Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Posted by marianagun pe Aprilie 24, 2017

Afis Cenaclu Mariana - 25 04 2017

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Anunț

Posted by marianagun pe Aprilie 21, 2017

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Aprilie 10, 2017

ANUNȚ

Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara vă invită să participați la cea de-a XX-a ediţie a Concursului Național Literar Studenţesc ,,Pavel Dan”, (an universitar 2016/2017).

Concursul se va desfăşura pe două secţiunipoezie şi proză. Lucrările (maxim 7 pagini – poezie, 10 pagini – proză, în 3 exemplare, Times New Roman, 12) vor fi trimise într-un plic pe care va fi trecut, în locul numelui, un motto. Acelaşi motto se va regăsi şi pe un plic mai mic care va conţine datele participantului (nume, prenume, data şi locul naşterii, domiciliul, liceul/facultatea, adresa completă, adresa de e-mail şi numărul de telefon). Textele pentru concurs şi datele de contact ale concurenţilor vor fi trimise, în acelaşi plic, şi în format electronic, într-un CD. Grupajul de poeme şi plicul mai mic se introduc în plicul mare şi se trimit la adresa: Casa de Cultură a Studenţilor Timişoara, Bvd. Regele Carol I, nr.9, cod 300180, Timişoara, cu menţiunea ,,Pentru Concursul ,,Pavel Dan”.

Data limită de primire a textelor este 12. o6. 2017. Concursul se adresează elevilor, studenţilor și masteranzilor (nedebutaţi în volum).

Juriul, format din scriitori timişoreni consacraţi, va anunţa rezultatele Concursului până la data de 30 iunie a. c.

Autorii premiaţi vor beneficia, în cadrul unei festivități ce va fi organizată de Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara, de premii în cărți și de publicarea textelor într-o plachetă,  pe site-ul insituției și pe blogul Cenaclului.

Vă dorim succes!

Contact: cenaclulpaveldan@gmail.com; Nr. de telefon: 0256/496711

 

Timișoara,  12. 04. 2017                                              CCST – Cenaclul ,,Pavel Dan”,

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Aprilie 10, 2017

       Poeme de ANSTASASIA COSTE

 

Unde

Coronini, februarie 2017

Ultima dată când te-am văzut,
norii plonjau în Dunărea cu rațe negre.
Cu o noapte înainte, ne-am spălat sufletele
în sala de mese unde urla tinerețea.

 

Mi-aduc aminte cum am plecat
și totul se transforma treptat în ceață:
drumul, pontonul și stânca aceea cu nume bătrânesc
-bucăți din mine se fotografiau în depărtare-

 

Am devenit un puzzle pentru copii,
cu piesele veșnic împrăștiate pe sub dulapuri –
aș face înconjurul lumii într-o barcă
*s-ating cerul cu stele și să-l păstrez într-o sticluță*

 

Vezi luminile de vis-à-vis?
Aici, luminile dansează pe melodii sârbești
și își spun „noapte bună” în șoaptă…

 

La granița cu Serbia,
unde semnalul se scaldă-n Dunăre,
o gașcă de tineri învață limba lui Dumnezeu.

 

7

 

Pe coridoarele ultimului etaj

pătrund lasciv frânturi de jazz

stau în ultima bancă

în față se discută poezie germană

intru-n transă

e din nou starea aceea

de primăvară spumegândă

grăbită să iasă din sicriu

ca o mumie vintage

doi nebuni fac ture de stadion

păsări și macarale bine îmbălsămate

petrecere pe liniile de tramvai

tot peisajul ăsta îmi ia numele și-l infuzează în sevele crengilor

dar eu nu sunt pregătită…

 

Paranoia

Am acoperit geamurile și am încuiat ușa

am lipit stickere pe camerele de la telefon și laptop

am ascuns perna aceea cu pisica

ce părea că mă privește insistent

am întors icoanele și pozele din rame

ca să mă asigur că nu mă urmărește nimic

atunci când îți întâlnesc din nou în oglindă

ochii negri ce se dilată

când îți simt răceala

 

***

deschide geamul corpului de fildeș

și lasă viața să-ți inunde oasele

mâncate de molii

 

acum 3 zile ai lăsat o bucată de pâine în bucătărie

fragedă ca vorbele pe care mi le-ai spus

 

acum e doar o formă verde abstractă

ca otrava săruturilor pe gât

 

visez la o dragoste fără urme de mucegai

 

***

Azi-noapte ți-am căutat cămașa în carouri

în marea de trupuri și lumini

știam că nu mă mai iubești

 

m-a ținut bassul la povești

m-am trezit dansând

doar cu băieți ce aveau cămăși în carouri

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Aprilie 3, 2017

ANUNȚ
MARȚI, 4 aprilie, ora 19,30, în sala de cenaclu de la Casa Studenților din Timișoara, poetul Marian Oprea va citi un grupaj de poeme dintr-un viitor volum de poezii. 
Vă invităm, cu drag, să luați parte la seara de lectură.
CENACLU ,,PAVEL DAN”

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Aprilie 3, 2017

Marți 28 martie, la Cafeneaua Kafka, seara cenaclieră a început cu un scurt exercițiu de creative writing. Ce a ieșit veți putea citi mai jos și ce note veți acorda veți decide singuri. Versurile marcate color, scrise cu italice, luate ca pretext pt. a fi integrate în mini-poemele create ad-hoc de autorii semnatari, aparțin poetului Claudiu Komartin din volumul ,,Un anotimp în Berceni”, Editura Cartier, 2012. (E. B.) 

 

Aș vrea ca dimineața asta să aibă mâinile tale

pentru că noaptea a fost adâncă și rece

să îmi faci cafeaua

să pornești centrala

soarele începător

să bată în fumul de țigară

până la refuz ​

 

Mariana Gunță

 

Și toate cuvintele pe care le căutam de o vreme

sunt acolo, sub iarbă

ca un mesaj extraterestru

dar nu de la PLATON-ION

ci de altundeva.                              

 

Robert

 

Aș vrea ca dimineața asta să aibă mâinile tale

să-mi modelezi ultimele secunde din reveria visării

fi-mi ghid spre soare

și cafeaua cu scorțișoară pe care n-o termin niciodată.

Uneori mă zbat sub pături ca într-un sicriu

și simt că-mi cresc buruieni din organe

sunt acolo, sub iarbă

așteptând să-mi culegi spasmele cu degetele fumegânde

și să-mi mai amâni, cu o zi, moartea.

                                                                                                                        Anastasia Coste

 

 

 

Aș vrea ca dimineața asta să aibă mâinile tale

pentru că noaptea a fost adâncă și grea

și m-am pierdut între pături neavând de ce s-apuc

așa că încerc să adorm la loc

 

Marian Oprea

 

 

După acest exercițiu, prilej fertil de introducere în atmosfera și starea de poezie/poeticitate a serii, s-a trecut la lectură. A citit un grupaj de poeme Anastasia Coste. Toți ,,vorbitorii”, argumentând cu citarea unor versuri semnificative, au subliniat evoluția remarcabilă a Anastasiei. Firește, nu au fost ocolite ,,recomandările” vizavi de unele scăderi/căderi ale versurilor. La fel, cu exemplificări. S-au exprimat: Roxana Diaconescu, Flavia Sereș, Mariana Gunță, Jorza Dan-Ștefan, Bogdan, Robert și Eugen Bunaru. În final, Anastasia Coste a considerat că i-a fost utilă această ,,confruntare” de cenaclu, fiind, în general, de acord cu opiniile exprrimate.

 

MARȚI, 4 aprilie, ora 19,30,

Marian Oprea va citi un grupaj de poeme dintr-o viitor volum de poezii. Vă invităm, cu drag, să luați parte la seara de lectură.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Martie 25, 2017

Afis Cenaclu Mariana - 28 03 2017

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Martie 25, 2017

O Proză de Florin Gherheș

Cel mai probabil, ceea ce am să vă povestesc acum, o să vă pună puțin pe gânduri. Trebuie să menționez încă de la început că nu sunt deloc un om obișnuit. Nu atât prin ceea ce ce gândesc sau zic, ci prin ceea ce fac zi de zi, deja de cinci ani.

Numele meu este Oscar, am patruzeci și patru de ani și locuiesc într-un orășel mic din vestul țării. Bun, până aici nimic de speriat. Nici nu cred c-ar trebui, nu? Ceea ce îmi preocupă mie majoritatea timpului și îmi aduce și o pâine pe masă e șofatul. Da, sunt șofer. Da’ nu oriunde, ci la pompele funebre. Exact. Dubios, asta ziceam și eu. Acum, să nu vă imaginați că e chiar atât de groaznic cum ar părea. Nu e ca și cum au murit oameni de spaimă sau ceva – deși, rămână vorba între noi…

Ceea ce vreau să mărturisesc e legat de una dintre prestațiile mele de acum două luni de zile. Țin să precizez: fac asta cam de cinci ani și credeți-mă, chiar te obișnuiești! Chiar și cu drumurile astea pline de gropi, tot e-n regulă. Eram în curtea răposatului. Mai exact Cocorilor, numărul patru. Îi așteptam pe băieții de aici de la firmă să-mi spună când e spălat și îmbălsămat gagiu’, să-l pot pune în mașină și să pornim spre cimitir. Nu mult am stat să aștept: și-au făcut mână deja – de atâta vreme nici nu mă mai miră. Într-un final ies cei doi și îmi confirmă cum că munca lor ar fi gata. Zis și făcut: îl luăm fain frumos eu cu unul dintre ei și îl ducem până la mine în mașină. Îl punem frumos pe bancheta din spate și să înceapă distracția!

Dau cheie la bătrâna, apăsăm frumușel ambreajul și dau să ies de pe străduța îngustă pe care mă băgasem să-l ridic. Cocorilor e o stradă fix uitată de lume, iar drumul până la cimitir destul de lung, să știți.

Acum. Nu știu de ce, dar mortu’ ăsta îmi atrăgea atenția într-un mod foarte ciudat: cum până atunci nu pățisem – fapt pentru care, recunosc, din cinci în cinci minute tot întorceam capu’ și mă uitam în spate. Aveam o teamă inexplicabilă, aș zice, să nu-l pierd. Mergem noi fain frumos și ne întindem la drum. Curios, pentru o zi de iulie ca aia, era îngrozitor de rece afară. Chiar mi-am tras o bluză peste tricoul obosit cu care mă cunoștea lumea de aici. Cerul era, cum să vă spun, negru, da’ nu așa, aproape că era întuneric afară – și totuși, astea se întâmplau pe undeva pe la doișpe’ la amiază. Eram paranoic. Chiar speriat aș zice: nu îmi puteam explica pe atunci de ce. În fine, mă mai relaxez pe parcurs și mă gândesc serios că tre’ să trag o țigare. Era obligatoriu să îmi fut plămânii cu o țigare. Bordu’ meu? Ultimul coteț, fraților: plin de hârtii, ambalaje, pungi goale, pahare uscate de la câte-o cafea pe care o mai sorbeam dimineața cu băieții – gunoaie, altfel spus. Așa, le răstorn pe toate alea cum pot și îmi găsesc pachetu’ de țigări până la urmă. Era ca un fel de premiu bine meritat pentru eforturile mele. Și acum, hai să mă răsplătesc! Scot o țigare, o agăț în gură cum pot și dau s-o aprind. Atârna efectiv țigarea aia de colțul gurii, mai să pice. Zici că eu eram Don Corleone. Aveam un oarecare rânjet pe buze – un fel de satisfacție fără vreun motiv anume (poate pur și simplu eram eu din senin prea relaxat). În fine, ca să fie treaba treabă mai lipsea un lucru: aroganța. Și cum singura mea companie era Mr. Mortu’ din spate, am zis să fiu arogant cu el, cu cine altcineva? Mă întorc, așadar, ușor înspre bancheta din spate și așa pe un ton mai grav ca de obicei o dau: „Auzi, prietene, tu stai bine acolo în spate?”. Mă întorc victorios înapoi înspre volan să îmi văd de drum. Nici n-apuc bine să fac asta și aud:

-Da, da. Foarte bine, mulțumesc!

Ce-i drept, la meseria pe care o am eu e destul de normal să ai auzenii. Acuma o să recunosc și eu: am avut câteva palpitații, dar mi-am tot zis în sinea mea „Fratele meu, liniștește-te. Ți se pare. Ești tu paranoic” și tot așa. Într-adevăr, mi-am revenit destul de repede din toată starea asta. Nu a fost prima dată când aveam impresia că aud lucruri. Trebuie să fii animal de om să nu îți fie puțin teamă și să nu-ți imaginezi lucruri de astea.

După toate astea, mi-am revenit aproape de tot din starea aia și mi-am văzut liniștit de drum. Până la urmă dau și drumul la radio și o calc ceva mai tare: deja devenise plictisitor drumul ăla parcă prea lung .

O călcam destul de bine acum. Nu mai aveam mult până la cimitir și credeți-mă, abia așteptam să termin odată și cu asta. Toate bune și frumoase până la un moment dat când din spate:

-Auzi? Da’ noi nu mai ajungem odată?!

Ei bine, trebuie să recunosc. În momentul ăla chiar mi s-a tăiat filmu. De tot! Nu știu ce s-a întâmplat, dar cred că am scăpat volanul. Cert e că după ceva timp – nu știu cât timp a trecut – m-am trezit. Nu eram la volan. Eram într-un fel de cutie foarte cumodă. Iar salteluța pe care stăteam, ori plapumă, ori ce o fi fost, era al naibii de comodă. Puteai sta acolo muuuult și bine. Corpul nu mi-l puteam mișca deloc și tot ceea ce vedeam era tavanul gri și murdar al unei mașini. Nu simțeam deloc nevoia să vorbesc cu cineva, eram atât de relaxat acolo. Era o liniște nebună și am impresia ca mașina respectivă era în mișcare, nu pot fi sigur, oricum. De ceea ce eram sigur e că nu eram de unul singur. Aveam o companie: un șofer. Mi se părea atât de cunoscut tot peisajul, dar nu aș ști să vă spun de ce. Și nu simțeam nevoia să îl întreb nimic dacă nu m-ar fi abordat el. Fiți atenți. La un moment dat, se simte un fum foarte puternic de țigare în mașina respectivă. Șoferul ăsta de care vă zic mă întreabă ceva de genul : „te simți bine acolo în spate?”. Eu, ca să fiu politicos, îi răspund: „Da, da. Foarte bine, mulțumesc!”. După asta, dubios, nu mai vrea să vorbească. M-am simțit prost. Chiar mă bucuram că a avut intenția asta: acum, dacă tot mi-a făcut chef de conversație, hai să continuăm. Mie îmi era totuși jenă să îl întreb ceva. Nu îl cunoșteam – chiar dacă vocea lui mi se părea atât de familiară. Rezist eu cât rezist, dar la un moment dat îmi fac curaj și îl întreb: „Auzi? Da’ noi nu mai ajungem odată?!”. Nu am vrut sa fiu chiar nepoliticos, dar știind că nu sunt singur în mașina aia și totuși el refuză să imi mai vorbească, voiam și eu să ajungem dracului la destinație. E un pic frustrant să mergi undeva, să nu ști unde și pe deasupra să nici nu mai ajungi odată. Mă, nu știu ce s-a întâmplat în momentul ăla, da’ după ce ne-am scuturat bine cu mașina, mi s-a tăiat filmu’ din nou!

M-am trezit iar la volan în mașina mea. Eram în aceeași curte din care am plecat: Corocilor, numărul patru. Așteptam. La un moment dat ies băieții să-mi spună că l-au dichisit și îmbălsămat și că suntem gata de drum.

De  reținut și comentariul Marianei Gunță:

Un text reușit care mi-a atras atenția încă de la primul rând. Adică dacă spui cuiva că o să te pună pe gânduri, atunci sigur l-ai atras. Genul de discurs al lui Oscar mi-a amintit de cărțile lui Stephen King. Mă așteptam ca ceva extraordinar, fenomenal, nenatural, nenormal să se întâmple. Discursul a fost puțin previzibil. M-am așteptat că o să vorbească mortul. Dar ceea ce a salvat textul de la “cotitura” asta a fost acea, să-i spunem, metamorfozare. Repetarea poveștii și schimbarea între personaje. Iar aici discursul devine foarte interesant, pentru că mă duce cu gândul la ideea de acceptare a situației, de comoditate. Nu îmi place sfârșitul pentru că am impresia că strică povestea. “E un pic frustrant să mergi undeva, să nu ști unde și pe deasupra să nici nu mai ajungi odată. Mă, nu știu ce s-a întâmplat în momentul ăla, da’ după ce ne-am scuturat bine cu mașina, mi s-a tăiat filmu’ din nou!”  – aici cred că ar trebui să se încheie textul. Un fel de inception- metamorfoză.  Și asta ar da impresia că după tăierea filmului, Oscar continuă ciclul ăsta când pe post de șofer, când pe post de cadavru “vorbitor”. Iar titlul ar trebui schimbat. Nu e rău, dar mi se pare nepotrivit pentru textul ăsta.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Martie 14, 2017

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by mineni pe Martie 12, 2017

ANUNȚ
 
Marți, 14 martie, ora 19,30,  în cadrul cenaclului, va citi proză Florin Gherheș.
Se vor discuta, apoi, probleme organizatorice privind participarea cenacliștilor
paveldaniști la secțiunea literară a Studentfestului timișorean, ce va avea loc în luna mai.
Vă invităm, cu drag, să participați!

Posted in jurnal | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: