Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Mihaela Farcaș – Poetic Stand

Posted by Alex Higyed pe septembrie 24, 2020

Mihaela Farcaș, după câteva apariții, bine cotate, la O Mie De Semne, menționată fiind și pe diverse liste selective ale unor concursuri prestigioase de poezie, atrage atenția și lui Claudiu Komartin care, pe website-ul Poetic Stand, punctează câteva opinii și sugestii pertinente vizavi de poemele Mihaelei Farcaș. Noi o așteptăm cât mai curând cu volumul de debut! (E. B.)

Claudiu Komartin – 19 septembrie 2020:

,,Mihaela Farcaș (n. 28 decembrie 1993, Petroșani) a absolvit Facultatea de Sociologie şi Psihologie, apoi masteratul de Psihologie clinică și consiliere psihologică în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Membră a cenaclului „Pavel Dan”, a publicat în câteva reviste și antologii de grup, iar poezia ei din momentul de față e într-o perioadă de decantare ce urmează uneia de acumulări venite în special dinspre poezia confesivă și postconfesivă. Atunci când nu scapă hățurile expresiei și ale unei imagerii ce poate vira cu ușurință spre stridență și construcții buruienoase, Mihaela Farcaș aprinde în versurile ei incendii pe care le urmărește curioasă și ea până unde le poate lăsa să-și facă de cap sau măcar dacă le va mai putea stăvili înaintarea.”

MIHAELA FARCAȘ – SAUDADE

Monolit

refuz să mă-ncred în abandonații
care au inventat violența și limbajul
închiși în cușca lor de beton armat
în timp ce deasupra capetelor noastre
planează războiul nuclear
ca un nor de uraniu.
pădurile spinoase ard în cuptorul sudului
& reciful se îneacă în propriul calciu.
am stopat delirul de siguranță,
toți pleacă, nimeni nu revine.
prin licheni nu mai circulă lumina –
paralizăm biomecanic –
în copilărie îmi număram bătăile inimii
ca un cardiac
& credeam că visele nu explodează pe cerul arctic.
acum corpul doar există
ca o ventuză pe un perete.
mi se reproșează că poemele astea nu sunt
suficient de sensibile.
greșesc. sunt o bestie sensibilă
pentru că aleg să mă trezesc
în dimineți mai mizerabile decât degetele lui Bukowski
după ce își ștergea fruntea
& performez ca o marionetă corporatistă
în monoliții de sticlă vie.

Saudade

mintea mea se-ntinde ca o gumă
în gușa unui porumbel,
o unghie încarnată în creier
semănând cu un glock
în gâtul unei prostituate.
după ce o să facem sex
o să-ți povestesc despre boală
& mai multe selfuri.
încărcătorul nu se mai destinde.
pe stradă mergeau oamenii de cărbune
prin raza mortală a sărăciei.
femeile cu ochii mari ce-și leagănă pruncii
fărâmițați de un viitor instabil
oscilând între har & nebunia
zilelor petrecute în mizeria
puricilor de pe plasmă.
mă arunc în cadă
ca într-un gheizer ce mă va
proiecta până la soarele
de forma unui uter mai gelatinos
decât jeleul în formă de ursuleți.
mirosul oaselor muribunde
mă pietrifică în golul
beculețelor de Crăciun
ce sclipesc precum gloanțele
de pe țeavă urmărind
acel sentiment preauman
de maternintate & dor
ca o piatră în pantof.

Origami

mă uitam la copilul ce hrănea porumbeii,
fiecare bucată de pâine era o silabă
din cuvintele mamei,
pietre îndesate în coșul pieptului.

Salteaua fără cearșaf

m-am agățat de figura ta parentală,
colțoasă, cu unghiuri atât de ascuțite
încât îmi lezează creierul, vaginul & tot
din care e compusă ființa mea abandonată
în obsesia ta față de singurătate & sex.
m-ai ascuns printre sticlele de bere
din barul tău preaiubit în care la cinci dimineața
mă joc cu dorința ta de distanțare
iar când ajungem acasă mă-mbrac în maioul alb.
tu mă privești cu ochi obosiți, scurși de alcool
& îmi spui să aprind beculețele
ca să mă consumi pentru că nu înțelegi
de ce o asemenea femeie te-a ales tocmai pe tine.
atunci eu îți trântesc pe masă teoriile lui Freud.
te iubesc fără să știu de ce
de parcă firimiturile îmbibate cu sudoare
aruncate pe salteaua fără cearșaf
înseamnă o mare iubire
sau că alienarea mea are formula fericirii în cuplu.
știu că sunt pe jumătate copil
dar nu uita că am două capete.
uneori cred că sunt o femeie frumoasă
dar asta, paradoxal, te-a întors împotriva mea
& falsa strălucire apune ca o minge de sulf.

Matrioșka

duminică după-amiaza mă uit
la filmul despre Beksinski
& albul băilor din Varșovia.
animalul se zbate între tâmplele mele
o pasăre amputată emoțional.
frica nu mai are obiect,
nici măcar inima transparentă
& vidată nu mai face față
loviturilor precise în punctele cele mai vulnerabile.
orice mângâiere scobește măduva
& secționează nervii,
orice atingere se leagă de sinapse
ca un cheag nedizolvat.
omul deconstruit în teama primitive –
doar un urlet – descărcarea unei puști.
am văzut primul transplant de rinichi mecanic,
prima cornee artificială.
ne printăm gândurile
dar nu suntem în stare să le prindem într-o hologramă.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

LitVest 2020 – la cea de-a IX-a ediție

Posted by Alex Higyed pe septembrie 22, 2020

LitVest 2020 celebrează o premieră în istoria a două culturi: primul număr al unei reviste britanice consacrat integral literaturii române, cu precădere celei timișorene. Publicația se numește The Riveter și este editată de European Literature Network. Proiectul a fost finanțat integral de către Consiliul Județean Timiș prin Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel”. Totodată, propunem o ediție care să integreze – artistic și tematic – contextul pandemic pe care îl traversăm. (Non)participarea „în carne și oase” a publicului la actul cultural va fi, astfel, pusă în discuție printr-o serie de accente simbolice. 

Reamintim o veritabilă tradiție: LitVest are, ca invitat de suflet, un autor timișorean dispărut. La prezenta ediție, cea de a noua, e vorba de tânăra poetă Mariana Gunță (cenaclul ,,Pavel Dan”), care ne-a părăsit la douăzeci și cinci de ani. 

Invitați:  Adrian Bodnaru, Eugen Bunaru, Alexandru Colțan, Simona Constantinovici, Augustin Cupșa, Antuza Genescu, Mariana Gunță (1994 – 2020), Petru Ilieșu, Viorel Marineasa, Goran Mrakić, Bogdan Munteanu, Mircea Pora, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu, Robert Șerban, Daniel Vighi.           

PROGRAM

(Evenimentele se vor desfășura în Piața Unirii și vor fi difuzate live pe pagina de Facebook a B.J.T.). 

Ora 11: Fețele/ Măștile viitorului. Mostre imaginare din presa/ lumea postpandemică. Textele vor fi redactate și lecturate de câțiva dintre autorii invitați la festival și reprezintă viziunea acestora asupra evoluției/ involuției lumii „așa cum (nu) o știm”. Un exercițiu de imaginație și critică socială. 

Ora 14,30: Pătura care citește. O ediție aparte a cunoscutului picnic urban de lectură. De această dată, păturile vor avea un caracter simbolic, fiind reprezentate de…pagini ale revistei The Riveter, redimensionate și, în fapt, reinventate grafic. 

Ora 18.00: Text Concerto Horea Crișovan – chitară și Florin Cvasa – cajon. Recital muzical cu inserturi literare. Momente din cadrul concertului vor fi incluse și în programul lansării londoneze a revistei The Riveter, miercuri, 30 septembrie a.c., la I.C.R. Londra. Evenimentul va avea loc la intersecția de lângă fântână. Scaunele de pe una dintre aleile, care duc la respectiva intersecție, vor fi „ocupate” de către varii însemne ale absenței: un sacou, un bilet cu inscripția „rezervat” sau cu un nume scris pe el etc. 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Actualitatea Literară nr. 104. Emilian Galaicu-Păun și Școala de poezie (p. 11, 12, 13)

Posted by Alex Higyed pe septembrie 19, 2020

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Denisa Ștefan debutează, bine primită, la O Mie de Semne cu un grupaj de poeme pentru „Poșta redacției”

Posted by Alex Higyed pe septembrie 7, 2020

BY GELU DIACONU 

Denisa Ștefan ne spune că și-a făcut curaj în sfârșit să ne trimită câteva poeme. E adevărat, îți trebuie o doză de îndrăzneală și nițică nebunie ca să scrii poezie, însă sperăm că „O Mie de Semne” nu și-a făcut un renume de „sperietoare” astfel încât cuiva, oricui, i-ar trebui curaj ca să ne scrie. Un pic de încredere nu strică, mai ales că Denisa scrie bine, pare o poetă deja formată, cu experiență de cenaclu, chiar dacă în general limbajul frust și tendința către un autenticism arid par să-și fi epuizat resursele în prezent. Le regăsim și în poemele de mai jos, dar într-o formă complet asumată și, lucrul cel mai important, curajoasă.

Iată ce ne-a mai scris despre ea Denisa: „Am terminat Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara, Limbi şi literaturi, Engleză-Română. Am 21 de ani, frecventez din când în când Cenaclul ,,Pavel Dan” şi momentan scriu un roman despre ultimii mei ani petrecuţi în Timişoara. Este al doilea an când particip la maratonul de poezie de la StudentFest şi am publicat în ,,Orizont” şi în ultima antologie scoasă de Cenaclul ,,Pavel Dan”.

vreau să plec la Viena

am renunţat la scris şi editat
la prieteni  şi iubire
la ieşitul prin cluburi la hrănitul pisicilor din faţa blocului
mă focusez pe lenevitul gratuit
mâncatul sănătos
din urzici facem supă
melcii îi aruncăm la găini
în congelator avem carne de porc pentru evenimente importante
am dat azi 90 de lei pe un router şi deja i-am uitat parola
dacă vreau să mi-l reconfigureze trebuie să plătesc benzina până la magazin şi înapoi
aşa că folosesc datele mobile
stau în pat
când pe-o parte când pe alta
beau apă de la izvor
descarc ilegal filme şi seriale
aşa nu pierd bani

vreau să plec la Viena

unde nu cunosc pe nimeni
unde n-au copaci au dunăre
în Viena acolo unde am să trăiesc singură
au câştigat eurovizionul acum câţiva ani
noi n-am câştigat eurovizionul niciodată

afară se fut pisicile

            pe gardul vecinei
şi telefonul nu-mi mai sună de două zile
            îşi face unghiile
am ajuns din nou aici
tapetul rupt 
            l-am fărâmiţat după ce-am terminat liceul
posterele cu femei în costume de baie
            şi hannibal
patul cu arcuri 
            capcana pentru beţivii neiubiţi
care îmi fute spatele deja futut
covorul de la turci
            adus de socrul maică-mii
în care simt purici şi paianjeni

am dat cu aspiratorul trei zile la rând
            păziţi-mă de nefericiţi şi viruşi
şi încă n-am luat tot praful
încă n-am adunat toată pânza de paianjen
dar aici măcar n-am unde ascunde sticlele
decât poate în dulap
printre hainele vechi ale bunicii
            care nu încap pe gura aspiratorului

degeaba tot aprind ecranul telefonului
mai bine-l arunc pe geam
să treacă maşinile peste el
să se uşureze câinii pe el
să alunece în canal
să nu mai lumineze

am să aşez un buchet de flori

pe poteca noastră din parcul rozelor

lângă tine acolo jos mai e cineva
pitită într-un colţ de sicriu
se ascunde pentru că nu ştie să ne spună pe nume
încă numără oile pe degete şi ucide orice gândac care încearcă să se urce pe corpul tău
fetiţa cu zâmbetul îmbujorat nu se recunoaşte pentru că ai ochii închişi
mestecă gumă şi plânge pentru că îi este frică de întuneric într-un mormânt adunat peste alte morminte
mâna ta şi mâna ei sunt aceeaşi
pitite într-un colţ de sicriu

fetiţa cu ochii înfometaţi îşi aprinde o ţigară
şi încă una
şi încă una
şi încă una

aceste rânduri pot fi umplute cu mizeria omenească sau cu şi mai multe găuri

timpul petrecut în starea aia de euforie s-a materializat într-o piatră la malul mării
undeva prea departe
ultimul atac de panică a durat patru ore şi o scrisoare de adio
pe care n-o va citi nimeni
am făcut mai multe din ură şi furie decât din dragoste sau răsfăţ &
nu trebuie să mă cunoşti ca sa-ţi dai seama că am puţin de pierdut
aici sau acolo înseamnă acelaşi lucru într-o lume spălată pe dos
cu greu găsesc motive pentru care să nu ţin lumina aprinsă
atunci când butelia rămâne la fel de goală ca şi mine pe dinăuntru

licenţiat în filologie

pe o foaie gălbuie din carton
mănânc pate cu roşii (fără sare)
            de două ori pe zi
azi mi-a venit ciclul aşa că mi-am permis o shaorma
raţiile se taie în fiecare zi cu 2% şi am decis să-mi ţin părul mereu prins în coadă
            (economie de apă)
vreau să fiu doctor
dar pentru asta trebuie să-mi las venele să crească
şansele sunt mici deoarece 80% din venitul meu se pierde în eter
următorul tatuaj m-ar costa cel puţin 50 lei
            compromisul este să nu am un următor tatuaj
                        pentru o perioadă
numerele şi feţele zugrăvite în liceu şi generală îmi zâmbesc în oglinzi
65% din vise le uit din cauza medicamentelor
iar cele pe care le ţin minte sunt mereu coşmaruri
gândurile fragmentate în 3 6 şi 9 se ascund printre firele de păr din canalizare
pe o foaie gălbuie din carton
fiica lui i şi e

simte-te ca acasă în acest mormânt

etajul patru aer condiţionat & perdele arse
gândeşte-te că luna este un cerc gol şi-ai să-mi vezi chipul în întuneric
tu 
            în garajul tău din buziaşului
cu fereastra spre cimitir
această plombă saturată a dat drumul la gaz
sufocă-te fetiţo şi ai să-mi simţi dragostea până-n buricele degetelor
scrie-mi un poem fetiţo şi ai să-ţi construieşti singură ieşirea din labirint

datele mi s-au calcifiat pe limbă

            pachetul tău este în curs de livrare
mă rog să nu sune interfonul
în pumni ţin strâns un trecut incert
o poantă ascunsă într-un proverb chinez &
oricât de singură am fost n-am învăţat niciodată să iubesc muştele sau şobolanii de pe scara blocului
mizeria mea e un alt fel de mizerie
telefonul vibrează
            necunoscut
sângele mi s-a închegat la colţul gurii &
trebuie să cobor 
            în două minute
am atins şinele de tren cu un singur deget
şi m-am făcut praf

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Mihaela Farcaș revine pe „O Mie de Semne” cu un grupaj de poezii

Posted by Alex Higyed pe septembrie 7, 2020

BY GELU DIACONU 

Mihaela Farcaș (n. 1993) a absolvit Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Sociologie şi Psihologie, masteratul Psihologie clinică și consiliere psihologică.

Apariţii: revista Oglinda literară, revista Boema, antologia Conexiuni 2019, revista Levure litteraire, revista Actualitatea literară, blogul O mie de semne, blogul Parnas XXI, blogul Ecreator, revista Monitorul de poezie, revista New York Magazin, antologiile colective Labirint literar de primăvară, Incursiuni metaforice, Liric zbor de primăvară.

Premii literare: premiul I la concursul național studențesc de creație literară „Pavel Dan” 2018, premiul I la concursul „Lirismograf” 2019, mențiune la concursul revistei „Solitudinea” (2020), volum aflat pe lista scurtă a concursului de debut „Traian T. Coșovei” 2019 (Editura Tracus Arte).Membră a cenaclului ,,Pavel Dan” din Timișoara.
Participare la Maratonul de Poezie din cadrul Studentfest, Timișoara, edițiile 2018, 2019 și 2020.

Shell shock

[anestezie & dezumanizare]

nebuna maniacă și-a deșurubat inima,
cortexul i se încingea ca un reactor nuclear
în care animalul negru prindea contur
& buruieni compacte se cățărau pe țevile sparte.

păpușa rămâne fără păr,
gloanțele șuieră lângă urechea delicată,
se aud doar furia sălbatică și cetele îngerești,
condiția impusă: lipsa tandreții
care străpunge coastele și sternul
prăbușite în convulsii –
un oraș-fantomă sub noaptea
boreală.

Nihil

„Literatura e memoria în flăcări.” (Radu Vancu)

mi-am descheiat corpul
& mi-am aruncat oasele pe masă.

dumnezeu a plecat,
nimeni nu îl poate reînvia.

statuile plâng în fața soarelui,
creierele lor se topesc în balta
din care păsările cu ochii lucioși,
ca niște bucăți de cărbune,
beau apă.

pe cerul obosit urmărim
declicul mașinăriilor mentale –
cum grupele de metili
se cos pe genele noastre
& memoria devine un asteroid
ce se rotește pe aceeași orbită,
punctul fix din craniile noastre zdrelite
în care se ascunde o întreagă lume
teribilă & luminoasă.

Golem

Einmal ist keinmal

singurătatea sapă-n claviculele mele râuri mai adânci decât cataractele globilor oculari amorfi și dezorganizați. spaime și spasme noaptea trecută când luminile reci cădeau pe osatura fragilă a clădirilor ce imitau niște insecte alergând prin sânge iar mintea mea, ca o haină viscerală, acoperea corpul și coconul căpăta reflexe metalice care oglindeau clar o frumusețe prea atroce.

Mirosul ploii ce se lovește de caldarâm

morișca asta decupează un spațiu nesigur
în care avem voie să respirăm 
doar prin branhiile artificiale construite de noi înșine
& aerul toxic ne inundă plămânii 
ca un nod cartilaginos
care se rostogolește cu viteza
unui asteroid atașat 
de falange.

Arcul isteriei

(inima mea, pasăre bătrână cu pene lucioase, luminează creierii zdrobiți în mișcările tectonice)
vreau să ne ținem unii de alții
până desenăm barierele unui cadru sigur
care în proiecțiile noastre luminează atotputernic
colosul ce se întinde peste
drugul singurătății.

Cântec de leagăn pentru simbioză (Radius)

„În placenta ororilor.” (Psalm- I. Bachmann) 

dormi lângă cicatricile care-ți izvorăsc
din umerii albi
ca niște râuri ce-și caută albia.

dormi lângă bătăile calme ale inimii mele
ce alintă malaxorul din mintea ta haotică.

să știi cum se va sfârși totul
& să nu te temi că vei rămâne blocat
în realitatea care doar pâlpâie
în umbra acestui perete halogen
& în uter se proiectează ca pe un ecran negru
o rană, un copil neastâmpărat
care vrea doar să se joace
& când nimeni nu îl aude
lovește cu pumnii, respingând
apropierea.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

StudentFest Autentic 17-27 august – Literatură

Posted by Alex Higyed pe august 18, 2020

PROGRAM INTEGRAL STUDENTFEST AUTENTIC

Program StudentFest Literatură

Ateliere StudentFest Autentic
Proză SF
17-18 august, ora 12-14 – Ciprian Ionuț Baciu

Poezie
19-21 august, ora 12-14 – Soso (Sorin Despot)

Autentic. Chei de interpretare
25-27 august, ora 12-14 – Nicoleta Mușat

Maraton de poezie online
(în fiecare zi de la ora 18:30 pe pagina StudentFest)
https://www.facebook.com/events/1023809208075626

17 – Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski 
https://www.youtube.com/watch?v=BF2jtPSXfz0&t=15s
18 – Artiom Oleacu și Iulia Iaroslavschi
https://www.youtube.com/watch?v=YZYPwGaZwcw&t=524s
19 – Veronica Ștefăneț
https://www.youtube.com/watch?v=MX45cbXaIm0
20 – Toni Chira
https://www.youtube.com/watch?v=qDSVdO6AzH8
21 – Alexandra-Mălina Lipară
https://www.youtube.com/watch?v=Ckyv5eCaCj4&t=1s
22 – Lia Faur
https://www.youtube.com/watch?v=ulMWm6CW75Y
23 – Andra Mateucă și Alexandru Potcoavă
https://www.youtube.com/watch?v=TCLcRizmLmc
24 – Sorin Despot
https://www.youtube.com/watch?v=qQNNLd9USo8
25 – Ana Pușcașu
https://www.youtube.com/watch?v=2gYAJxmPuww
26 – Cenaclub
https://www.youtube.com/watch?v=Arb-UzF9pFk&feature=youtu.be&fbclid=IwAR0sacLrfeGgQoNUeuV5-yJCA7Ab7B7SMMLT30k5HhMSpPVqFlQRrPH_kfY
27 – Cenaclul „Pavel Dan” (Mariana Gunță✞, Marian Oprea, Ciprian Ionuț Baciu, Mihaela Farcaș, Denisa Ștefan, Alina Dumitrescu, Anastasia Coste, Raul Bribete) 
https://www.youtube.com/watch?v=O-dIQv4bddI&t=1s

Posted in jurnal | Leave a Comment »

ANA BLANDIANA – APOCALIPSA SECOND HAND

Posted by ciprianbaciu pe august 10, 2020

Citiți cu atenție mărită și reflectați! (E. B.)

 

ANA BLANDIANA

APOCALIPSA SECOND HAND

Articol publicat în revista Viața Românească, nr. 7/2020

 

Termin cartea în zilele pandemiei. Scriind despre călătoria în Hong Kong și China din care m-am întors la 1 decembrie 2019, la câteva săptămâni după ce – aveam să aflu mai târziu – răul începuse, dar era ținut secret, simțeam întâmplarea, care pentru alții era ceva din afara vieții lor și care nu putea să li se întâmple decât altora, ca pe ceva mai degrabă personal, simbolic (mi-am amintit că etimologic simbolul venea dintr-un verb care în greaca veche însemna a pune împreună, a împreuna), ceva ce nu era fără legătură cu ceea ce încercasem și nu reușisem eu să înțeleg. Am pus împreună aproape fără să vreau senzația neliniștitoare a unui pericol care m-a stăpânit în toate zilele petrecute în China și spaima indusă de mass-media planetei față de misterioasa entitate infimă care – spun savanții – fără să aparțină vieții, poate să se transforme pentru a distruge viața. De altfel ce putea fi mai simbolic (de data asta în sens modern) decât să termin de scris o meditație despre lumea prin care am trecut, pe fondul acestei catastrofe care pune în discuție această lume în ansamblul ei?  (……………….) prima dintre caracteristicile lumii noastre pe care noul Rău a hotărât să o imite și să o ridiculizeze a fost globalizarea. Înainte de a bănui despre ce este vorba și de a înțelege ce și cum este, a fost evident că este un fenomen global. Iar acest adjectiv, până cu o oră înainte reprezentând o valoare pozitivă, a devenit deodată înspăimântător. A fost o răsturnare de sens bruscă și fără menajamente care, produsă chiar în inima lucrurilor, a pus sub semnul întrebării totul.

Primul șoc, pentru mine cel puțin, a fost acela al trecerii de la convingerea că omenirea a ajuns într-o etapă a dezvoltării ei în care nu o amenință nimic mai mult decât dezumanizarea prin tehnicizare, prea repedea înaintare dinspre om spre robot și spre transformarea sfidătoare a naturii, la descoperirea că, în pofida faptului că avem roboți, operații de schimbare a sexului, misiuni pe lună, inginerii genetice și sonde pe Marte, într-un moment de cumpănă între viață și moarte cum e acesta suntem la fel de lipsiți de apărare și neajutorați ca oamenii din Evul Mediu. Ba chiar mai lipsiți de apărare și speranță pentru că, spre deosebire de noi, ei credeau în Dumnezeu și nu se îndoiau de existența vieții de apoi. (…………..)

Primul lucru uimitor și aproape imposibil de înțeles pe care l-am aflat despre virus a fost că este ceva care nu aparține lumii vii. Virusul nu este o ființă ca microbul, el este ceva ce nu există decât în măsura în care face rău. Fără să fie viu, el are capacitatea de a distruge celulele vii, iar această exclusivitate a răului, în numele, incomprehensibil de fapt, al non-vieții, dacă nu chiar al morții, pe fondul invizibilității care pendulează între inexistență și ubicuitate, îl transformă într-un personaj aproape mitologic. În orice caz, tot ce s-a descoperit și a urmat după primele zile de

perplexitate și confuzie nu a făcut decât să încifreze și mai mult lucrurile, întreaga realitate căpătând înfățișarea unei povestiri fantastice cu tente de groază. Pentru că ceea ce apărea cu adevărat înspăimântător în nevoia de organizare a unui război în care nu vedeai și nu știai împotriva cui lupți era insinuarea bănuielii că tot ce se întâmplă nu e fără legătură cu propriile noastre fapte și păcate.

În această ordine de idei, a apărut în scurt timp evidența că răul nu era cu adevărat eficient decât adăugat unor rele mai vechi, cei atinși de el fiind învinși doar în măsura în care trecutul lor îi oferea puncte de sprijin. De aici până la atenția îndreptată cu neliniște suspicioasă asupra bătrânilor nu a fost decât un pas. În scopul protejării lor au fost lansate apeluri altruiste și soluții ingenioase de ajutare care, pentru a nu-i lăsa să moară, îi scotea preventiv din lumea vie. Se petrecea un fel de segregare pozitivă, dacă se poate spune astfel, care ar fi avut mai puțină semnificație și ar fi prezentat mai puțin pericol, dacă nu ar fi apărut pe o anumită culoare de fond întinsă cu intenție în ultimele decenii peste întreaga societate. Este vorba de tendința tot mai accentuată de a linguși tinerii, nemaimodelându-i pe ei pentru societate, ci modelând societatea pentru ei. Se dezvoltă în felul acesta o dominație a lipsei de experiență și a lipsei de memorie care creează condiții prielnice oricărei manipulări. În orice caz, legătura oarecum subliminală care se făcea între puterea virusului și eliminarea bătrânilor din viața publică asigura înaintării triumfale a acestuia o aură radicală de eradicare a lumii, de curățire a terenului pentru a se putea construi de la zero.

Dacă ar fi să vorbim în termeni politici, am putea spune fără exagerare că virusul avea înclinații naziste, acționând cu hotărâre în scopul – sau în orice caz cu rezultatul – asigurării unei omeniri selectate, fără handicapați, bătrâni, persoane inutile și totul realizat într-un fel aproape sportiv prin supunerea la încercarea contaminării, cine scapă devine imun, cine nu rezistă dispare și nu-i mai încurcă pe ceilalți. Într-o jumătate de an întreg mapamondul va fi fost măturat, controlat și lăsat curat, locuit de o populație tânără și imună cu o memorie redusă la cel mult câteva decenii, o morală confuză lipsită de criterii, și o religie în plus. Pentru că alături de imaginea răstignirii, simbol al iubirii și jertfei, va apărea concurențial imaginea buzduganului în formă de coroană, simbol al puterii globale, al severității fără milă și al rigorii misterioase pentru că virusul venit din afara lumii vii și examinând cu ajutorul morții va avea toate calitățile necesare unui zeu.

Desigur, glumesc mai mult sau mai puțin, dar nu de tot. Sunt convinsă că acest episod din istoria omenirii ne va marca evoluția cu puterea oarecum inexplicabilă și puțin irațională pe care o au de obicei religiile și în orice caz ideologiile. Trupurile noastre se vor fi vindecat de mult, atunci când societățile și sufletele noastre încă vor încerca să găsească răspunsuri întrebărilor existențiale pe care această non-ființă ni le-a pus fără menajamente. Iluziile mele despre capacitatea sufletului omenesc de a se schimba sunt limitate, dar nu mă îndoiesc că formele de organizare și de funcționare ale societății vor avea interesul să se schimbe potrivit concluziilor pe care le vor fi tras din această surprinzătoare lecție. De exemplu, uluitor de rapida globalizare a bolii va pune sub semnul îndoielii globalizarea, chiar mai mult decât logica strictă i-ar îngădui. După cum etanșeitatea silită a granițelor de acum va lăsa în urmă, nu mă îndoiesc, conștiința necesității lor în continuare, chiar dacă într-o infinit mai mică măsură. Pentru că a trage linii despărțitoare între popoare și între oameni nu înseamnă a-i împiedica să fraternizeze, ci a-i împiedica să-și piardă identitatea. Pentru că o lume mai bună și mai frumoasă nu este una în care a fost măcinat totul, realizându-se o pastă uniformă, ci una în care se ajunge la armonia unor entități diferite, mândre să-și cultive fiecare definiția specifică. Și oricât ar părea de exagerat, cred cu tărie că această reconsiderare a ideii de frontieră va funcționa ca un element favorizant al salvării Europei, prin întărirea paradoxală a unității ei comunitare și prin redefinirea respectului față de minunatele părți din care e formată. (………………………………)

Fraza care revine cel mai adesea în analizele de viitor ale medicilor și economiștilor este „Nimic nu va mai fi ca înainte”. Mai complexă decât ar părea, așa simplă cum e, semnifică dublu și contradictoriu. Ea spune cu egală neliniște că ni-e teamă că totul se va schimba și că ni-e teamă că ar putea să nu se schimbe nimic. (…………………………….)

Dacă privesc în urmă la jumătatea de secol pe care am străbătut-o ca adult, ca om a cărui menire și chiar profesiune a crezut că este să înțeleagă și să spună ce a înțeles, din cei 50 de ani există doi care ies din rând și răstoarnă regulile, pretinzând că o nouă lume începe cu ei. Acești doi ani sunt 1989 și 2020. Și unul și altul au fost anunțați și pregătiți cu mult înainte, tot ce se întâmpla și tot ce făceam contribuia la explozia lor, ceea ce nu însemna că eram conștienți de asta sau că eram siguri că vor veni. Acești ani aparțin unor planuri istorice diferite, unor proiecte divine de sens contrar, dar au în comun nu numai marile schimbări de destin a milioane de oameni, ci și întrebările despre ei înșiși pe care acești oameni sunt obligați să și le pună după aceste schimbări. (……………………..)

Stau de opt săptămâni singură și scriu. În mod ciudat, timpul nu trece greu ci, dimpotrivă, neobservat, ca și cum, lipsit de repere, s-ar sustrage cuantificării. Scriu, ascult muzică, urmăresc emisiuni, zilele trec, dorm și visez mai real decât zilele care trec ca în vis, iar singurătatea este o circumstanță terorizantă a caracterului ireal, oniric al timpului care trece.

„De la vieillesse c’est une puissante maladie” scria Montaigne. Mai mult, aș zice, e nu numai o boală gravă, este chiar o boală mortală. Iar pandemia nu a făcut decât să sublinieze și să verifice acest adevăr. Pentru că, dacă ultimele decenii au încercat să se opună bătrâneții și să n-o recunoască, iar bătrânii să facă tot ce pot pentru a-și prelungi viața și, mai ales, tinerețea, acum lucrurile sunt puse, prin lege, la punct. Personal, nu cred că aș fi fost înainte în stare să mă imaginez așezată teoretic în categoria legiferată a celor bătrâni. Simplul calcul aritmetic nu mi se părea suficient pentru a contracara ceea ce vedeam în oglindă și ceea ce simțeam. Acum, însă, caracterul obiectiv, imperativ și care nu putea accepta nuanțe, al legii m-a descumpănit, m-a scos din unicitate și m-a atribuit fără drept de apel unei categorii, ceea ce mi s-ar fi părut altădată jignitor în sine, de neacceptat. Am fost obligată brusc și oficial să mă las înregistrată într-o categorie socială căreia – atâta timp cât îmi turez viața la viteze maxime – nu-mi trecea prin minte că-i aparțin. Și nu pot să nu mă întreb: oare – indiferent dacă mă va ucide sau nu – acest virus nu va fi cel care m-a învins ca ființă liberă de determinări, independentă de circumstanțe? Nu știu dacă, ieșită din interdicțiile categoriei obiective de vârstă, voi mai avea curajul să mă întorc în libertatea subiectivității mele.

 

(Fragmente dintr-un … ,,Fragment dintr-o carte în lucru la Editura Humanitas)

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by Anastasia pe iulie 20, 2020

Alexandra Panc a apărut cu un grupaj frumos de poeme în site-ul literar O mie de semne păstorit de scriitorul Gelu Diaconu. O felicităm pentru poeziile publicate, dar și pentru plusul de… imagine adus cenaclului Pavel Dan! Drum bun în continuare! (E. B.)

***

Te-am căutat într-o zi de vineri
și te-am aflat într-una de luni
când îmi beau cafeaua amară
și nu-mi șterg ochelarii
pentru că vreau să păstrez amintirea
unei ordini materializate în haos.

***

Simt cum pieptul mi se desface
și din el ies fluturii în haită.
Moliile existenței care împânzesc cerul
devenind un Dumnezeu răzvrătit,
posesor al Lunii care îmi caută
chipul îmbibat de ace
pentru a-i da culoare.

Prin picăturile de ploaie
te văd deformat,
dar perfect.
Cu simțurile înghețate
te admir precum
propria-mi Guernica.

Inspirând praful îngerilor
comit masacre
și totul pare un simplu
tablou complex
în care o Iudita
nu-l iubea pe Holofern.

Din lichidul amniotic al abandonului
au răsărit himere
care-ți poartă sufletul pe culmile
abisului
ca într-un tablou de Beksinski
din care îți rămâne un
Memento Mori.

Trăim într-un mediu crepuscular
cu inserții de acid lisergic,
în care liniștea e transpusă
prin strigăte mute și cuvintele
sunt gloanțele care instaurează panica.
Nu ne mai atingem, dezumanizare totală.
Picioarele sunt legate cu lanțuri
și noi doar halucinăm.

Am renunțat la Rai
din pur egoism.
Picioarele îmi zac
în cupa cu apă rece.
Pe Kafka s-a pus praful,
iar macrameul tronează pe Elcrom.
În cui stă pensionată uniforma tatei
și dracu știe când se va întoarce mama.
Până atunci, azi e duminică.

Dacă într-o secundă se trăiește viața
atunci vreau să dansez printre nuduri
pe muzica lui Bach.
Să simt vibrația prin tălpile goale
în timp ce trupul se lasă unduit
de o pală de vânt,
Iar chipul mi se scaldă
în soarele de august.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by Anastasia pe iulie 15, 2020

O felicităm pe colega noastră Mihaela Farcaș, care a participat de curând la un festival internațional de literatură organizat de poetul Masuduzzaman din Bangladesh. 12 iulie a fost ziua dedicată poeților români: s-au citit poezii în română și traduse în engleză, iar gazda a citit, la rândul său, poeme în Bengali, traduse în engleză. S-a vorbit despre poezia din cele două țări și sursele de inspirație pentru poeții prezenți.

Dialogul se poate accesa aici: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=278624573210579&id=100031891147316

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Alexandru Colțan – În șoaptă

Posted by ciprianbaciu pe iulie 8, 2020

,,Prozatorul  ‒ nu ezit să-l numesc așa ‒  Alexandru Colțan este o apariție de-a dreptul tonică pentru momentul de ,,tranziție” pe care îl traversează de ceva timp Cenaclul ,,Pavel Dan”. Distinctive sunt, în povestirile autorului pe care-l propunem, o anume tentă parabolică, slujită de fine inserții mitice, arhetipale, o atentă dozare a efectelor generate de un neliniștit/neliniștitor joc al planurilor, de o mereu provocatoare, uneoeri solemnă, alunecare dinspre real înspre fabulos, înspre oniric, dinspre epic spre poematic și invers. Și, totuși, undeva în subtextul lor, prozele lui Alexandru Colțan sunt frisonate, sunt ,,bruscate” de angoasele, de agresivitatea și amenințările de tot soiul ale lumii și timpului în care tocmai trăim…”

 

Eugen Bunaru în revista ,,Orizont”, nr 6/2007

 

 

                                      Alexandru Colțan

 

 

În șoaptă

 

Focurile începuseră să adoarmă, azvârlind ultimele limbi roşiatice. Şi-au întins peste ele capetele învelite în cârpe ale ciomegelor şi au privit cum flăcările se preling de-a lungul lor, odată cu chemările păsărilor de noapte.      Apoi s-au ridicat şi au început să coboare, despicând cu palmele pădurea udă de trestie, de rogoz şi de coada-vulpii. Dacă şi-ar fi ridicat ochii, ar fi văzut cum, pe deasupra torţelor, se aprindeau primele stele.

Iarba era încâlcită şi aveau cămăşile şi mâinile zgâriate, dar ei îşi continuau mersul, încercând să nu se împiedice. Păşeau cu fereală peste copacii doborâţi de furtună şi roşi de putregaiuri, prin hăţişuri cu frunza ascuţită ce le foşneau înainte şi pe sub picioare. Pe când ocoleau sălciile, i-a surprins saltul unei vidre, ce se ascundea înapoi în pământ. De acum, nu mai avem mult, îşi repeta Jacob, privind mușchii cerului, răsuciți ca un stomac albastru.

Făcându-se că nu aude protestele, Roşcatu începuse să cânte. Glasul i se desfăcea limpede şi sigur şi, nu se ştie de ce, şi-au ridicat, pentru o clipă, cu toţii  privirile spre cercurile lunii.

– Cred că o să facem treabă bună, şopti cineva, din spate. Altul se bucura, iată, le ieşeau, unul câte unul, în întâmpinare mirosurile râului.

Au ajuns, în sfârşit, la copacii de pe dâmb, de unde li s-a deschis înainte apa cea mare, pe care se răsuceau fantome de ceaţă, apa cea neagră, care își freca grumazul de ţărmuri. Băiatul  nu mai recunoaştea nimic din locul acela. Niciodată râul pe care merge moartea nu îi păruse atât de aproape.

Au rămas tăcuţi câteva clipe, urmărind cum apa purta mai departe văpăile făcliilor şi sufletele celor înecați. Din noaptea care îi ajunsese din urmă răzbăteau chemări şi şoapte necunoscute.

– De aici, pornim câte doi, îi împărţi repede Roşcatu, ne întâlnim în Gura Văii! Flăcările le desenau feţe roşii, diforme, cu părul zbârlit și ochi fosforescenţi. Vântul umfla cu un scârţâit coroanele nevăzute ale copacilor. Satul dispăruse, ca și cum n-ar fi fost niciodată.

Plecă ultimul, privindu-l pe Roşcat şi frate-său cum se pierd, dintr-o dată, în beznă. În spate, ştia că Bitu îl aşteaptă, fără să vorbească, cu faţa mâncată de întuneric. Nu mai era timp. De fapt, nu mai știa să se întoarcă acasă.

Au continuat să se strecoare în grabă prin pădurea de colţi şi de gheare, să tragă la o parte lianele verzi şi buruienile crescute în voie, să calce crengile pe care se înmulţea ciuperca. Treceau de-a lungul malului, cu focurile în mâini, pe lângă siluete întunecate pe care se caţărau guri de iederă şi iarbă grasă, prin lanuri înalte de ferigă, printre tufe ghimpoase, se aplecau pe după scoarţe năpădite de licheni. De dedesubt, parcă, de sub pământ, auzeau tot mai tare râul care roade malul, cu dinți lungi de scorpie.

Băiatul urmărea cu privirea cojocul de berbec al lui Bitu şi blestema, pe înfundate. Tocmai acum, la prima sa vânătoare de peşte, trebuia să urmeze omul acesta tăcut şi sălbatic, care nu prindea nimic niciodată ! Îşi strânse mai tare în palmă furca meşterită de taică-său și legată de tulpina de alun. Tocmai acum, când îi venise vremea să intre şi el în rândurile pescarilor, să nimerească cu Bitu ! De ce nu l-a trimis Roşcatu cu cei de vârsta lui, mai în jos, către Barajul Buştenilor ?

Începeau să se împiedice de bulgări de pământ, drumul făcea o buclă strâmtă, apoi o pornea de-a lungul ogoarelor, au cotit într-o parte, dibuind printre ierburi o cărare bătută. Mirosul de mentă sălbatică era atât de puternic, că puteai să îl mesteci cu gura.

Au coborât o cărăruie cu brusturi. Pe cer, norii albi se desfăceau tot mai aproape, ca prin vis. Mai jos, băiatul găsi trepte săpate în pământ şi două undiţe bine legate, apoi desluşi zbaterea peştişorilor agăţaţi în cârlige. Bărbaţii îşi lăsau firele în apropierea malului peste noapte, carnivorii adulmecau prada, se învârteau în jurul ei și se prindeau singuri. Auzise deseori cum flăcăii ieşeau cu barca şi îşi legau sforile cu momeală în locuri de nepătruns sau pescuiau în ochiurile cu apă înşelătoare. Toată lumea vorbea că Roşcatu înfigea, tot la câteva zile, un pui de gâscă într-o ancoră pe care o prindea cu lanțul de copaci şi le vindea cunoscuţilor ştiucă, şalău cu dinți ascuțiți. Odată, îl văzuse ascunzând într-o  căruţă  un somn pe care abia putea să-l ridice.

Se aflau într-o deschizătură îngustă, printre frunze şi rădăcini, la un pas de apa cea mare, de apele amintirii. Au ajuns. Pe deasupra forfecau aripi speriate de pasăre, dar Bitu nu auzea nimic, coborâse şi îl chema cu o mână. Băiatul îl urmă, simţind cum se afundă în capcana adâncă de răcoare şi  atunci îl văzu pe taică-său cum bea din cana de tablă, „în șoaptăˮ, îi repeta el, cu fața încrețită,„ să nu te vadă, să nu te audă. Să nu te audăˮ. Îl urma pe Bitu, care se îndoise, apropiase văpaia de luciul apei şi ridicase furca. Nu o dată cei care coborau malul erau furați de curenți, sau înghiţiţi de gropile săpate în albie, așa l-au găsit pe Roli, încurcat, după câteva zile, printre sârmele Barajului, cu burta umflată şi ochi albi, de peşte.

Călcau cu răbdare, încercând să nu tulbure apa. Era bine că nu grăbeau către firul râului, gândea băiatul, aveau timp să ajungă și acolo. Printre picioare i se scurgeau, atrase de lumină, sute de vietăţi, păianjeni de apă, peştişori care-şi căutau hrana. Au ocolit, încetul cu încetul, copacii înecați, dar prada nu se zărea pe niciunde.

Ar trebui să fie, hotărî Jacob, trebuie neapărat să găsesc ceva, să prind unul mare, să îl vadă tot satul. Se ştia, doar, la începutul primăverii, atunci când zăvoiul începe să răsune, scobarul urcă din râu în apele calde ale pâraielor, ca să-şi depună ouăle. Anul acela nu îl mai anunțaseră copiii, care patrulau malurile cu furca în mână, ci pescarii. Zvonul că peştele trecuse de Adăpătoare făcuse ocolul Cantonului, plasele şi setcile au fost coborâte îndată, ţarcurile reparate, bărbații s-au adunat să se împartă. Oamenii de la buza râului învăţaseră că, în această perioadă, scobarul călătorea ca și orb și se lăsa prins destul de ușor. Nu era el prea bun la gust, mai era şi plin de oase, dar, în sfârşit, era peşte – ori, peştele era carne, iar carnea însemna viaţă.

Bitu se opri şi, aplecat pe vine, cerceta oglinda roşie a apei. Deodată, braţul i se desfăcu şi arma îi plecă înainte. Băiatul înlemni, cu focul în mână. Îl văzu, apoi, cum îşi recuperează fierul.

Ne despărţim, îl auzi, mormăind. Nu te mai ţine după mine, treci încolo!

Jacob urmări cum silueta însoţitorului său, tăiată pe cerul albastru, se topește prin perdele de ceaţă. Rămăsese complet singur. Îi e frică să nu îi tulbur apa, să îi prind eu peştii, își spuse și simți cum i se zburlește părul pe ceafă. Îşi aruncă apoi limba de lumină spre stânga, unde, de-a lungul ţărmului, îl chema hăul întunecat. Am să găsesc eu ceva, trebuie să găsesc !

Umblă multă vreme în pasul acela de pasăre, poticninindu-se de pietrele lustruite, într-o apă în care trăiau doar gângănii cât unghia. Câteodată îşi cobora tridentul ca să își scuture braţul. Îl făceau să tresară mişcări neaşteptate, dar nu erau decât vocile ierbii și stufului. La un moment dat, simţi cum întreaga substanţă a nopţii se adună în ochii rotunzi şi galbeni ai unui duh necunoscut, care îi șoptea, peste umăr, îi simţi răsuflarea şi împunse cu furca, așa că reuşi să îl  îndepărteze, pentru o vreme. Altădată, i se păru că îl ajunge din urmă lătratul Câinelui Bălţii și încremeni. Oricine știa doar că râul ducea mai departe sufletele morţilor, călare pe cai de aburi și urmaţi de haite sălbatice, asta le povestise Surdu, care își pierduse minţile după ce întâlnise un diavol tânăr, care îşi fluiera câinii. Sigur, pescarii bătrâni nu credeau în aşa ceva, dar oamenii mari puteau să se înşele, de atâtea ori li se întâmplase. Ce știau ei, la urma urmei ?  Nu povesteau unii despre Fata Morarului, care bântuie apele în rochie de mireasă, cu păr verde şi  picioare de ţap ca să îi ademenească pe  flăcăi în bulboană ?

Băiatul căuta mai departe, cu arma pregătită. Pe neașteptate, o săgeată îi alunecă pe lângă picior, dar nu îi lăsă timp să arunce. Pescarii minţiseră, acum era sigur de asta. Scobarul Mațe Negre nu apăruse, nici măcar florile de cireş nu se scuturaseră, cum ar fi  putut să apară?

Poate că, totuşi, era mai bine să se îndepărteze puţin, să iasă către mijlocul apei. De acum, curentul era tare și rece. Oboseala i se scurgea prin mușchii picioarelor. Torţa de abia îi mai azvârlea un pumn de lumină roșcată. Ce or face oare ceilalţi, or fi prins ceva? De bună seamă, căpetenia îl trimisese în partea asta cu ape moarte, ca să nu vâneze nimic și Jacob văzu curgându-i înainte fețele batjocoritoare ale băieților,  apoi faţa nemișcată, lemnoasă, a mamei.

Valurile se rostogoleau, rotind mici coroane de spumă gălbuie. Simţi, la un moment dat, cum alunecă şi e gata să cadă. Cu un an în urmă, pe când se topeau gheţurile şi pâraiele ieşeau din matcă, urmărise, plutind pe burta apei, vite moarte, copaci smulşi din rădăcină, acoperişuri de scânduri. Era ciudat cum râul acela, galben ca puroiul, putea să hrănească şi pădurea şi câmpul.

Pic! Pic! de pe o creangă aplecată picura noaptea. Îşi scoase din tolbă  o făclie  nouă, unsă cu rășină şi îi dădu foc. Nu se mișca nicio frunză. Viața își continua somnul, ascunsă, departe.

Poate trecuse de Gura Văii şi nu băgase de seamă. I se păru apoi că recunoaşte glasurile vecinilor din Celălalt Cătun şi pentru un moment îşi închipui cum toate satele ieşiseră la vânătoare. Se pierduse, era limpede, cum se va mai întoarce, unde era Bitu ?  Dacă îl trezise pe Câinele  Bălţii?

Călca acum printr-o albie plină de bolovani. În lumina slabă, îi ieșeau în întâmpinare covoare lungi de lintiţă, din stânga malul cobora, îmbrăcat într-o pădure ţepoasă de barba dracului. Prin şopotul apei, urechea îi memora, ca prin vis, paşii, undeva, departe, se auzea pârîitul unei bărci sau zvonul unei păsări. Apoi, iarăşi,  cercurile de linişte îl depăşeau  şi continuau să se adâncească.

Dintr-o dată, ca prin somn, i se desenă la picioare o umbră uriașă și în acelaşi moment, fără să aibă timp să se sperie, aruncă cu toată puterea, ca și cum ar fi aşteptat momentul acela viaţa întreagă, explozia de stropi, scăpă focul, apoi se încleştă pe coada de lemn care începu să se curbeze în toate direcţiile, îl avea, nu putea fi adevărat, îi veni să strige, dar nu putu să scoată o șoaptă, nu exista decât monstrul care i se zbătea cu o putere nemaipomenită la capătul furcii, de parcă împunsese râul, cu muşchii lui prelungi, îl simţea prin fiecare fibră, ca și cum sângele peștelui i-ar fi urcat în trup, prin băţul de alun, namila nu se lăsa, încerca să fugă spre cuib, se zvârcolea, aluneca spre scăpare, băiatul apăsă cu toată greutatea, simţind cum dansul acela ciudat cu peștele îi trezește o viaţă nouă, care îi umplea pieptul de fericire, de parcă râul i-ar fi curs prin vene, ca şi cum s-ar fi acoperit cu pădure, Somnul teribil, Stăpânul, îl trăgea tot mai departe, în noaptea dintre ape şi atunci Jacob îşi propti picioarele şi smuci, fiara se opri, se încordă, băiatul se ghemui cu tot corpul, îl avea, Dumnezeule, monstrul se opinti, dar nu mai avea putere și atunci omul îl ridică, simţind cum plesneşte în două, îl ridică din râul care îl trăgea înapoi, îl arătă cerului zgâriat de crengi, mâinii cu ghearele desfăcute a lunii şi vru să strige, dar din el nu ieşi decât croncănitul unei păsări de apă. Îl prinse cu bucurie în braţe și în acelaşi moment simţi o izbitură de baros, apoi ramurile i se împrăștiau pe deasupra capului, un petec negru de cer, iar râul intra în el de peste tot, ca într-un sac. Înnebunit de spaimă, peștele îl lovi iarăși și iarăși, cu fierul în spate, iar omul îl îmbrățișă, cu degetele înghețate și cu dinții strânși.

Atunci îl tăie dintr-o dată un râs neomenesc, care venea de niciunde şi părea să se scurgă pe apă.

– Hei, băiete, îl auzi pe Bitu, ia vino încoace!

Nu vedea nici la doi paşi, picioarele îi erau înţepenite şi o durere puternică îi ardea pieptul. Porni, totuşi, spre mal, dibuind să nu cadă.

-Mai încoace, la dreapta!

În sfârşit, văzu lumina roșcată a torţei. Bărbatul îl aştepta, între două umbre înalte. Când îi ajunse aproape, simți pe neașteptate o lovitură zdravănă în falcă, apoi încă una, făcu doi pași în spate, scăpă furca.

– De ce faci gălăgie ? Ia dă-l încoace ! Bitu îi înhăță repede peștele și se făcu nevăzut în stufăriș. Jacob se ridică, se împiedică într-un șanț, apoi o porni în grabă pe câmpuri.

Când a ajuns în Gura Văii, tocmai se crăpase de ziuă. Dar el nu mai urmărea cum lumea iese din cețuri, murdară şi roşie. Nu mai auzea pădurea, înviorată de glasurile păsărilor. Oamenii dispăruseră, iar peștele cel mare continua să alunece nestingherit prin apele somnului, ca și cum nu l-ar putea prinde nimeni, niciodată. Din privirea lui Bitu se desfăcea o dimineaţă pustie, nesfârșită, prin care băiatul începu să îşi caute drumul spre sat.

Posted in proză | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat: