Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

In memoriam Traian Dorgoșan

Posted by marianagun pe Iulie 24, 2017

drogoșan 2.

 

 

In memoriam TRAIAN DORGOȘAN

S-a născut la 30 iulie 1935, în Secusigiu, jud. Arad. A fost membru al filialei Timișoara a U.S.R. A urmat Studii la Facultatea de Arte Plastice și la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara. A fost bibliograf la Centrul de librării Timișoara (1957-1962), corector la cotidianul Drapelul roșu (1962-1965). A funcționat o vreme ca profesor la Liceul din Recaș, îl aflăm și ca pedagog școlar la Liceul Industrial (de construcții)  nr. 8 din Timișoara, unde se bucură de susținerea directorului Aurel Berinde,  un inginer iubitor de literatură și artă, iar, mai apoi, nu pentru mult timp, se va afla într-un microunivers al cărților, îndeplinind funcția de bibliotecar la Fabrica de pâine. În anii nouăzeci, a fost aniversat, ca rege al boemei timișorene, la prima ediție, de mare anvergură, a Festivalului Saltimbancilor, în regia lui Diogene Bihoi. La începutul anilor 2000, din inițiativa și în concepția lui Cornel Ungureanu, directorul de atunci al Teatrului Național ,,Mihai Eminescu”, a avut loc în foaierul instituției un spectacol de poezie susținut de actorii T.N.T., dedicat poeților, prezenți în spectacol, Șerban Foarță, George Astaloș și Traian Dorgoșan. A publicat poezii în revistele: ,,Scrisul Bănățean”,,,Orizont”, ,,Luceafărul”, ,,Tribuna”, ,,Contemporanul” etc.

S-a stins sâmbătă, 8 iulie, cu trei săptămâni înainte de a fi împlinit senioriala vârsta de 82 de ani,  în localitatea Gătaia, unde a și fost înmormântat.

Traian Dorgoșan a fost și a rămas prin cele 3 volume de poezii publicate ,,un poet neoreomantic cerebral, stăruitor în forme fixe, cu vibrații de factură superioară”, așa cum, inspirat, îl aprecia Alexandru Jebeleanu pe coperta patra a cărții, Cellalt geamăn, cu care debuta, în 1972, sub sigla Editurii Facla. Au urmat Pasărea albastră, Editura Facla, Timișoara 1979, și Circusparada (antologie, cuprinzând și câteva poeme inedite, realizată de Lucian Alexiu), Editura Hestia, Timișoara, 2000.

Îl întâlnim, de asemenea, în mai multe antologii de poezie: Efigii, Editura Facla, Timișoara, 1968 (prima antologie, ,,culegere literară a unui cenaclu studențesc”, Cenaclul ,,Pavel Dan”, pe atunci cu numele Cenaclul Literar ,,Excelsior”, sub îngrijirea criticului literar Nicolae Ciobanu), Poeți din Banat – Cele mai frumoase poezii Antologie de Marian Oprea, Editura Brumar 2011, Piper, scorțișoară, dafin, vanilie Antologie de Marian Oprea, Editura Brumar 2013, Cuprins sau Un fel de Imperiu Antologie de poezie a Cenaclului ,,Pavel Dan” de Eugen Bunaru, Editura Brumar, 2014.

Poezia lui Traian Dorgoșan, respirând undeva, în spații eterice, aflate, parcă, sub aripa geniului barbian, alteori evocându-ne o modelare prozodică în siajul unei tonalități de tip arghezian, și-a dobândit un aer de atemporalitate, de transcendere a concretului imediat, dincolo de orice contexte, mode și tendințe literare, deseori pseudoinsurgente și pasagere. Ca orice demers liric autentic, aventura scripturală a lui Traian Dorgoșan, totuna cu arta sa poetică, survolează o adevărată hartă a trăirilor umane dintotdeauna, demers în care talentul/inspirația, cultura și rafinamentul tehnic se îngemănează fericit în versuri și poeme memorabile, unele ‒ adevărate piese de virtuozitate, de incantație lirică și profunzime ideatică. Deși cvasiignorat, uitat de topuri și ierarhii literare, departe, dintotdeauna, de veșnic agitata viață și lume scriitoricească, Traian Dorgoșan rămâne, totuși, poetul prin definiție. O astfel de poezie, precum a lui, își va găsi, mereu, undeva-cândva, cititorul meritat, cititorul discret, cititorul devotat poeziei înseși, dincolo de – reiau ideea – mode, tendințe și generații. Cu ani în urmă, Șerban Foarță spunea: ,,Ca toţii boemii (Tudor George, Pâcă ş.a.m.d.), Traian îşi compensează propriile-i dezordini prin ordinea strictă a sonetului perfect. (….) La şlefuirea unora dintre poeme, am fost martor (auricular), căci, recitându-le (fireşte, prin locante), revenea asupra unor versuri, le repeta întrebător, le retuşa. Le scanda nu fără o emfază, în stil uşor vetust şi nobil, dar şi cu o anume detaşare, de parcă n-ar fi fost ale lui proprii. (….) Cum, din păcate, viaţa literară este injustă şi ingrată, Traian, care n-a dat din coate, este aproape un poet uitat. Şi, totuşi, el a scris, de pildă, acest sonet octosilabic: «Bătrânul demon, plictisit,/ îţi ctitorea în vis biserici/ cu turle, clopote şi clerici,/ cu lespede de plumb topit// pe care, dreptnecredincioasă,/ îngenunchiată pe altaruri/ să-aştepţi nemeritate haruri/ în fumul iute de pucioasă/ de parcă-ncercănând în nor/ un verde ochi de stea polară,/ purtând un mag rătăcitor/ ce-ţi va vesti, grozav de trist,/ că tu – fecioară-a doua oară ‒/ vei zămisli pe Anticrist.»”

Pentru mulți dintre noi, Traian Dorgoșan, poetul și omul, prietenul, încă trăiește, acum și aici, personaj fascinant-halucinant, ignorând timpul și normele lui, ca de altfel și în propria-i viață, în pelicula filmului Boemă de Timișoara realizat de Gelu Șfaițer, după o idee de Tudor Crețu și Daniel Vighi, producător Brândușa Armanca.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

 

 

Eugen Bunaru

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Iulie 24, 2017

 

Traian Dorgoşan, un rege al boemei                                                                                   

   ,,Eu nu m-am jucat de-a boema … Am zburat la trapez fără plasă.”

 

 

      

Eugen Bunaru:  Spune-mi, dragă Traian Dorgoşan, de când eşti timişorean?

Traian Dorgoșan: N-am alte amintiri decât Timişoara!

Când se vorbeşte despre tine ca despre un boem incurabil, cum te simţi? Îţi asumi ,,eticheta’’?

Nu o accept decât de nevoie. Sunt, în primul rând, un poet emblematic al acestui oraş. Boem, abia după aceea!

Ce înseamnă poet emblematic?

Cred că am fost un model, un ,,emblemo-model’’ pentru unii dintre poeţii mai tineri, de aici, şi chiar pentru voi, poeţii de la ,,Pavel Dan’’… Apoi, repet, poezia mea, prin destule dintre motivele şi sunetele ei, este chiar o poezie a acestui topos, îi aparţine.

Cum reacţionezi la topuri, la clasamente şi … piramide valorice pe care le stabilesc unii critici literari ce par a fi convinşi că scara lor axiologică e singura valabilă şi, bineînţeles, imuabilă? Crezi că poezia e (o astfel de) competiţie?

Poezia e sufletul meu. Ce e aia competiţie? Emulaţie, da. Dacă tu, bunăoară, eşti mai poet, eu trebuie să intru în emulaţie cu tine…

Te simţi, totuşi, un refuzat? Bunăoară, recenta antologie de poezie românească editaă de Laurenţiu Ulici, pe lângă alte omisiuni deja semnalate, nu te-a ,,prins’’.

Nu mă interesează. Nu am ţintit şi nu ţintesc la o asemenea glorie…

Poemul tău ,,Crimă şi pedeapsă’’ mi se pare demn de orice antologie. Te-am auzit, deseori, pe la diverse agape literare, recitându-l în felul tău unic, inconfundabil. De ce acest motiv din Dostoievski?

Îl iubeam pe Dostoievski. Am încercat o parafrază vizavi de romanul lui. Poate chiar o parabolă. Ştiu eu, dacă a ieşit sau nu ceva?

Crezi că poetul are nevoie să trăiască o dramă pentru a ajunge la marea poezie?

Eu te întreb cine a hotărât unde începe mica poezie şi unde începe marea poezie? Cred că ţi-am dat un răspuns…

E cam ludic răspunsul tău despre… drama poetului. Dar să revin: te consideri un poet marginalizat? Marginal?

Poate mă şi complac. Poate mi-e indiferent. De fapt, eu m-am marginalizat şi mă automarginalizez. Nu dau vina pe nimeni.

Nu eşti prea blând?

Nu ştiu să muşc. Şi sunt aproape ştirb. Dar nici să arunc unora oase de ros nu-mi face plăcere. Dacă vrei să ştii, eu nu mi-am trimis cărţile mele mai marilor critici. Ştiu, sunt considerat un poet local, provincial. Îmi ajunge. Sunt într-adevăr o structură marginală. Faptul că am citit, la vremea mea, mari poezii din literatura română şi universală, m-a pregătit să devin chiar eu poet. Să scriu poezie pe structura mea. Pentru uz propriu şi personal… Dacă eram în Bucureşti, Iaşi sau Cluj, eram mai bun. Mai apreciat.

Dacă ai face un bilanţ, o analiză fără menajamente vizavi de poezia scrisă şi publicată de tine până în 1989, ce anume ai avea să-ţi reproşezi?

Până la 1989, am publicat două cărţi de poezie: Celăllat geamăn – 1972 şi Lacrimă albastră – 1978, ambele apărute la Editura Facla. Asupra aspectului ,,politico-ideologic’’ al acestora, dacă la asta te referi, stimate poet Eugen Bunaru, îţi pot spune că n-am să-mi ,,reproşez’’ nimic, dimpotrivă, mă autofelicit că am reuşit să strecor pe ici-colo ,,prin punctele esenţiale’’, câte-o ,,şopârliţă’’… Poate sub aspectul realizării artistice, ele, poeziile, ar avea să-mi reproşeze câte ceva. Le cer iertare că n-am ştiut să le scriu mai bine.

Ai sentimentul împlinirii sau al neîmplinirii? Crezi că ai scris mult sau puţin? Te consideri autorul unei opere poetice?

Când scriu o poezie, n-am sentimentul împlinirii, nici pe cel al neîmplinirii, ci doar o dulce uitare de sine mă cuprinde pe un fond sufletesc de nelinişte şi teamă că ,,lucrarea’’ nu se va împlini. Când, însă, simt că ea, ,,lucrarea’’, s-a împlinit, am implicit şi sentimentul deşertării-deşertăciunii mele, în care, paradoxal, mă împlinesc. În plan mai larg, trăiesc sentimentul acut al unei mari neîmpliniri. Scriu mult? Scriu puţin? Cred că şi una şi alta. Mult, în sensul personajului, din anecdotă, care se lăuda că citeşte mult şi căruia unul din anturaj îi replică: ,,Da desigur, citiţi mult… la o carte…” Parafrazând, aş spune: da, desigur, scriu mult… la o poezie. Scriu mult, deci, scriu puţin. Şi reciproca… Din motivele mai sus arătate, se sub-bine-nţelege, că mă consider autorul unei opere… complete! Abia aştept să crap dracului ca să-mi pot vedea ediţia definitivă, O.C., în enşpe volume, in-folio!, îngrijită şi comentată de prietenul meu, poetul şi criticul E.B.!…

Cum resimţi, în intimitaea cunoştinţei tale de poet singular ‒ dă-mi voie, te rog, să cred că fiecare poet  e…, în cele din urmă, singular ‒ relaţia cu cititorul, cu amatorul (iubitorul) de poezie?

Ca pe o fecundă simbioză întru sublimă iubire de poezie. Căci dacă Măria Sa Cititorul n-ar mai fi, nici Măria Sa Poetul n-ar mai povesti, iar Măria Sa Poezia s-ar pierde în pustiu: ,,Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu’’? Dar, din fericire sau nu, câtă vreme vor exista poeţi (şi există, slavă Domnului, o armată cu toate gradele şi contingentele, de la răcan la general, de la recrut la veteran), vor exista şi cititori, căci poeţii, se pare, sunt cei mai fideli şi avizaţi cititori de poezie. Şi, deci, poezia nu va pieri, chiar de-ar fi ca poeţii să se citească doar ei între ei.

 

Ştiu că nu te numeri printre autorii care au asaltat, odinioară, revistele literare şi editurile… Aşadar, cum stai la capitolul ,,creaţie de sertar’’? Fanii tăi pot fi optimişti? Pe piaţa literară va apărea, în fine, un nou volum de poeme semnat de Traian Dorgoşan?

Creaţie de sertar? Uită-te la sertarul mesei mele, iubite prieten Eugen şi vezi cât de strâmt şi neîncăpător şi burduşit cu felurite relicve  ,,paraliterare’’ este. Eu, ce-am avut mai bun, am cam publicat şi ,,înainte’’, iar manuscrisele ce-au mai rămas şi pe care mi-am propus, de-atâtea ori, să le dau ofrandă zeilor pe altarul teracotei camerei mele, mi le păstrez, prin cutii de carton, colo jos, în dulap ori risipite în neorânduială, aiurea… Ce ţi-e şi cu ,,boema’’ asta!… Iubitorilor de poezie promit să le ofer, cât mai curând posibil, un volum autoselectat din cele două publicate şi încă ceva în plus. Nu ştiu când şi cum, că-i greu în ziua de azi, dar am spus şi repet: cât mai curând posibil. Auguri!

Din ’90 începând se tot vehiculează, ba chiar se întreţine ideea, că poezia e pe ducă, în curând, zice-se, va deveni un obiect de muzeu. Ce crezi tu despre aceste profeţii?

Poezia – obiect de muzeu? Dar ce, dauritul sarcofag al lui Tutankamon, ori Mona Lisa, ori Măiastrele lui Brâncuşi, nu sunt azi obiecte de muzeu? Proştii, însă, nu le preţuiesc şi nu le iubesc, fiindcă nu le pricep, fiindcă ,,n-au organ’’, cum ar zice Blaga, pentru asta. Ei vor Hamburger şi Coca-Cola şi mai ştiu eu câte şi mai câte! O.K.! Să le fie de bine şi să le stea în gât!… Şi să lase aleşilor zeeasca ambrozie de care lor le e greaţă!

Te consideri un ales, Traian Dorgoşan?

Chiar un ales nu cred că sunt, dar un chemat, sunt sigur că sunt! Şi chiar dacă peste săptămână mănânc la Cantina Săracilor (sic!), Duminicile şi de Sărbători mă cinstesc cu mană cerească! Cât despre posibila dispariţie a poeziei, mi-am spus părerea la întrebarea aceea despre relaţia poet-cititor. Mai adaug că poezia, fiind, în primul rând, o stare de spirit, virtual şi latent prezentă în fiecare exemplar uman, în anumite condiţii, poezia, ca stare de spirit, poate fi realizată de oricare dintre indivizi – structura spiritului uman fiind constantă şi indestructibilă. O şansă în plus pentru supravieţuirea poeziei, un argument şi motiv pentru optimismul nostru întru perenitatea poeziei!

Ştiu că ai urmat studii de artă plastică. Dacă nu sunt indiscret, cum şi când s-a produs  ruptura, ,,trădarea’’ plasticianului, a pictorului Traian Dorgoşan de către poetul cu acelaşi nume?

Eugen dragă, dacă te-ar auzi pictorii adevăraţi din Timişoara, care mă cunosc, ce blasfemie de întrebare îmi pui, eu cred că şi-ar înghiţi sculele de pictat, cu vopsele cu tot (şi-ar fi păcat, că sunt scumpe în ziua de azi). Motiv pentru care declar: poetul Traian Dorgoşan (atât cât a fost şi a mai rămas poet), din motive de ,,talant’’ n-a fost niciodată pictor! E drept, ca tot copilul, copil fiind, îmi plăcea să mă joc cu creioanele colorate sau cu acuarele. Şi mai târziu, prin anii ’60 (publicasem deja poezii), chiar am trecut – student pasager – pe la (nu prin) facultatea de arte plastice, din curiozitate estetică. Doream să cunosc pe dinlăuntru fenomenul plastic, care m-a atras şi m-a fascinat dintotdeauna. Dar de aici şi până la a fi pictor, mai va!… De unde se poate deduce că nu poate fi vorba de vreo ,,ruptură’’ sau ,,trădare’’.

Am cam neglijat, în acest dialog, tocmai creaţia ta. Spune-mi ceva esenţial despre cele două cărţi de poezii ale tale. Pe care o iubeşti mai mult şi din ce motive? Ce poem îl simţi mai aproape de suflet, mai reprezentativ?

Cele două cărţi de poezii ale căror autor cu onoare sunt (era să zic cu oroare…), puteau fi trei, patru, una sau niciuna. Întâmplarea a făcut să fie două. Prin anul 1972 – aveam deja 37 de ani şi nu publicasem nici o carte (debutasem cu poezie în 1958 la revista Scrisul bănăţean) – hotărâsem să-mi alcătuiesc o culegere din poeziile de până atunci. Am predat culegerea editurii ,,Cartea Românească’’. Dar văzând că lucrurile se tot amână, (eu la Timişoara, C.R la Bucureşti), în urma unei discuţii cu redactorul de carte, regretatul Mircea Ciobanu, făcând eu pe lezatul la o observaţie a sa, inofensivă, de altfel, mi-am ,,furat’’ pur şi simplu propriul manuscris înregistrat la editură şi fuga cu el la Timişoara, unde se înfiinţase recent editura ,,Facla’’ şi care mă solicitase. Dar nici aici n-a mers ca pe roate: a trebuit să renunţ la unele piese de la ,,dosar’’, dragi inimii mele, pe atunci. Astfel s-a născut Cellalt geamăn. Peste ani, în 1978, am fost solicitat, din nou, de aceeaşi editură. Am acceptat şi de astă dată, dar ca să-mi răzbun amorul propriu de poet, lezat, de două ori, de două edituri, am băgat piesele refuzate anterior în devălmăşie cu altele noi şi astfel a răsărit cea a doua carte, Lacrima albastră. După care, m-am cam lecuit şi nu prea m-a mai chinuit dorul de a fi ,,autor’’.

Deşi ambele cărţi mi se par, vorba lui Arghezi, ,,deopotrivă de prisos’’, ca un părinte cinstit şi iubitor ce sunt, le iubesc, deopotrivă, pe amândouă. Cel mai aproape de sufletul meu se află poemul ,,Cellalt geamăn’’, după cum se deduce şi din faptul că l-am pus, ca titlu, volumului. Îţi voi spune altădată, de ce.

Obişnuieşti – ai această nevoie? – să te rogi lui Dumnezeu?

Află, iubite prieten Eugen, că eu am crescut sub semnul crucii. Când eram mic, mă rugam, seară de seară, înger-îngeraşul meu, să mă crească, să mă ocrotească. La şcoala primară, directorul nostru, dl.Olaru, ne ducea duminicile şi de sărbători la bisericuţa din Piaţa Crucii, unde el era mare cantor şi dirijor de cor. Şcoala noastră se afla în Piaţa Lahovary, nu departe de bisericuţă (sau invers). Slujitor la altar era părintele Surlaşu cu care făceam şi orele de religie. La biserică, cel mai mult îmi plăcea când mă punea să spun Apostolu, ori să port praporele la înmormântări sau de Sfintele Florii. Eu, la religie eram bun. Căci îmi plăcea. Părintele Surlaşu m-a şi premiat odată. Ţin minte că am primit, ca premiu, o carte despre Mânăstirea Săraca şi o cărticică de rugăciuni, din care am învăţat multe pe de rost. Îmi plăcea să mă rog. Erau vremuri de război şi eu din inima mea de copil mă rugam lui Dumnezeu ca pe pământ să fie pace şi-ntre oameni bunăvoire. Mă rog şi-acum. Aveam cu toţii nevoie de asta.

L-am auzit odată (sper să nu mă înşel) pe Mircea Mihăieş spunând că eşti singurul scriitor din Timişoara cu care domnul Ciocârlie este la ,,per tu. Te-aş ruga să fii mai explicit… Şi eventual, să caracterizezi relaţiile tale cu lumea literară, cu scriitorii timişoreni. Îţi iubeşti confraţii? Ei te iubesc?

Cu Livius Ciocârlie, şraţ fiind, am fost coleg de clasă la Loga, în primele două clase la liceu. Apoi a venit reforma (în ’48) şi ne-a spulberat în patru vânturi… Deci cum (şi la ce?) putem fi altminteri decât la per tu? Da, el era cel mai deştept. El era rasatul. Era educat ca să fie premiant. Eu sunt, dar mai ales am fost, inspiratul. Nu ştiu ce să înţeleg prin numita de tine ,,lume literară’’. Dacă te referi la relaţiile mele cu confraţii de condei-loco, îţi pot răspunde că ele sunt cum nu se poate mai bune. Îmi iubesc confraţii, cum şi ei mă iubesc pe mine. Colaborez cu ei, dovadă – colaborarea de acum cu tine, poet de marcă şi parte inseparabilă a ,,lumii literare’’ timişorene (şi nu numai), iubite confrate şi prieten Eugen Bunaru. Mă abţin să dau aici numele ,,confraţilor’’ pe care îi iubesc cel mai tare, pentru că, în definitiv, pe toţi vă iubesc deopotrivă. Să dau trei nume, totuşi, de triumfali…, triumviri: Cornelius, Mircea… Adriana.

M-ai copleşit cu generozitatea, ba chiar cu politeţurile la adresa persoanei mele. Am un sentiment total de disconfort. Regret că ai deja promisiunea mea să nu suprim nici un cuvânt. Asumă-ţi tu răspunderea pentru tot ce ai spus!

Mi-o asum, bineînţeles!

Ca rege, de necontestat, al boemei timişorene, te rog să-ţi defineşti statutul! Crezi că boema – o trăieşti de atâta vreme – e o fatalitate?

Pentru mine tocmai a însemnat un mod de existenţă.O formă de protest la adresa mizeriei şi urâţeniei lumii din afara şi dinlăuntrul meu. O trecere frauduloasă de frontieră spre o mirifică, bănuit fericită Terra incognita. O extrovertire şi o exorcizare, credeam eu, a celor din mine. Îmi dau seama, azi, că n-am făcut decât să cad din rău în mai rău sau, cum se spune, să sar din lac în puţ. Eu nu m-am jucat de-a boema. Eu am trăit boema cu toate fibrele fiinţei mele încordate până la absurd. Am zburat la trapez fără plasă şi mi-am plătit bezmeticul curaj şi aventura cu preţ de oase frânte şi de sânge… N-ai fost la mine la spital, ca să-mi aduci anaforă sfinţită? Nu m-ai văzut în cârje? Nu vezi cum şchiopătez?

Au mai trecut pe aici, purtaţi de steaua lor, trei crai, poeţi-boemi şi un grafician-boem: Dami, Ion, Ghiţă şi iar Ghiţă. Acum se odihnesc în pace, iertaţi de bunul Dumnezeu, în loc luminos, în loc cu verdeaţă. Iar eu mă simt bolnav şi istovit. Voi dărui coroana mea şi sceptrul de Rege al Boemei unui poet mai ,,tânăr şi ferice’’. Vreau să abdic! Mi-e sete de repaos.   Dialog realizat de Eugen Bunaru, Orizont nr. 1/1998

,,Cellalt geamăn’’

 

 

Temperament poetic de vocaţie romantică, Traian Dorgoşan profesează, în poezie ca şi, paradoxal, în propria-i biografie, confundabilă şi confundată, cel mai adesea, cu o boemă ireversibilă, o detectare lucidă şi o asumare pe măsură, o strunire, dacă vreţi, a unei conflictualităţi, cu accente grave, ce se consumă fie în plan epicureic–existenţial, fie ,,convertindu-se’’ (ea, această dualitate conflictuală) în zone(le) spirituale, metafizice, în poezie. Mai mult însă decât atât şi într-o deplină ignorare a tuturor orgoliilor şi disputelor vizând ierarhii şi topuri literare de ultimă oră, poezia lui Traian Dorgoşan este, nu de puţine ori, o mărturie tulburătoare, prin autenticitate estetică şi existenţială, a unei nevoi, purificatoare, de armonie, de sublimare a contrariilor, de transcendere a lor. Iată, din această perspectivă, un catren, o ,,ipostază’’, de aspiraţie platoniciană, a ochiului: ,,Filtru orb candorilor impure/irizând reflexul altei ipostaze/când o stea lumina vrând să-ţi fure/te mânji cu – amprenta unei ,,raze’’/ sau în altă parte:

,,Întuneric sunt şi faclă,

apă vie şi venin,

geamăn mie, şi străin

îmi sunt stea şi îmi sunt raclă’’.

Într-un asemenea spaţiu al contrastelor şi interferenţelor (din care nu lipseşte ispita ludicului dar şi a rafinării unor subtile arome livreşti), mi se pare demn de relevat mesajul de adâncime al acestui demers liric, adică aspiraţia întru dobândirea acelei priviri, olimpiene, asupra lumii de la altitudinea căreia el, Poetul, e mai aproape – cu un nou son, cu o metaforă insolită – de frumos, de adevăr. De Demiurg, până la urmă. Dar să lăsăm Poetului însuşi dreptul ultim al definirii sale în lume:

,,…zvârlit în lume semn de întrebare

pătruns adânc în ’naltul nepătruns

cu visu-ntraripat şi gândul uns

crai temerar al fără de hotare

imperiului de taine selenare

eu sunt chematul marelui răspuns’’

 

 

Dialog și portret relizate de Eugen Bunaru, Orizont nr. 1/1998

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Iulie 24, 2017

 

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/martie2007.pdf

 

 

,,Sunt propriul meu personaj

                                  Traian Dorgoşan

 

Eugen Bunaru: – Cu mai bine de nouă ani în urmă – sper că şi memoria ta afectivă reţine ,,momentul’’ –  stăteam amândoi de vorbă aici, la tine acasă, pe strada Carusso nr.3, în celebrul tău apartament, de la etajul II. Celebru, pentru că aici… locuia, locuieşte şi azi, nimeni altul decât – pentru foarte mulţi timişoreni – poetul emblemă, rege al boemei din Timişoara, Traian Dorgoşan. Sub aceste auspicii, s-a legat, atunci, dialogul nostru, publicat în revista Orizont, nr.1, 24 ianuarie 1998. Un dialog ,,gustat’’ de cititori, de iubitorii poeziei tale. Îmi amintesc că, tot atunci, hotărâserăm să-l reluăm peste timp. Aşadar, ce au însemnat pentru tine aceşti nouă ani? Cum te simţi, cum te regăseşti în noua ta ipostază: de personaj literar?… Cred că nu-ţi ,,servesc’’ o noutate…

 

Traian Dorgoşan: – Ar fi trebuit, dragă prietene, să ai puţintică răbdare şi să fi aşteptat să mai treacă un an… Zece ani – eheu, postumae – ar fi fost o cifră rotundă… Mai provocatoare… Iar eu aş fi fost, poate, mai inspirat. Sau mai locvace… E bine şi aşa! Să mergem, deci, pe multiplul lui trei. Ne putem juca la infinit cu cifrele… Oricum le-am ,,lua’’, fiecare cifră spune ceva dincolo de semnificaţia pur matematică.

Ziceai că sunt personaj de roman… Dar tu de ce nu eşti personaj? Lasă… Ei bine, am auzit şi eu câte ceva… E vorba, într-adevăr, de romanul unui tânăr şi talentat scriitor român, stabilit în Elveţia, Cătălin Dorian Florescu. Dar eu sunt, acolo, în cartea lui, un personaj episodic, neimportant. Romanul i-a fost inspirat – aici e legătura – de Doamna mea, Zaira… De pitorescul şi bogăţia biografiei sale… Cred că deja a fost publicat în Elveţia, în limba germană, şi se pare că va fi tradus în mai multe limbi. Bineînţeles, şi în limba română. Sunt curios să-l citesc…

Cu prozatorul Cătălin Dorian Florescu am petrecut, în anii trecuţi, o seară splendidă la restaurantul Boema, de lângă librăria Emil Cioran. Atunci, i-am recitat un sonet, La moartea porcului meu, pe care-l scrisesem când aveam vreo cinsprezece ani, după ce am asistat – se întâmpla, acasă, la mama mea, în Giarmata – la tradiţionala tăiere a porcului, înaintea sărbătorilor de iarnă. Îmi amintesc că eram foarte impresionat şi impresionabil la astfel de scene cu sângele animalului sacrificat curgând pe pământ. Sau pe zăpadă… M-am retras în camera mea şi am scris acel sonet. Lui Cătălin Florescu i-a plăcut foarte mult poezia, în seara noastră de la Boema. Dacă vrei, îţi recit şi ţie finalul: Ci mândru fii, o, spirit de porcină/Că cel ce-n univers stăpân îşi zice/Se va-nfrupta din trupu-ţi azi la cină/Aşa-i?… Deci dormi în pace, eşti ferice!/

Dar, să revin… Eu, dragul meu Eugen, sunt propriul meu personaj: imanent şi transcendent,/aposteri-aprioric, sunt ţărână şi lopată,/groapă şi gropar de-odată/

Şi în hârca mea de Yorkick/intră universul – roată./

 

E.B.: – Aud, uneori, în mediul boemei timişorene, aceea de prin anii  ’70-’80 (tot mai dispersată, astăzi, mai anemică…), unele voci nostalgice care îţi regretă retragerea, prezenţa tot mai discretă… Resimţi şi tu aceeaşi nostalgie?

 

Tr.D.: – Chiar crezi că se mai întreabă cineva despre Traian Dorgoşan?! Fie el şi regele boemei de mai an… Nu ştiu, zău, cine îmi regretă retragerea, aşa cum o numeşti tu… Vor fi fiind unii… Poate cei care m-au ,,iubit’’ doar pentru camaraderia de pahar… Poate am obosit… Vezi, cei nouă ani îşi spun şi ei cuvântul. Sau, dimpotrivă, voi fi întinerit puţin… Oricum, cu mine sau fără mine, boema merge mai departe. Iar boema mea e viaţa şi poezia mea laolaltă…

 

E.B.: – Aşa e, să revenim la poezie… Cu ani în urmă, ai fost aniversat, graţie lui Cornel Ungureanu, directorul de atunci al Teatrului Naţional din Timişoara. În fastuosul hol cu oglinzi, alături de tine s-au mai aflat doi importanţi poeţi omagiaţi: Şerban Foarţă şi George Astaloş. A fost – îmi amintesc – un adevărat regal de poezie. Cu aplauze la scenă deschisă pentru poeţi şi actori. Pentru Poezie… Cum te-ai simţit atunci? Cum ţi-ai ,,recunoscut’’ versurile?…

 

Tr.D.: – Cum să mă simt? M-am simţit onorat. A fost cu adevărat o seară memorabilă. Cornel Ungureanu, pe care-l iubesc şi-l stimez, a organizat acea seară la care am fost invitat în calitate de sărbătorit. El, Cornel, cred că avea un mic sentiment de ,,culpă’’ pentru că ,,m-a uitat’’ la alte aniversări şi a dorit foarte mult să mă omagieze alături de cei doi importanţi şi dragi poeţi pe care i-ai amintit. Îi mulţumesc lui Cornel Ungureanu! Dar, uite, că întrebarea ta mi-a răscolit memoria şi îţi mărturisesc asta numai ţie… Adică îmi amintesc cu enormă emoţie şi bucurie că eu, Traian Dorgoşan, am fost încoronat ca Rege al Saltimbancilor, la prima ediţie a Saltimbanciadei… Nici nu mai ştiu în ce an… M-au plimbat atunci cu o trăsură cu patru cai de pe strada Alba Iulia până la Operă şi Catedrală. A fost o magie. Am şi poze de la eveniment… Am recitat din balconul Operei. Era în Piaţa Operei o mare de oameni care mă ascultau. Unii strigau: Mai tare! Te iubim, Traiane!Am recitat din Circusparada: Poftiţi la spectacol!/Poftiţi la spectacol!/ Poftiţi la spectacolul/Circului meu!…/Totul s-a datorat unui om şi artist minunat, lui Diogene Bihoi, regretată fie-i, veşnic, plecarea!

 

E.B.: – În acel context aniversar, a fost lansată şi o antologie din poezia ta, editată de Lucian Alexiu, cu titlul celebrului poem ,,Circusparada’’. Mi-aş fi dorit acea carte, dar ea a dispărut ca pâinea caldă. Mulţi amici mă întreabă unde se mai pot găsi volumele tale de poezii. Sunt oameni de cele mai diferite profesii: avocaţi, judecători, profesori, medici, instalatori, pensionari… Ce răspuns le poţi da?

 

Tr.D.: – Despre cartea de care zici – o microantologie – ar trebui să-l întrebi pe Lucian Alexiu. El e în măsură să ştie dacă mai există pe undeva, prin vreo librărie, nişte exemplare. Mi-aş dori-o şi eu… Oricum, îi mulţumesc pentru gestul său frumos… Ar putea să-l repete… Glumesc!… Iar prietenilor tăi care îmi caută cărţile – dacă nu cumva e vreo metaforă neserioasă de-a ta – le mulţumesc şi lor pentru că mai cred în poezia mea. În poezie… E încurajator…

 

E.B.: – Eşti autorul a doar două cărţi (,,Cellălalt geamăn’’ şi ,,Lacrima albastră’’) şi a antologiei amintite. Fireşte, valoarea unui poet nu e dată de numărul volumelor, al tomurilor publicate ci, pur şi simplu, de poezia care viază acolo, fie şi în paginile unei singure cărţi… Şi, totuşi, pluteşte în jurul tău o anume atmosferă enigmatică… Se spune, prin urbe, că sertarele biroului tău sunt pline de manuscrise ce îşi aşteaptă norocosul editor…

 

Tr.D.: – Mi-ai pus aceeaşi întrebare şi cu nouă ani în urmă… Haide să lăsăm acest ,,capitol’’ învăluit în aburii enigmei, aşa cum spui… Sau, dacă vrei, uită-te prin sertare, prin dulapuri… Glumesc, desigur… Îţi voi răspunde mai concret la interviul următor…

 

E.B.: – Ţi-ai schimbat, de ceva timp, starea civilă: ai renunţat la burlăcie… Se zice că ai devenit un adevărat dandy al Timişoarei artistice… Cum este să te reîntâlneşti, la o vârstă venerabilă, cu prima iubire şi firul ei, întrerupt cândva, iată, să lege fericit trecutul cu prezentul?

 

Tr.D.: – E o întrebare cam… poetică, să nu-i zic indiscretă… Ei bine, o iubesc pe Zaira, Doamna mea… Dar nu pentru că e un personaj de roman… Atât! Nu doresc publicitate de telenovelă… Au scris, mai demult, despre acest subiect, Oana Monoran, Ildiko Achimescu şi nu mai ştiu cine… Poţi afla în publicaţiile cu pricina mai multe detalii, unele picante… Despre dandysm a scris o carte, deja celebră, Adriana Babeţi. Nu m-a menţionat… Sigur, sunt un dandy şi nu de azi, de ieri! Dar tu nu eşti un dandy?… Eşti …

 

E.B.: – Dacă tu zici… Dar ce amintiri te bântuie din copilărie, din tinereţe, din Timişoara de odinioară?

 

Tr.D.: – Mi-ar plăcea uneori să hoinăresc cu tine – eşti un timişorean get-beget, un ,,fabricant’’ pur sânge – pe străzile cu parfum de epocă ale Timişoarei, ale Fabricului din anii mei tineri. Ştii că am locuit un timp, puştan fiind, pe strada Telegrafului la nr.49, la Casa Lungă, aşa i se spunea… Stăteam la bunica mea şi la o mătuşă, după mamă, Liubiţa Kremer, născută Ţărău. Soţul mătuşei, Carol, era un om foarte blând, era zidar de meserie. Îmi citea, uneori, din Neuer Weg, ziarul german local. S-au iubit foarte mult şi s-au stins pe rând, la interval de câteva luni. M-a îndurerat mult pierderea lor şi, nu ştiu de ce, mă simţeam vinovat…

 

E.B.: – Mai crezi în poezie? Ţi-a schimbat poezia viaţa, destinul?

 

Tr.D.: – Când eu nu voi mai fi, s-ar putea să existe, în locul meu, poezia… Aşa că poţi reţine: Îndoială sunt şi crez,/nălucă pe meterez,/prinţ şovăitor şi trist/(să exist? – să nu exist?)…

 

 

 

Interviu realizat de Eugen Bunaru

Orizont, nr.3, 23 martie 2007

 

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Iunie 19, 2017

 

 

ANUNȚ IMPOTRANT

Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara vă invită să participați la cea de-a XX-a ediţie a Concursului Național Literar Studenţesc ,,Pavel Dan”, (an universitar 2016/2017).

Concursul se va desfăşura pe două secţiunipoezie şi proză. Lucrările (maxim 7 pagini – poezie, 10 pagini – proză, în 3 exemplare, Times New Roman, 12) vor fi trimise într-un plic pe care va fi trecut, în locul numelui, un motto. Acelaşi motto se va regăsi şi pe un plic mai mic care va conţine datele participantului (nume, prenume, data şi locul naşterii, domiciliul, liceul/facultatea, adresa completă, adresa de e-mail şi numărul de telefon). Textele pentru concurs şi datele de contact ale concurenţilor vor fi trimise, în acelaşi plic, şi în format electronic, într-un CD. Grupajul de poeme şi plicul mai mic se introduc în plicul mare şi se trimit la adresa: Casa de Cultură a Studenţilor Timişoara, Bvd. Regele Carol I, nr.9, cod 300180, Timişoara, cu menţiunea ,,Pentru Concursul ,,Pavel Dan”.

Data limită de primire a textelor s-a modificat/s-a prelungit până la 12. 07. 2017. Concursul se adresează elevilor, studenţilor și masteranzilor (nedebutaţi în volum).

Juriul, format din scriitori timişoreni consacraţi, va anunţa rezultatele Concursului până la data de 31 iulie a. c.

Autorii premiaţi vor beneficia, în cadrul unei festivități ce va fi organizată de Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara, de premii în cărți și de publicarea textelor într-o plachetă,  pe site-ul insituției și pe blogul Cenaclului.

Vă dorim succes!

Contact: cenaclulpaveldan@gmail.com; Nr. de telefon: 0256/496711

 

Timișoara,  16. 06. 2017                                              CCST – Cenaclul ,,Pavel Dan”,

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Iunie 19, 2017

Vă invităm să citiți  în revista ORIZONT nr. 6/2016, pag. 26

                                                                                                   

                                                                            

                                                                                                                       

          HARFA DE IARBĂ

 

 

 

 

     TREI POETE DE LA

CENACLUL „PAVEL DAN”

 

ROXANA DIACONESCU

MARIANA GUNȚĂ

ANASTASIA COSTE

 

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iunie2017.pdf

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Iunie 19, 2017

 

O proză de Ciprian Baciu

 

 

Joker metalic, galvanizat

 

M-am trezit devreme, cu toate că era sâmbătă, voiam să ajung cât mai repede la Auchan, au deschis un reciclator acum câteva săptămâni și trebuia să mă scap de toate sticlele, borcanele, vodcile goale Wyborowa, dozele de Staropramen înghesuite cu greu într-o plasă textilă.

Am luat-o pe jos, ploua mărunt, n-am avut nervi să mă sincronizez cu expresul, am preferat să mă lupt cu noroaiele de pe marginea străzii. Aparatul era deschis, ultima oară îl opriseră din pricina gerului, să nu înghețe benzile, așa mi-a spus băiatul responsabil cu funcționarea acestuia:

-Oricum, suntem nevoiți să reciclăm, să mai scăpăm de gunoaie, altfel vin ăștia și fac lângă CET un incinerator și ăla costă câteva zeci de milioane de euro și o să aducă deșeuri din toată țara să le ardă, să își recupereze investiția și numai de asta n-avem acum nevoie, îi zisesem băiatului de-acolo, care mă asculta nedumerit.

Sticlele de Wyborova, 1 ban bucata, dozele 3 bani, pet-urile de Cola 5 bani, unele borcane nu mi-au fost acceptate, în schimb mi-au fost preluate toate sticlele de bulion: la final, plasa mea de gunoaie valorase 1 leu și 45 de bani. Am intrat în Auchan, am cumpărat o floare, Haworthia, o să caut acasă cum se îngrijește, seamănă cu aloele pe care le-am înmulțit când stăteam într-o mansardă pe Rebreanu și aveam un coridor luminos, comun cu alți locatari. Plecasem de-acolo pe nepregătite, nevoit să las florile, amenajasem pe o masă un petic de verdeață, aveam aproape douăzeci de plante de apartament, îmi luminau ziua.

Am prezentat la casierie voucher-ul în valoare de 1 leu și 45 de bani, Haworthia costa 10 lei, am achitat diferența, am rugat casiera să-mi dea și-o pungă, nu m-am îndurat să cumpăr nimic altceva, deși îmi sticleau ochii după o tabletă de ciocolată cu mentă, voiam să schimb gunoaiele într-o floare, s-o aduc acasă, s-o îngrijesc, poate o să răsară și alte fire, cum am pățit cu aloele.

Am luat-o înapoi către oraș, Auchan-ul din Șagului e pe platforma industrială, am mers iarăși pe jos, expresul meu leneș circulă sâmbăta din oră în oră, era prea rece afară ca să-l aștept. Pe drum am pus deoparte, în locuri doar de mine știute, o rangă și-o bieletă de tir, o să le recuperez altă dată, să le pun în balcon, alături de o ușă ruginită de camion și niște plăcuțe recuperate de lângă un stâlp de înaltă tensiune, nu cred că o să le duc vreodată la reciclat, cel mai probabil o să le așez lângă tomberoane atunci când o să plec și din apartamentul unde locuiesc acum cu chirie, cartierul e plin de rromi, o să fac o bucurie unuia, parcă văd cum o să le încarce într-un cărucior.

Am văzut odată, cum treceam pe sub podul din Șagului, lângă niște cauciucuri, patru butelii de heliu, erau pentru petreceri, de un violet amuzant, le aruncaseră acolo, sub pod se adună tot felul de reziduuri, dar aceste patru butelii goale de heliu mi s-au părut cele mai interesante de până acum. Am fost așa de ispitit să iau măcar una acasă, avea inscripționată și o adresă de internet, un site al producătorului unde, chipurile, erau instrucțiuni pentru reciclare. Am renunțat la idee, mi-a fost frică să nu fie gaz inflamabil, nu voiam să risc un incendiu. Nu le-am mai găsit a doua zi, semn că vecinii mei își făceau bine meseria.

Am primit zilele trecute de la șeful meu un Joker având fața unui schelet și pălărie de bufon, cu trei moțuri, unul verde cu puncte negre, altul alb cu roșu în carouri și cel din urmă albastru cu picățele vișinii, l-ai putea prinde la chei ca breloc sau l-ai putea folosi ca model dacă te-ar interesa vreodată să te-apuci de galvanizat tot felul de machete, cred că s-ar vinde foarte bine în Daos, la concertele Death Metall.

Te-am visat recent, te lipiseși de mine, îți simțeam genunchii lângă ai mei, picioarele, coapsele. Te-am atins ușor pe mână, am vrut să te mângăi, nu te-ai retras, nu te-ai speriat, ți-am atins aproape imperceptibil gâtul, în timp ce-mi lăsam neglijent, aparent dezinteresat, natural, mâna dreaptă să alunece pe după umerii tăi, ca o litanie a ploii, precum insomniile spaimelor închipuite, să nu te rătăcești niciodată într-o pădure de munte noaptea, iarna, când soarele nu te poate ajuta cu nimic.

Ți-aș aduna capace de plastic de la toate pet-urile din Mall, e plin de ele la food court, unii nu își duc tăvile, le vezi abandonate pe mese, sticlele de plastic valorează cel mai mult, iar partea cea mai scumpă e dopul. Unii, la corporații, adună saci întregi și le reciclează pentru fotolii rulante, ușurează viața celor care nu mai pot să meargă, să se plimbe, să alerge.

Nu mai pot să iubesc, și nici tu. O știm amândoi, o simțim, văd soarele cum strălucește iarna și nu mă mai poate ajuta la nimic. În visul acela în care te luam cu duioșie pe după umeri, îmi trimiseseși o floare uriașă învelită în folii de plastic, precum acelea ce se folosesc la expedierea pachetelor fragile, curierii știu cel mai bine. Se sufocau frunzele verzi pe sub celofan, însă trăiau, numai ele știu cum, era o plantă mare de apartament, nu Yucca, ci un soi necunoscut. Am dat foliile la o parte și am hrănit planta cu rumeguș, din acela ros de carii, e un lemn special, prima dată l-am văzut când căutam cu vărul meu larve în bușteni putreziți, să mergem apoi să pescuim cleni, era cea mai bună momeală.

Ți-aș aduna capete de păpuși stricate, ar ieși niște figurine gotice, handmade, statuete îmbătrânite înainte de vreme. Sau poate ai fi interesată de becuri arse, se caută și așa ceva, unii pictează pe ele. Am văzut un coleg de-al meu cum a făcut, cu aprobarea șefului, în hală, într-o zi stearpă de ianuarie, când nu avem prea multă activitate, o bibliotecă din doi paleți, i-a vopsit în alb, unul peste altul arată atât de bine, îți poți imagina peretele din spatele lor, a legat firele pentru două lampioane ce păreau arse, colegul meu se pricepe și la electricitate.

Nu mai pot să iubesc și nici tu, am putea fi atât de fericiți împreună, însă ce soare e ăsta care ne-orbește pe-amândoi cu strălucirea lui, însă nu încălzește niciodată? Nu pot înțelege matematica asta, datorită căreia suferim amândoi, separat. Zicea, undeva, un călugăr zen, că toate traumele din viața noastră, toată durerea, toate abuzurile, sentimentul părăsirii și al nefericirii, se pot transforma, așa cum resturile vegetale devin compost, și pot hrăni cele mai frumoase flori. Cum poți recicla trădarea, abandonul, singurătatea, dezamăgirea, înșelarea, minciuna, cuvintele calpe și zâmbetele false, privirile devoratoare, seducția de dragul seducției, jocul nebun și sterp, fără miză, al frângerii unei inimi?

Pune-i unui schelet galvanizat tichie de bufon, împachetează tristețea cronică și soarele veșnic de ianuarie în glume și povestioare pline de haz, ridică-ți armura față de oricine, apoi omoară orice sentimente pe cale să se nască, ar fi cea mai mare slăbiciune să le lași să încolțească în sufletul tău.

Și după aceea bântuie etern printr-un oraș plin de borcane, și sticle de bulion, și doze de Staropramen, și pet-uri de Cola sau Neumarkt, decapitează-le de capace și du-le la reciclat, scapă-le de incinerare, măcar atât. Și cumpără din voucherele pe care le primești flori, aloe, Yucca, zambile, crini, bulbi gata să pleznească, sau ficuși, orice alte plante de apartament.

Ia-le acasă, florile, plantele, așează-le într-un colț luminos și, cine știe, atunci când te-aștepți mai puțin, sub soarele sterp de ianuarie, toate aceste flori răsărite mecanic din plastic vor încolți, vor înmuguri, și poate o altă fantomă se va progorî ca o litanie a ploii, te va seduce și se va îndrăgosti, la rândul său, de tine.

Eu voi mai rămâne puțin să-mpletesc, precum o rucodelie împotriva firii, capete metalice de păpuși îmbătrânite înainte de vreme.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Iunie 6, 2017

Print

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Iunie 3, 2017

CENACLUL ,,PAVEL DAN” vă invită

Marți, 6 iunie, ora 19,oo, la Cuib d’Arte, la o seară de lecturi încrucișate.

Vor citi poezie și proză autorii paveldaniști: Mariana Gunță, Anastasia Coste, Lera Kelemen, Roxana Diaconescu, Steluța Bacriș, Ciprian Baciu, Florin Gherheș, Ștefan Schmoll, Marian Oprea.

Vă așteptăm cu drag!

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Iunie 3, 2017

Cronică de cenaclu

În data de 30 mai 2017, Cenaclul Pavel Dan s-a reunit la o nouă întâlnire, protagonistul serii fiind Florin Gherheș, care a citit un fragment din romanul ce urmează să fie, în scurt timp, publicat. Lui Florin i s-a alăturat Steluța Bacriș, membră nouă a cenaclului.

În urma lecturii lui Florin, Eugen Bunaru începe prin a remarca lejeritatea acestuia în a mânui dialogul, comparând fragmentul cu o secvență dintr-o scenetă de teatru. Povestirea are o amprentă viazuală, totul se petrece într-un spațiu fugitiv, confruntându-se două tipologii la intersectarea vârstelor. Se sugerează niște posibile destine, niște desene de viață, de remarcat fiind un anumit umor în dialog, un spirit ludic, ușor satiric vizavi de ,,filosofia” de bloc, de bârfa cotidiană de (pe) casa scării. E.B. observă că scriitura lui Florin vine pe baza achizițiilor sale de lectură și își exprimă speranța că va fi un „prozator de cursă lungă”, în descențență ardelenească (via I. Slavici, posibil), iar apropiatul debut editorial al lui Florin Gherheș, prin publicarea romanului său la Editura Ariergarda (coordonnată de scriitorii Daniel Vighi și Viorel Marineasa), îl consideră a fi un pas firesc și necesar, care însă îl obligă pe autor pt. viitor, în ideea confirmării vocației sale de prozator.

Lera Kelemen îl felicită pe Florin, însă aduce și propuneri de îmbunătățire a textului. Remarcând că fragmentul citit este static, puțin teatral, lipsindu-i un discurs al scriitorului, Lera propune ca personajele să fie conturate mai bine, conținutul să fie conceptualizat, iar Florin să se gândească mai bine la ceea ce vrea să transmită și să meargă mai adânc în psihicul personajelor, pentru ca cititorii să se poată regăsi.

Ciprian Baciu continuă analiza personajelor, observând că acestea au un limbaj asemănător, lipsindu-le astfel individualizarea. Recunoaște că bârfa femeilor este autentică, dar propune ca diferența dintre generații să se simtă mai tare, iar textul să fie revizuit, pentru a fi seliminate cuvintele în plus.

Ștefan Schmoll  apreciază simplitatea textului și modul lin în care curge povestea. Marian Oprea este de acord că textul este bine conturat, iar Florin stăpânește o bună tehnică a scrisului, însă îi lipsește forța, fragmentul citit nereușind să pună pe gânduri.

Mariana Gunță promite celor doi autori că le va trimite opiniile sale pe facebook

Anastasia Coste afirmă că Florin reușește să surprindă realist aspecte ale vieții de zi cu zi prin multitudinea detaliilor, însă tehnicii îi lipsește esența.

În ceea ce privește textele Steluței, acestea par a fi opusul a ceea ce Florin a citit, descriind vise ce conțin povești cu impact, însă lipsindu-le o tehnică.

E.B. spune că textele Steluței conturează momente onirice, pregătind noi povești. Lera o sfătuiește să scrie mai personal, trecând textele printr-un filtru. Ciprian este surprins de povestea viselor Steluței, propunând ca visele să fie transfigurate, iar autoarea să aibă mai mult control asupra textului. Ștefan continuă ideile enunțate anterior, spunând că se putea da visului o notă analitică și anumite simboluri, pentru un efect mai bun. Marian Oprea se leagă de aspectele mărunte, sfătuind-o pe Steluța să fie mai atentă la greșelile gramaticale și la repetiția unor cuvinte, dar afirmă că textul are forță, de aceea tehnica trebuie să fie desăvârșită. În final, Anastasia sugerează că visele ar trebui transcrise natural, fără cuvinte pompoase.

În final, cei doi autori apreciază critica celor prezenți, Florin recunoscând că miza fragmentului a fost dialogul, conturând o discuție ce generează alt episod, iar Steluța mărturisind că visele pe care le transpune în scris urmează să fie analizate din punct de vedere psihologic (ea fiind psiholog de profesie), de aceea nu a acordat atenție tehnicii în care le scrie.

A consemnat Anastasia Coste

 

Următoarea întâlnire de cenaclu va avea loc marți, 4 iunie, ora 19,oo, la Cuib d’Arte cu lecturi încrucișate ale autorilor prezenți și cu proiecte/planuri de vacanță/de viitor.

Vă așteptăm cu drag!

 

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Mai 29, 2017

Print

Posted in jurnal | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: