mai rezistente ca oțelul de Toledo.

***     

Sucombat în agitația momentului

Și înghițit de tenebrele nopții

Care încă îmi dau târcoale

Sorb din cafeaua unei noi zile

Toată amărăciunea acestei clipe.

Livid, într-un colț al cafenelei

Unde-mi dau în pârg prunele de sub ochi

Umerii mei se înghesuie în josnicie

Închizând evantaiul micilor ratări

Domol precum sărutul unei șoapte.

Sunt captiv într-un sălbatic trup

În corsetul de ciment și sticlă

Cu străzi și bulevarde agitate

Unde oamenii mișună sub îndrumarea

Propriilor reflexii.

Valentin Rusu are 23 de ani și a absolvit Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, specializarea Jurnalism, în cadrul Universității de Vest Timișoara. Iată ce ne spune despre el: Nu o să spun ceea ce îmi place să fac, o să spun ceea ce nu îmi place. Nu îmi place să răspund la întrebarea “unde te vezi peste cinci ani?”. Mereu răspund altceva. Nu pentru că nu aș avea planuri de viitor, ci pentru că planurile mele depind doar de un singur factor: să fac ceva ce mă face fericit. Așa că voi tot face câte ceva până când nu va mai fi nevoie să fac altceva.

(fragment de proză)

Majoritatea copilăriei am petrecut-o într-un sat de lângă oraș, alături de bunicii mei. După o anumită vârstă, doar alături de bunica.

Stăteam la bloc, nu la casă, singurul bloc din sat. Era un sat care începea să se dezvolte ușor, ușor. De la magazinele alimentare, la supermarketuri și farmacii. Dacă mai erau câteva blocuri, nici nu observai că e sat.

Îmi amintesc diminețile de iarnă când străbăteam distanța până la școală pe ulițele acoperite cu straturi mari de zăpadă și cum după fiecare cotitură, singurul scop al unui câine era să te latre sau să te alerge. Câteodată mă întorceam acasă de la școală, mâncam și plecam iar. Plecam să joc fotbal la terenul școlii. Nu era un teren foarte bun, dar nici plin de noroi. Era asfaltat, numai bun să-ți umple genunchii de julituri.

Vacanțele de vară le petreceam la țară, la unchiul meu. Îmi plăcea să mă conectez cu natura, exceptând momentele când mă duceam cu vacile, doar în acele momente aș fi preferat să fiu înconjurat de blocuri și de orice altceva. Și asta nu era activitatea pe care o uram cel mai mult, ci atunci când trebuia să strângem fânul. Sudoarea, paiele și praful îmi învăluiau corpul și mâncărimea era de nesuportat. Îmi venea să-mi jupoi pielea, sa o bag în buzunar și să o pun înapoi după ce ajungeam acasă și mă spălam.

Când căldura era de nesuportat, preferam să mă duc la râul din sat și să mă arunc, orice numai pentru a scăpa de căldura. Apa nu era foarte mare, dar suficientă să-mi învăluiască corpul. în afară de bălăcit, la râu mai puteai pescui, nu cu undița, ci cu mâna. Cred că era și mai eficient așa. După ce prindeam câțiva pești, adunăm câteva bețe, aprindeam focul și îi mâncam pe malul râului.

Poezia merge mai departe: Cristian Căliman

Poezia merge mai departe și în lunile de vară! De data aceasta ne delectăm cu 6 poezii ale colegului nostru Cristian Căliman, pe care vă-l invităm să-l ascultați.

Câteva rânduri și imagini (restante…) de la un eveniment anunțat !

    În 3 august (de Ziua Timișoarei), de la ora 20:00, s-a desfășurat o seară de Poezie și Muzică, organizată de Fundația Județeană pentru Tineret Timiș (FITT), în grădina de vară a Casei Tineretului (În Spatele Casei), cu ocazia festivalului internațional Youth Summer Fest.       

   Evenimentul a adus laolaltă cenacluri literare din oraș (Cenaclul ,,Pavel Dan” al C.C.S.T., Cenaclul ,,Comuna 30”, Cenaclub) și tineri muzicieni din mai multe țări.

   Din partea Cenaclului ,,Pavel Dan” au evoluat cu succes: Vali Botezatu, Cristian Căliman, Marius Dimcea, Alexandra Panc, Izabela Radosevici și Răzvan Stoicovici.

    Pozele de mai jos vă oferă, chiar și cu întârziere, câteva secvențe semnificative !

Felicitări tuturor protagoniștilor și, bineînțeles, Anastasiei Coste pentru excelenta organizare și moderare!

                                                                                                   A consemnat  Forum studențesc

3 august 2023. Seară de Poezie și Muzică în grădina de vară din spatele Casei Tineretului.

Pe margine, furați de spectacol – Marius Dimcea, Izabela Radosevici, Răzvan Stoicovici, Eugen B. și Cristi Căliman.

Din alt unghi, Poezie și Muzică.

Citește și convinge publicul Alexandra-Iasmina Panc.

Citește Cristi Căliman. Ca totdeauna, cu succes!

Izabela Radosevici, pe scenă, în plină desfășurare lirică! Aplauze binemeritate!

Marius Dimcea, convingător cu noile sale poeme!!

Vali Botezatu culege aplauze la scenă deschisă!

Răzvan Stoicovici, în mare vervă, printre spectatori, cu versul repetitiv Nu ești poet! El chiar este…

Spectacolul merge mai departe!

Semnal!

Omiedesemne.ro – Poșta redacției: trei poeme de Cristi Căliman

Poșta redacției: trei poeme de Cristi Căliman

BY RAMONA BOLDIZSAR  2023-07-24

Azi citim trei poeme de Cristi Căliman —un poet din Timișoara care pare să tindă spre un imaginar înflorit, cu o încercare aproape exactă de a înfrumuseța pe alocuri „urâtul” și poate chiar de a ascunde anumite lucruri interioare, sentimente, senzații, frustrări sub niște cuvinte, metafore și formule mai generice. O lacrimă, niște tăceri, promisiuni încălcate, lucruri pe care le cunoaștem și noi bine. Sunt curioasă ce se ascunde sub ziduri și dacă limbajul său va migra într-o zonă mai directă/incisivă sau se va ascunde în continuare în adâncuri, ieșind la suprafață cu fărâme neașteptate și mărturisiri domoale, pe care le ghicim sensibile: „Obișnuiam să cred că alergiile de sezon sunt din vina mea.” Ce m-a convins mai ales la poemele lui Cristi e faptul că joacă „periculos” de aproape de sentimentalism, dar nu cade în el.

NB: știu că suntem în urmă la Poșta redacției cu răspunsurile, de aceea vă anunț că de astăzi vom intra în forță —și, deși nu pot promite o apariție zilnică la Poșta redacției, mailurile care au rămas tăcute vor primi în sfârșit răspunsurile adecvate. Mulțumesc pentru așteptare.

Ce ne spune despre el:
Bună, numele meu e Cristi Căliman, sunt din Timișoara, am 28 de ani, și membru al Cenaclului Pavel Dan de aproximativ un an. Am început să scriu poezie în toamna lui 2020 și deși mi-a luat ceva timp până am început să scriu cât de cât decent, anul trecut, în urma câștigării unor premii la câteva concursuri de creație literară, mi-au fost publicate poeme în antologiile Conexiuni 2022 și Antologia premianților concursului de creație literară Pavel Dan, 2022, CDPL. Sper să vă placă poemele pe care vi le-am trimis.

Capriciu ​
Acolo unde lama salciei spintecă cerul
O lacrimă se coagulează picătură
Cu agonizantă picătură. Un capriciu,
Viața mea se pierde în tăceri, în distanțe,
Într-un cuvânt—absent, precum forma 
Unei flori confecționate din file sfârtecate:
Cândva, oracolul unei împliniri oarbe,
Acum, însă, doar pecetea unei adresări formale,
Învățată pe de rost și recitată mecanic, dar cu politețe,
Lipsită de înțelesuri ascunse sau de alte meșteșuguri—
Majuscule gotice, tipar uniform sau timbru special.

Rendez-vous
„Obsesia sexului opus”, mi-ai spus.
Deși mereu sensibil la iminența
Unui dezastru de înțeles,

Cum aș fi putut să prevăd efectele atât de naive
Ale unui simplu surâs: inversarea subită polilor,
Răstălmăcirea subtilă a gravității.

Prin inexorabila semitransparență a perdelei 
De regrete credeam că întrevăd rostul atâtor cărări
Secundare, sau măcar conturul orbit de răcoarea
Copacilor, undeva de-o parte de ochiul ars al verii.

Norii însă se îmbulziseră flămânzi, lăsând
Ploaia să ne amortizeze diferențele,
Iar acum, gesturile de rămas bun se scurg îmbibate
Către gurile de canal, ce doar cască cu indiferență.

Condiționat​
În timp ireal se stabilesc granițele
Unui nou imperiu al durerii
Prin anexarea teritoriilor
Disputate îndelung de către 
Partizanii anihilării totale a eului. 
Refugiații se îngrămădesc în microbuze
Ca microbii în plăgile deschise, 
Mizeria se reflectă la nesfârșit
Într-un labirint de oglinzi. 
Sclavi ai unor siluete deformate, 
Mutilate de imaginile altora,
Filtrate și suprapuse peste, un autoportret fals
Și strâmb, dar corect, dacă stai puțin să te gândești.
Posibilitățile fericirii nu se împuținează
Dar nici nu se mai reproduc, ci se mențin constante,
Dirijate de atenții ce nu mai semnalizează mare lucru,
Decât impulsuri febrile și abundente, ce doar întrețin tonusul.

Promisiunile se derulează înșelătoare, fără rost,
De parcă ar dori să distragă atenția de la ceva
Nu foarte important și tragicomic: precum
Absența tot mai vădită a culorii din obrajii
Malnutriți de speranță. Camerele au devenit celule,
Un panoptic obscen zgârie cerul mai ceva ca turnul Babel,
Eiffel sau Khalifa, proiectându-se pe orizontul
Însângerat al pierderilor noastre și înfierând stereotipuri,
Iar noul prizonierat e scuzat sub pretextul legăturilor
Universale, o altă utopie veche de când lumea.

Obișnuiam să cred că alergiile de sezon sunt din vina mea,
O hipersensibilitate la schimbările de climat, prea timpurii,
Ca migrenele de dinaintea furtunii de foc,
Dar cerneala,
Ca și cenușa,
E mutată dintr-o parte-n alta de vânturi capricioase
Ce nu mai aduc vești noi sau folositoare, 
Ci doar reciclează gunoiul, împrăștiindu-l 
În toate direcțiile,
Până pe plajele țărmurilor indecise, 
Constante mereu în flux.

Poșta redacției: trei poeme de Cristi Căliman

Poezia merge mai departe – Savu Popa

Îi mulțumim lui Savu Popa pentru că a acceptat invitația de a (ne a)duce poezia mai departe și în lunile călduroase de vară. Îl așteptăm cu drag în Timișoara!

Poezie

,,Frumoase și puternice, inspirate, noile poeme ale lui Ionuț Manea, surprinzând cu imagini și metafore tari, cu versuri în forță, dar și cu o anume doză de lirism insinuant, necesar și bine temperat, specific, deja poeziei sale.”          Eugen Bunaru

  

Fețele ascunse ale întunericului

Înainte de întuneric au fost diminețile

Cu soarele inflamat

Cu firele de iarbă strivite de piele

Noi priveam dezbrăcați cum trec căruțele pe drumul mare

Sub pod, pietrele uriașe în sângele nostru.

Pe acoperișul bisericii se odihneau două cucuvele

În timp ce te rugai înăuntru

Bătrânele ieșeau cu coșurile pe poartă

Și amurgul în galop ca un armăsar

Am încercat să-ți spun cât de mult te iubesc, dar aveam gura plină cu sfinți.

Mult mai târziu când ne pregăteam să absolvim

Ne-am reîntâlnit în vale la izvorul de sub biserică

Aveai altă culoare și nu m-ai privit

În costumele noastre de absolvenți păream mai degrabă pirați

Am plâns/ne-am sărutat/am regurgitat diplomele/ nu a mers. Mi-ai zis că iubirea e o coală albă care arde.

Drumul de piatră nu duce nicăieri

Noi mergem și praful se ridică

Casele dărăpănate și bolnave

Fără stăpâni

Câteva animale mici privesc curioase din iarba-naltă

În depărtare o bicicletă leneșă

Mașina turuie non-sentimental în același ritm

Aerul condiționat/ satul părinților/ praful se depune pe boltă

Se amestecă în sufletul măgăoii cu o lingură uriașă de lemn

La foc mic

Emoțiile jucăușe se evaporă

Există viață într-o încăpere ce miroase a var

Și un tablou cu tineri căsătoriți.

                                             Imperiul furnicilor

…

II

3.    

 Lumea cu ochiul ei strâmb mă judecă. Picioarele de granit, gurile mici și invidioase. Banchet intra-corporal.  Omizile interioarelor modificate genetic, din prisma azotului sintetic. Verdele va cuceri lumea. Și noi îl vom contempla dintr-o grotă. Doar câteva furnici aruncate la picioarele crucii, par hotărâte; în interior se zbat demențiale, domnișoare-nfășurate-n alb.

4.

În șir indian; lumina soarelui traversând draperia.

Drumul ca un șarpe cerebral.

Femeia culcată cu fața spre candelabru, două luni în uter, destin protejat. Realitatea are gust de lămâie, fereastra răstignită ca un martir, cu cei doi brazi, opt pui de pisică și un câine.

5.  

     Locurile acoperite în trecere, viitoare antichitate cu piercing. Și ochiul ferestrei acoperit de prosopul bătrânei, în camera de var, cu crucile, basmalele și doliurile agățate ca niște păienjeni. Amurgul ca un cal obosit galopează spre oul de paing; bătrâna a scrijelit tablourile și carpetele în două culori, roșu și negru, Stendhal la flacăra opaițului, studentul a buchisit; viața de oraș l-a înghițit, cu tomurile sale cu tot și nu au rămas decât câteva scrisori de dragoste, în pod, pentru Vanda.

6.

Sunt cuburi de gheață în sufletele corporatiștilor,

embleme matricole cu serii și numere, sociologic, numărătoarea ne-a depășit.

Un tambur. O sfoară. Câteva reviste neatinse. Puii de pisică au rămas fără Terra. Imperiului nu-i pasă.

7.

Găuri în celălalt prin care urcă și coboară șobolani,

Resturile unei relații la fermentat,

Simptomatica iubire,

Trenurile-sinapse,

Anturaj decupat și lipit pe foi A3,

 Bătrâna a acoperit ochiul de sticlă cu un batic. În târg, la Câmpul Mare, păpușile de turtă dulce s-au potolit. Imperiul meu, doamnă Măgăoaie!

AI

Poezia merge mai departe – Lena Chilari

 „Când armele vorbesc, muzele tac” (”Inter arma silent musae”), spunea filosoful antic Marcus Tullius Cicero. Și totuși, astăzi, poate mai mult decât până acum, avem credința că vocile oamenilor de știință și cultură, ale scriitorilor, ale poeților, ale Poeziei, ale Artei în genere, dincolo de divergențele de opinii estetice sau politice, sau de orice altă natură, nu pot decât să consoneze cu vocile tuturor celorlalte entități – politice, sociale, juridice, ale societății civile din întreaga lume – unite într-un uriaș apel la încetarea urgentă a războiului, a vărsării de sânge nevinovat și la învingerea Rațiunii și a Păcii! Credem că Pacea, Frumosul, Credința, Poezia vor învinge! Trebuie să învingă!

Cu această speranță și credință, iată, dăm glas, în continuare, proiectului POEZIA MERGE MAI DEPARTE, proiect lansat de Cenaclul „Pavel Dan” al C.C.S.T. cu doi ani în urmă (într-un context de asemenea nefericit: al începutului de pandemie…).

Născută în 1995, în satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova, absolventă a Facultății de Litere din Cluj, invitata specială a acestei ediții a proiectului nostru este poeta Lena Chilari. A debutat editorial în 2020, la Tracus Arte, cu volumul O Cană De Noviciok La Bătrânețe, volum care a fost desemnat câștigător al premiului „Regele Dimineții”, în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția a șaptea. Iată doar câteva „frânturi” din prezentarea volumului, purtând semnătura reputatului critic literar Alexandru Cistelecan: „Pe principiul confesiunii ca denunț de sine (și de lume) se bizuie poezia Lenei Chilari (…). Când tandrețea vine întotdeauna după violență (…) și într-o lume în care «fiecare duce o cocoașă și un viol în spate», poezia nu poate fi decât denunț. Dar un denunț care ține locul compasiunii…”

Așadar, Poezia Merge Mai Departe, de data aceasta, prin vocea poetică distinctă, marcată de o autentică tensiune existențială și de grave reverberații premonitorii, a poetei LENA CHILARI. S-o ascultăm!

Eugen Bunaru

Tramvaiul Poeziei 2005

Secvență dintr-un tramvai al poeziei, care circula în Timișoara, prin mai 2005, sub sigla Cenaclului Pavel Dan, în cadrul StudentFestului. Le puteți… recunoaște și auzi, citindu-și poemele, pe Elena Vlădăreanu și pe Ruxandra Novac… O, tempora!…
P.S. Lipsește, aici, (dar nu din vina noastră…), Răzvan Țupa, prezent și el, atunci și acolo…
(e. b.)

CONTRAMANDARE LANSARE DE CARTE

În contextul creșterii alarmante de cazuri COVID din ultima perioadă ne vedem nevoiți să amânăm reluarea întâlnirilor în cadrul Cenaclului Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenților și, implicit, lansarea volumului de poezie Telegrame în așteptare, semnat de Ciprian Baciu.

Prezentarea cărții va avea loc la momentul reluării activității curente a Cenaclului.

Detalii suplimentare se vor regăsi pe pagina de Facebook sau pe blogul autorului.

 

ANUNȚ – LANSARE DE CARTE

Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenților își reia activitatea în stagiunea de toamnă, specifică începerii noului an universitar, printr-o ședință în cadrul căreia va avea loc lansarea volumului Telegrame în așteptare, semnat de Ciprian-Ionuț Baciu.

Evenimentul va avea loc joi, 15 octombrie, cu începere de la ora 19:00, fiind însoțit de lectura unor poeme din cadrul volumului.

Atât ședința Cenaclului, cât și lansarea se vor desfășura cu respectarea strictă a tuturor condițiilor de prevenire a răspândirii virusului COVID-19. Autorul va asigura câte un volum gratuit inclusiv pentru persoanele care ar dori să participe, însă nu o vor putea face fizic, din pricina normelor de distanțare socială.

Moderator: Eugen Bunaru

Vă așteptăm cu drag!