Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

ANUNȚ – INVITAȚIE

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

Marți, 5 decembrie (de moș Nicolae), ora 19.00, la Casa Studenților, vor citi:

ROXANA DIACONESCU  – proză

și MARIAN OPREA –  poezie

Vă așteptăm cu drag!

Cenaclul Pavel Dan

Anunțuri

Posted in jurnal | Leave a Comment »

In memoriam     

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

            Gheorghe Mocuța

(5 iunie 1953 – 28 noiembrie 2017)

 

,,Gheorghe Mocuţa a fost şi rămâne un scriitor emblematic pentru literatura română contemporană, care, aşa cum spunea Gheorghe Schwartz, „nu poate fi înlocuit cu nimeni şi cu nimic.“
La trecerea lui Gheorghe Mocuţa în nemurire, Vasile Dan redactorul şef al Revistei ARCA, preşedintele Filialei Arad A Uniunii Scriitorilor din România, a spus: „Poetul, criticul literar ziaristul, traducătorul din literatura franceză, Gheorghe Mocuţa a făcut azi-dimineaţă (marţi, 28 noiembrie a.c.) un uşor pas înapoi: s-a retras în dicţionare şi istorii literare, printre care „Literatura vestului apropiat“, dicţionarul lui însuşi. Suntem cumva împreună cu el, în Biblioteca lui, în raftul de sus, cum     s-ar spune. Revista ARCA pe care a urcat în ianuarie 1990, şi căreia i-a rămas loial tot timpul, îl plânge cel mai tare. Adio, drag prieten!“
Scriitorul Gheorghe Mocuţa s-a stins din viaţă marţi, 28 noiembrie 2017, răpus de o boală nemiloasă.” (Din Glasul Aradului, 29 noi. 2017, Petre Don)

,,Aș spune că Gheorghe Mocuța scrie o carte despre «familiarizarea» cu acel dincolo – care poate fi (este) paradis și infern. Exilul parizian încearcă a recupera cuvintele, imagini, versuri ale «celuilat ținut». O carte despre viață și trecere: un volum al cotidianului care încearcă a-și suporta limita tragică. (…)”. Cornel Ungureanu, volumul călătorie. exil (ed. Brumar, 2007)

 

epistolă către fratele întuneric

scriu o scrisoare către peştii adîncurilor

pe trupul pergamentos al apei

pe zidul berlinez dintre mine şi tine.

cu o mînă tremurătoare

scriu un îndemn pe nisipul plajei

către vieţuitoarele mării şi păsările văzduhului

pe coaja netedă a mestecenilor şi nucilor

pe frunzele de arţar şi de viţă de vie

pe pielea solzoasă a lianelor

îmi lansez obsesiile în cosmos

către seminţiile necunoscute.

las urme adînci pe chipul celor dragi

riduri şi semne particulare

praf în ochi şi chiar răni uşoare –

le desluşesc şi le adun pe mosorul firav

al existenţei de hîrtie.

 

adio, la pont neuf

cu mâinile încrucișate

ca într-o cămașă de forță

vă privesc de pe acest pod

pe sub care trece într-o zi de martie

șarpele galben al senei

cu solzii lui murdari plini de amintiri

și versuri de mallarmé și apollinaire

cu peisajele pe jumătate înecate

ale lui dufy și monet.

 

cu fălcile încleștate

ca într-o criză de epilepsie

rup cu dinții din culorile psihedelice ale cheiului

caut ceva cum ar fi pământul promis

o imagine pe care s-o imortalizez

nu cu sufletul

ci cu aparatul meu de fotografiat

dar acolo curge un râu o apă tulbure

care îmi duce la vale trupul și nu se mai oprește.

 

Exil

Străin printre străini minorități și triburi

m-ascund de spectrul orb al propriului destin

(îl înțeleg pe celan dar nu pot să-l exprim

s-a aruncat în sena și suferă de friguri)

 

m-am revoltat în pragul albastrei tinereți?

Sau poate eu răscumpăr păcate grele-n pripă

Sau poate cernobâlul m-atinse în arìpă

și cad ca mogâldeața lui marquez în coteț.

 

Eu n-am țesut orori în calea frumuseții

deși m-atrage răul estic și pervers

străin printre străin azi caut un sens vieții

 

într-un paris pe care mai bine nu l-aș bate

în fiecare zi am încropit un vers

sperând să îmi înșel tăcuta-mi moarte.

 

Poză de grup - cenaclul Pavel Dan -la Arad, 19 mai 2016 - Gheorghe Mocuța, gata, parcă, de plecare ....jpg

Poză de grup – cenaclul Pavel Dan –  la Arad, 19 mai 2016 – Gheorghe Mocuța, gata, parcă, de plecare…

Gheorghe și Andrei Mocuța la Studentfest, 15 mai 2017.jpg

Gheorghe și Andrei Mocuța la Studentfest, 15 mai 2017

Întâlnire cu scriitorii arădeni  - Vasile Dan, Gh. Mocuța și Andrei Mocuța.  15 mai 2017, Studentfest..jpg

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

Ana Pușcașu 

(fragmente/secvențe dintr-un proiect al unei noi cărți de poeme)

1.intro

închide ochii și strânge din dinți ce urmează n-o să-ți convină deloc

în supralumea virtuală la fel că în pragul foametei

ai devenit inutil

instinctele tale nu pot supraviețui unor comenzi

străine experiențele tale nu mai pot fi formatate

ele nu mai există decât în tine

și nici acolo în întregime

 

lovește oricând și oriunde

prima gură de aer

va fi și prima greșeală

va fi redus la suma greșelilor sale

 

vei cunoaște supunerea oarbă

îți vei schimba obiceiurile

sau vei face față cum poți

vei ajunge unul dintre cei care

vor să fie fericiți și pentru asta î

își stăpânesc moartea

 

lovește oricând și oriunde

într-un cuvânt lumea s-a dus

ne așteaptă alte umilințe

dar mai ușoare

 

  1. coborâre

 

blues-ul perfect mașinistul nu e de găsit nicăieri

 

are o regulă a lui de coborât te coboară dar nu

te poate privi pentru el ești un străin

deci un dușman

unul periculos el vede în tine tot ce a lăsat în urmă

prelungire virtuală a tunului unui tanc încremenit

în trecerea prin peretele  unei case

 

 

spune-i cum vrei

insensibilitate sau evidentă nebunie

 

în fiecare etaj al coliviei trebuie să se afle

cel mult trei persoane dintre care un artificier

altfel la cea mai mică urmă de regret

vei fi total expus la mediul ăsta exploziv

 

apoi grilajul coliviei se închide tamburul

se pune în mișcare iar lumina zilei

ți se va micșora treptat

 

400m de metri înseamnă

timp suficient pentru developat

o jumătate de viață de la coadă

la capăt tot ce poți aduna doar esențialul să încapă

în tine căci lumina zilei ți se micșorează treptat

 

  1. de sus

 

cei trei te-au adus aici apoi pilotul a schimbat cursul

 

așteptarea  e în galeria orizontului de sus

pentru tine o gură de metrou  pulsând ritmic pentru ei

un ritual de inițiere și singurul armistițiu posibil

așa că fără finețuri de aici începe singurătatea

de aici faima ei ușor sinistră

 

căscând și înjurând s-au apucat cu toții de lucru iar tu nu poți

face altceva decât să exersezi noua formă aproape frustă de viață

 

întâi primele lipsuri vor declanșa în tine fatalismul

e o dublă legătură ce va ține luni bune de trândăveală

în care te vei chinui să păstrezi aprențele civilizației

 

apoi ți se vor așterne în față instrumentele docile ale plăcerii

și vei avea nevoie de exact atâta precauție

cât să nu începi un război pe care îl vei pierde

 

într-un final în acest incubator uman vei descoperi răbdarea

și ea va fi pentru tine o insulă de relativă bunăstare

 

însă abia acum când te vei obișnui cu umilința

de a depinde de ceilalți ei te vor accepta

asta le arată că ai renunțat în sfârșit la terminologia

sentimentală că ai eliminat reziduuri de gelozie retroactivă

care te-ar fi putut doborî pe neașteptate

că în sfârșit ai exersat relațiile umane rudimentare

din dimineața de după dragoste

 

  1. lampă și cizmă

 

odată ce ei te-au acceptat vei primi toate cele necesare supraviețuirii

 

ca într-o vară târzie se va întâmpla extrem de grăbit și sumar

vagabondarea scurgerea apei va încetini pentru tine și în unele nopți

sau începuturi de zi (oricum nu poți să le mai deosebești)

ți se vor dezgoli cu inocență orașele schelet

 

ca într-o vară târzie se va întâmpla să admiri în ele înșelătoriile rușinoase

din locuri absurd de îndepărtate și să-ți dorești atât de mult

să scapi de plictiseală încât să devii traducător sau cărăuș sau Soulfikar

un criminal rafinat alergând de la intrarea în grădină până la locul execuției

de fiecare dată pierzând posibilitatea exilului

 

și tot ca într-o vară târzie aproape insesizabil se vor curba

grinzile de lemn iar vagoneții vor porni spre tine cu lentoarea

unor sate ambulante transformând  indiferența într-o pradă

pentru că da spațiul tău se va restrânge considerabil

între tine și ei vei descoperi cu surprindere inutilitatea comunicării

 

 

 

 

 

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

POEME de Alex Higyed

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

Mereu afară

Scaunul meu – negru mucegai – așteaptă gol
pe palier, în fața ușii tale, de-o săptămână
să ieși în rochia ta de dafin uscat
sau despuiată, cum vrei

Un set de păpuși rusești se desfac și râd,
un bătrân il lovește în genunchi c-o cârjă,
un câine urinează pe gresie
un adolescent își urăște familia

Scaunul meu – veteran de război – așteaptă moleșit, verde fosforescent
pe holul luminat
alt glonte din broasca ușii tale
sau măcar o cheie, cum vrei

Să știi că i-am zis să plece,
să te lase așa, nevrotică
măcar până îți termini cafeaua
dar nu!
el te vrea să îi atingi spătarul
cu sânii – dune de nisip –
sau să-l cuprinzi
cu brațele – coji de usturoi –
cum vrei

 

Short walk

dacă vara asta
ar avea culorile toamnei
bunicul nu și-ar mai zugrăvi șoprul
să arate ca ultimele ploi
sau
nu l-aș mai vedea
mirosind prafrumul ultimelor sărutări
imprimate ca un tatuaj
pe pielea zbârcită a unui pensionar

parcul e gol și se plimbă

cu picioarele umede
cu genunchii dansând vals
cu urechiile înfundate într-o doză de bere

peste podul pe sub care trec
fluvii, uragane, copilării

 

Rutină

Se mai întâmplă
ca uneori, dimineața
să mă trezesc cu sângerări
în răsăritul capului
acolo
pe unde a prins rădăcini
dar n-a apucat
să-nceapă furtuna

Plouă dintr-o dată a tumoare
peste umerii doctorilor
și-mi cad negi
de pe coapsele de tinichea

Se întâmplă des
ca uneori, dimineața
să-nceapă să ningă a doua oară
și cocoșul să-și ascundă penele
sub cioc
mereu uită să-mi calce
peste cicatricile din discuția
de ieri seară

Se mai întămplă des
să fiu prea treaz
dimineața

 

anatomie luni la ora 8

creierul mi-e mestecat de rozătoare
ce speră să-și împrospăteze respirația
plămânii m-i sufocă folosindu-și cozile
îmi rup inima cu ghearele lor mucegăite
se-ascund după rinichi și se bat cu pietre
mi se umflă corpul de la atâția deținuți
și mi se găurește pielea
încerc să o acopăr
cu bandă adezivă
hemoragie pulmonară
așa i-aș zice
sângerez și mă sufoc
în propriile intestine

 

Semintonuri

cât praf iese din chitară
în diminețile de luni
în care te trezești amorțită
pe plapuma de mușchi
din spatele casei

azi sunt prost
nu mă miră, e marți
și nu mi-am mai spălat cămașa de vineri
când ai pătat-o
c-un rânjet
și-un suspin de câine

de-atunci radioul cântă
cu-aceași voce
cu care-mi spui că pleci
întotdeauna cu un semiton mai sus

mâine am s-arunc
și cămașa, și radioul
și-am să te ascult
printre corzile chitarei
ce-mi taie degetele
și-mi împart inima
în game reci.

 

Gambling

Am lăsat ploaia să ne facă o poză
prin fereastra trenului
în timp ce jucam poker
aplecați spre o prăpastie
care ne despărțea

Te-ai schimbat în pijamele acum
și-ai sărit pe peron.

Eu orbesc privindu-te
cum te-ndepărtezi
prea-ncet

mă uit din nou
în cărți
și văd că îmi lipsește
zeca de inimă roșie

 

Reacție chimică

Apropie-te și hai să înghețăm sub cearceafuri
să îi ascultăm pe Floyd
să construim ziduri între sărutările noastre
reci ca-ntotdeauna.

Un nebun se plimbă prin camera noastră
întotdeauna pe diagonală
fără să-ncerce să ne scoată
din joc.

nebunul s-a oprit în centru
când sărutul era mai cald.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Cronică de cenaclu

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

21 noiembrie 2017

Au citit Alex Higyed (debut în cadrul cenaclului Pavel Dan) și Ana Pușcașu, un nume deja bine cunoscut și cotat în spațiul poeziei tinere de la noi.

A fost o seară cu adevărat densă, bogată. În poezie, dar și în comentarii, discuții, aprecieri. În genere și în esență pozitive, desigur ținându-se cont de decalajul de experiență și de exercițiu al scrisului între cei doi.

Alex, student în anul II la Litere, UVT, a fost unanim apreciat pentru faza în care se află, aceea a primelor căutări/încercări în cele ale scrisului. S-au citat versuri de bună factură expresivă, s-a subliniat o bună priză la cotidian și o interesantă tentativă de asimilare în text a unor detalii corporale, anatomice . Firește, nu au lipsit ,,criticile” de rigoare, sugestiile vizavi de unele expresii, asocieri lexicale mai puțin reușite.

Secvențele poematice, făcând parte dintr-un amplu proiect poetic, propuse de Ana Pușcașu, au întrunit, de asemenea, aprecieri dintre cele mai pertinente și elogioase, remarcându-se percutanța și forța discursului, pregnanța unor imagini, glisarea fină a textului dinspre real spre un spațiu imaginar, cu tușe apocaliptice pe alocuri, dar și tenta vizionară a textului inspirat de un univers uman cvasiignorat în poezia română contemporană: lumea minierilor într-un context al unui prezent, devenind istorie, care asistă pasiv și/dar complice la dispariția acestei comunități socio-umane.

Cuvântul de final le-a aparținut celor doi autori care, la rândul lor, au adus precizări și naunțe,  declarându-se mulțumiți de modul în care le-au fost receptate demersurile poetice propuse.

S-au exprimat: Roxana Diaconescu, Patricia Ciurdar, Gabriela Omotă, Denisa Ștefan, Silviu Genescu, Alex Colțan, Ciprian Baciu, Marian Oprea, Eugen Bunaru.

Următoarea întâlnire va avea loc marți, 5 decembrie (de moș Nicolae). Vor citi:

ROXANA DIACONESCU  – proză

și MARIAN OPREA –  poezie

Reporter Forum studențesc

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by Anastasia pe Noiembrie 23, 2017

4 poeme de

                             DENISA ȘTEFAN

 

Oamenii

oamenii cu oameni se aseamănă.

toţi îşi văd propriile mâini, propriile picioare, propriii ochi în ceilalţi,

de parcă s-ar uita într-o oglindă care a prins viaţă

şi nimeni nu se opreşte să se întrebe

de ce oriunde te uiţi, te vezi pe tine.

e necinstit să închizi ochii atunci când mergi pe stradă;

e ca şi cum te-ai ascunde de tine însuţi,

în loc să mergi cu ochii căscaţi şi să priveşti paşii

care te ocolesc;

nimeni nu te calcă pe picioare; e ca şi cum

s-ar călca pe ei,

dar dacă pe ei îi doare membrul fantomă şi te văd mergând pe stradă

încep să dea cu pumnii în tine de nemernic ce eşti:

cum îndrăzneşti să mergi?

nu te arde obrazul de nesimţire?

stai naibii în casă şi nu arăta tuturor că tu poţi să mergi.

oamenii se văd pe ei înşişi când privesc alţi oameni;

cei mai egali, cei mai oneşti, cei mai empatici, cei mai prietenoşi

atâta timp cât nu ai mai mult decât au ei

şi dacă ai mai puţin

nu exişti;

eşti o muscă prinsă într-o casă cu toate ferestrele şi uşile închise

şi în loc să îţi dea drumul,

te strivesc pe geam;

erai oricum irelevant în univers,

făceai zgomot şi nimic mai mult.

să zâmbeşti unui om e ca şi cum te-ai lua în braţe;

ai făcut o faptă bună, deci meriţi tot ce-i mai frumos pe lume;

şi când trece alt om pe lângă tine, arunci cu pietre-n geamul maşinii,

nu-ţi convine că el are maşină cu geamuri şi tu nu ai nici măcar o fereastră.

oamenii se ucid între ei

de parcă ar comite sinucidere şi deci n-ar mai exista consecinţe pentru nimeni,

ca şi cum nici nu s-ar întâmpla de fapt;

nu ne pasă atâta timp cât nu suferim din faptele noastre.

oamenii se văd pe ei înşişi în alţi oameni;

dacă un om e văzut de toţi oamenii,

omul devine toţi acei oameni şi asta-i tragedia umană:

să fii toţi oamenii din jurul tău

şi totuşi,

să nu te regăseşti şi pe tine printre ei.

 

Mâini târzii

o mână străină

îmi înjunghie spatele

chirurgical

dă la o parte vertebrele

şi printre coaste

îmi scoate inima

stropi de sânge pătează podeaua

îmi pune inima în propriile mâini

uite-o n-o vezi

şi după aceea se retrage

printre coaste şi vertebre

lăsând neatinsă

coloana mea vertebrală

dar eu mă prăbuşesc

ca şi cum n-aş avea coloană

de ce mi-ai arăta inima

când e prea târziu să mai fac ceva

 

Nimeni

nimeni nu mai scrie

nimeni nu se mai citeşte

când se moare se moare

de trăit oricum n-o mai face

nimeni

 

Vârtej

mă arunc în tristeţi de vară,

doar acolo ai să mă găseşti.

sunt o piatră plată bună de aruncat.

apa râului e singura care

îmi mişcă inima.

 

în miez de noapte scriu cuvinte pe hârtie

de parcă am fi cele mai bune prietene,

dar ştiu că îndată ce voi închide ochii

se vor întoarce împotriva mea

şi vor spune lumii tot ce simt, tot ce gândesc;

cuvintele sunt ipocrite.

 

mă ascund în lunci de toamnă

şi în piept simt o săgeată de diamant;

respiraţia-mi sclipeşte în întuneric,

şiroaie de transpiraţie-mi curg pe frunte.

am vrut să ajung prea repede în larg,

şi-acum nu sunt niciunde.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Noiembrie 19, 2017

ANUNȚ

Marți, 21 noiembrie, ora 19,oo,

CENACLUL PAVEL DAN vă invită la o seară de POEZIE

Vor citi: ANA PUȘCAȘU

și ALEX HIGYED

 

Vă așteptăm cu drag!

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Noiembrie 19, 2017

Lansare Raul Bribete.jpg

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Noiembrie 19, 2017

O proză scurtă

de  FLORIN GHERHEȘ

 

 

Nu-s singur în cutia asta. Mai îs golanii  ăia  verzi de leu și niște copii, alții mai mari auriți, alții mai mici, aruncați pe aici la plesneală. Acuma câteva minute credeam că mor de la căldura asta, da acuma simt așa,  un fior rece că stă ăsta pă mine.

Văd deasupra un deget imens, murdar și crăpat cum se apropie de mine. Îmi vine să urlu. Mă ia în mână. Adună ce mai e pe acolo. Pe ăia mici îi aruncă prin buzunarele pantalonilor și numără: „unșpe,doișpe,treișpe, treișpe cincizeci, paișpe cincizeci, șaișpe cincizeci”. Niște ochi mari și negri se coboară deasupra  palmei crăpte. O barbă cenușie și deasă plină de firimituri, niște obraji aspri și pătați de un fel de cenușă, nasul cârn la vârf din a cărui nări ieșeau fire subțiri și cărunte.O creatură imensă. E urât ca dracu. Hidos. Nu știu ce are de gând să-mi facă acuma. Mă ridică sus de tot, mă studiază cu atenție. Văd că-și mișcă buzele alea și dintr-o dată din spatele lor, văd niște dinți galbeni separați aproape unul de altul cu câte-o gaură. Bă, am pus-o. Ăsta mă mâncă. Atâta mi-o fost. Brusc mă lasă iar jos, mă bagă într-un buzunar de pluș.Îi  moale aici. Apuc să văd că strânge ceva de pe jos. Un carton mare și alb pe care scria cu un pix: „Sunt surdomut, nu am casă, nu am familie și trăiesc din mila ta. Dumnezeu să te aibă în pază, iubitule călător”. Mamă, ce vrăjeală are în el. Uite cum face prostu bani. Acuma sincer, să aduni de dimineață până acuma la 11 si ceva vreo cinșpe lei să zic așa, nu-i mare lucru. Și-a luat omu loc prost. Dacă nu-i noroc, nu-i. S-a făcut beznă. Simt că se zguduie tot cu mine și simt cum vibrez. Cred că o trecut vreo jumate de ceas.

„Dă-mi un cinzeci de Unirea și trei țigări la bucată!” Iară mă atinge nebunu’ ăsta. Mă strânge tare, mă apucă așa fie cum și mă așează pe o masă rece. Sub mine vedeam tot felul de batoane colorate și sucuri la cutie. Niște mâini mult mai fine mă apucă. Vârful degetelor era din plastic roșu. Apuc să văd în juru meu niște aparate ciudate, așa ca niște televizoare mici băgate în niște cutii colorate și cu butoane mari. Văd pe ăsta că se așează acolo și începe să lovească butoanele alea cu putere, sorbind dintr-un pahar mic ceva galben. Ieșea fum din barba lui. Ciudat omu.

Mă strânge în mână cu o delicatețe anume, mă întinde așa frumos. Apasă pe ceva butoane la o mașina de aia de scris și mă prinde cu o clemă acolo într-un sertar. După aia închide sertaru și nu mai văd nimic.De auzit nici atât.

-Alo? E cineva aici ? Bă, de ce m-ați închis singur în întuneric?Aloo..

-Poți să faci puțină linște, tinere? Se aude de sub mine. Era un oarecare domn în vârstă. Era tot de 10 dar era tot șifonat și șters.

-Care ești acolo, mă?! Se aude dinspre peretele alb de plastic.

-Unde sânt? Întreb mirat.

-Nu știm nici noi, de dimineață ne-au băgat aici și din când în când se mai deschide fereastra și mai pun pe câte unu aici, se aude dinspre celălalt perete.

 

Se mai auzea câteodată cum ființa aia de sus apăsa tare pe niște butoane, pe urmă deschidea sertarul și îl închidea repede înapoi.

 

-Cum de ai ajuns aici? Mă întreabă domnul ce sta sub mine.

-Eh, poveste lungă tataie.Poveste lungă.

-Ai vreme să-mi tot povestești, că nu știu când sau dacă mai ieșim de aici, o spune râzând bătrânul.

-Când am deschis ochii prima dată, erau mulți ca noi acolo. Toți frumoși și lucioși, tataie.

-Asta am văzut-o și eu, adaugă el de acolo.

-Și noi, se aude dinspre pereți.

-Da? Întreb curios. Pe urmă m-au dus într-un loc mare și m-au ținut într-un sertar imens, cu mulți ca mine. Am stat acolo câteva zile

-Așaa… spune bătrânul.

-După aia m-au scos în stradă și m-au băgat într-un loc tare strâmt. Eram foarte mulți acolo, și la un moment dat am ieșit afară printr-un fel de buză de plastic așa. Era un domn cu ochelari ce m-a luat și m-a băgat într-un portofel. Acolo n-am stat mult. Câteva ceasuri. M-a dat la una de purta ceva alb pe cap și ea i-a dat lui ceva la schimb, da n-am apucat să văd bine.Oricum, ce miros și căldură era acolo! Și am rămas aproape toată ziua până a venit o femeie bătrână ce și-a cumpărat ceva. Am fost dat ca rest. Atunci chiar m-am simțit jignit. Pe urmă am stat acolo mult și bine, cred că vreo trei zile. Puțea geanta aia a medicamente și naftalină de am zis că mor. Era o dată să mă dea la o farmacistă, da s-o răzgândit. Știu că am intrat într-un loc rece cu ea. Eu eram în poșetă. Cânta unu și împrăștia ceva miros de ars ,așa parfumat. Îți dai seama cum se simțea mirosu de medicamente, cu parfum și naftalină. Că geanta era deschisă și tot venea pe mine. Știu că după aia m-o scos la aer și m-o lăsat într-o cutie de carton, în căldură. De acolo m-o luat în mână unu cu barbă și am venit direct aici. Atâta știu.

-Păi tu n-ai umblat mult. De ce crezi că arat eu cum arat? Nu știi câte piețe și câte mâini am văzut eu. Nu mai pui că am stat pe jos vreo câteva zile și m-au pupat niște copii de credeam că mă mănâncă. La un moment dat era să fiu mâncat de un câine. Nu știu de ce da m-a lins cu o poftă de eram leoarcă.

-Nu vrei să îmi povestești și dumneata?

-Ba sigur, cum să nu. Era acuma trei ani cred. Tot așa cum ai zis și tu. Mulți ca noi, da erau și alții să știi. Eu am văzut și de leu și de cincizeci. M-au dus la poștă. Era o iarnă de aia groaznică. Stăteam într-o poșetă mare și neagră din piele, gata să mă ducă pe cine știe ce coclauri.

Pe cum povestea bătrânul, bag seama că se face iar lumină și îl aud din ce în ce mai încet. Părea că se depărtase. De fapt, pe mine m-a luat iar mâna aia fină cu vârfuri din plastic și m-a întins pe  masa invizibilă de sticlă.Erau luminile aprinse acolo și întinde mâna după mine , un copil, am impresia. Mâna e mare și lată, fără vreo bătătură și cumva fină. Mă trezesc sufocat în buzunarul  unor blugi noi. Încă aveau mirosul ăla de magazin. Simt urcușuri și coborâșuri lente. Nu se grăbea nicăieri tipu ăsta. La un moment dat își îndeasă mâna în buzunar, mă apasă tare și scoate de sub mine o brichetă mică și butucănoasă așa și mă lasă acolo așa. Mă dor toate încheieturile, dar lui nu îi pasă. Mergem înainte. Ce-o fi, o fi acuma, ce să fac? Grăbim ritmul și la un moment dat cred că alergăm, dar nu îmi fac griji să cad, că, la cum m-a apăsat acolo nicio șansă. La un moment dat ne oprim. Aud niște râsete dar nu reușesc să înțeleg o iotă. Cred că  deja de vreo jumate de oră numa în râsete de alea o țin. În sfârșit mergem iar: când stângu, când dreptul. Aud un scârțâit de ușă. Vreo câteva minute tipu ăsta nu se mai mișcă. Simt doar cum se foiește. Iar sunt eu ăla scos. Mă lasă acolo pe masă și pleacă. Fără prea multe discuții, simt o mână încrețită că mă ia de pe masa aia și mă aruncă într-un sertar. Sunt singur. Sau dacă mai e cineva, toți dorm. E destul de târziu. Cred că ar trebui să mă întind și eu că tot m-am șifonat.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

CRONICĂ de CENACLU – 16 noiembrie

Posted by marianagun pe Noiembrie 19, 2017

Seara de 16.11.2017 a reprezentat un prilej pentru ca membrii cenaclului ,,Pavel Dan” să se reunească iar. De această dată pentru a arunca o geană peste poezia Denisei Ștefan, studentă în anul I la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, de atlfel și o nouă membră a cenaclului, și peste proza lui Florin Gherheș, membru mai vechi, care va debuta în curând cu un roman la editura Ariergarda.

Discuțiile au fost deschise de Eugen Bunaru, care a raportat cele două lecturi la două vârste literare/creatoare diferite, în cazul lui Florin Gherheș remarcându-se un anume exercițiu al scrisului, o bună oralitate, o fluență a frazei, toate servind ,,subiectul” prozei, (de altfel o proză f. scurtă), de asemenea o bună priză la o lume periferică, dar au fost ,,amendate”  unele exprimări forțate, unele neglijențe de limbaj. E. B. și-a exprimat interesul pt. romanul anunțat al lui F. Gherheș. În ce o privește pe Denisa Ștefan, E. B. a opinat că textele/poemele ei sunt elocvente pt. o etapă, pt. o vârstă a începuturilor creatoare, fiind sesizabile sonorități, tonalități și unele elemente de retorică, amintind de discursul romantic, de asemenea existând și o fascinație a cuvintelor mari, a unor versuri cu ton de sentință. Au fost însă remarcate și imagini, și versuri reușite, și o anumită resprație largă, de forță, a unor poeme (ex. Oamenii), elemente care, în opinia lui E. B., sunt premise reale ale unui viitor drum poetic interesant, authentic. S-a făcut și recomandarea unor lecturi care să ajungă la poezia generațiilor mai noi, desigur prin poeții exponențiali.

Colajul de 5 poezii adus la cenaclu de Denisa Ștefan, format din ,,Adâncuri”, ,,Mâini târzii”, ,,Vârtej”, ,,Oamenii” și ,,Nimeni” a stârnit, în continuare, multe discuții, fiind semnalate, de toți cei care s-au exprimat, reminiscențe și clișee ale curentelor literare trecute. Chiar și așa, poemele s-au dovedit a avea un ,,feeling” poetic care nu ar fi putut trece neobservat. Textele Denisei au fost comparate cu un ,,strigăt social” de către Patricia Ciurdar, cu precădere în poemul ,,Oamenii”, care e compus, în mare parte dintr-o serie de dihotomii constante.  E ,,o poezie foarte deschisă”, dar în care sunt folosite ,,cuvinte mari”, uneori, greu de susținut la nivel de formă, conform celor afirmate de alte voci. Alex Higyed a considerat poezia Denisei ca având o ,,exprimare greoaie”: ,,Și mă ține acolo de bună voie și nesilit de nimeni” din poemul ,,Adâncuri”.

Ana Pușcașu a fost surprinsă de selecția textelor, întrucât Denisa se află la zi cu literatura anilor 2000. Aceasta a afirmat despre poezia Denisei că are forță, însă o forță ,,înnăbușită” prin aglomerația de cuvinte și întrebări retorice și și-a exprimat dorința de a citi și alte texte de-ale ei actuale.

Unul din versurile preferate de public, per total, a fost cel menționat de Eugen Bunaru la începutul analizei pe text și anume: ,,respirația-mi sclipește în întuneric” din poemul ,,Vârtej”, iar titlul cel mai bine receptat a fost ,,Mâini târzii”, datorită alăturării originale de imagini.

În timp ce Marinel Oprea a considerat unele poeme ca având ,,nucleu poetic’’, unele păreau să nu aibă sens, conform celor menționate de acesta. Alexandru Colțan, pe de altă parte, a remarcat violența de limbaj și un ,,hipersensibil atrofiat” de conglomeratul de cuvinte și imagini.

La nivel de proză, textul lui Florin, mai vechi de această dată a uimit din nou prin originalitatea perspectivei, după cum a afirmat Ana Pușcașu, dar, a pierdut pe cea de-a doua pagină după cum a sesizat Alexandru Colțan, ,,întrucât efectul prin aglomerare”  a diminuat din curiozitatea și implicarea cititorului în text.

Patricia a comentat că sunt ,,prea multe descrieri” și i-a recomandat să includă mai mult umor în text pentru a-i menține intensitatea. Eugen Bunaru a adăugat, de asemenea, că e sesizabil faptul că textul e unul mai vechi, întrucât mai trebuie cizelat și ,,scuturat” de unele exprimări mai greoaie, care împiedică curgerea firească a textului.

S-a discutat despre modul în care dialogul veridic câștigă în text, dar, pierde, fiind sufocat de descrieri. Într-un text scurt pot funcționa, dar într-un text mai lung ar fi mai greu de integrat.

La urma urmei, ,,ca experiment narativ” e binevenit, dar,  textul n-ar rezista ca întindere mai lungă, după cum a afirmat Ana Pușcașu.

Odată părerile exprimate, Denisa Ștefan și Florin Gherheș au mulțumit pentru critica constructivă adusă, iar membrii cenaclului au promis să se reunească pe 21.11.2017 la lectura Anei Pușcașu și a lui Alex Higyed, care vor citi poezie.

A consemnat Roxana Diaconescu

Citește Denisa Ștefan. Atentă, ca de obicei , Ana Pușcașu! 16 noiembrie, 2017.jpg

Cu ochii pe text ... Lectură, 16 noiembrie..jpg

 

16 noiembrie - o seară de cenaclu ...  rotundă! Împlinită, adică... Foto- Roxana Diaconescu.jpg

Posted in jurnal | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: