O cronică amânată/restantă, în imagini și texte, de la întâlnirea din 11 aprilie…

Aşadar, au participat şi şi-au exprimat opiniile: Cristi Căliman, Anastasia Coste, Izabela Radosevici, Ionuț Manea, Marius Dimcea, Floricel Bogdan, Octavian Hrițcu, Marian Oprea și E.B. Delia Costea a ales să fie cât mai concisă: s-a declarat de acord cu toate opiniile exprimate.
Cuvântul final l-au avut cei doi protagoniști ai serii: Vali Botezatu și Alex Balica. De subliniat apetența lui Alex Balica și aptitudinile sale promițătoare pentru discursul critic.
Montaj: E.B.
Foto: Delia Costea și E.B.

ANUNȚ: Joi, 25 aprilie, ora 19,30, vor citi: Delia Costea – proză (pt. copii) și Marius Dimcea – proză

Au citit Vali Botezatu şi Alex Balica.

Se meditează … Cu textele în față!

Analizează și argumentează temeinic Cristi Căliman. O va face și Izabela cu fineța unei … matematiciene pur sânge…

Anastasia Coste – analiză dezinvoltă, cu umor, dar făra concesii, cu accente pe aspecte de tehnică a(le) scriiturii..

Se pregătește Ionuț Manea. Observațiile sale vor avea, ca totdeauna, concizia, concretețea și precizia profesionistului în domeniu. Spre beneficiul colegilor cenacliști.

Alex Balica, în așteptarea verdictului…

După comentariile consistente, ale lui Marius Dimcea și Floricel Bogadan, se mai și glumește (ca la grădiniță…)!

Cu textele și notițele în așteptare…

Să le amintim debutanților, Bianca Cârstea și Denis Nechifor, că sunt membri de drept ai cenaclului. Îi așteptăm în continuare!

Vali Botezatu

***

şopârle aurii în frac scurmă imperiul decolorat
pământul în carouri, chel, cu plasturi imenşi peste cratere
secundele şuieră violent
iarna poartă sandale cu ciorapi
soarele de la miezul nopții
s-a proțăpit ca o tumoră malignă
obrazul stâng e pârjolit, cel drept a degerat
într-un crepuscul etern
ultimele pietre fumegă sub norii gestanți
o evoluție amanetată
un somn alert
un soare care a uitat să mai apună.

Colaps gravitațional
butoane voluptoase activează rotația
cârpaciul viselor toarnă aur
peste gurile puroiate
dorul se sparge în fascicule de radiații
din nori curge literatură
cu mațele întinse în Babylon,
pictezi grădini pe cutii de conserve
ne mişcăm lasciv în Antipa
otrava zilei, pâinea şi vinul,
trădarea şi dioxidul de carbon
leacurile conțin obuze la vârf de ac
în pelerinajul tomberoanelor
ne mesteci bisericeşte, apoi ne scuipi.
Persefona de weekend
obrajii clipocesc în alcool, perseide în pistrui
născută la două alei distanță de cimitir
crescută alături de un câine
Pixy a ros uşile

l-au bătut până i-au scos ochii din orbite
cu ochelarii fumurii privesc prin
geamurile Fordului către coşul casei
aleg bomboane cu fructe de pădure
din fundul pungii
sparg în dinți aroma liz tailor
mai spune cum n-am ajuns nimic
şi prietenii mei nu sunt prieteni
şi eu nu sunt eu
măcar e cineva să-mi sufle-n ureche
în caietul 3 de poeme e un leu
mânjit de amfetamină pe margini
nu v-am zis niciodată că era să mor
şi ultimul gând, în oglindă,
era ruşinea.

Cerşetor
Aurel, omul negru era omul bun
a murit la poarta şcolii, în fund
l-a văzut grupa mică
salcia tunsă scurt ca o fetişcană
gardul mic de fier
apoi mirosul umed al lumânării
i-au spălat intestinele cu detergent de vase
când o să facem chimie
o să-ți explic de ce moartea e colorată
un singur mac în mijlocul terenului de sport
îmbată lăcustele
fanfara ca un jet de apă în ochi
convoiul fără lacrimi
adunăm monede reci
şi le lipim de frunte

Planeta cu gumă la metru

în liniştea fără gust, beznă
adulmec chiştoacele mamei
climat umed, cordul aritmic al harpei
în centrul pământului
prima amintire, bunica taie şuvițe,
cad pe furoul magenta,
între pulpe de plastilină,
le strânge în ghemotoace cu tot cu scame
o visez străină, frumoasă, în albastru palid
în pauza de fumat
benzodiazepinele flutură în stomac
cartierul cu intestine de balenă recidivistă
vomită Moscatel
mâini schizoide vibrează în îmbrățişări SH

***

somnul dulce în camera priveghiului
un câine latră în şoaptă
pereții albi se surpă încet
uşa fără lacăt rămâne în picioare
nu intră nimeni
deşi e horă în curte, oamenii se ating
lovesc cu fruntea
acoperişul ce adăpostea viespile din pod
şoarecii ațâță singurătatea în farfurii
un şir de furnici cu aripi mă cară
într-o postavă de lemn
trupul spălat cât e cald
‘nu i se rupă oasele
să râdă ceilalți de moartea lui
prietenii nu râd, oricum
află prea târziu şi le e dor o vreme
apoi adorm şi ei

papile m&m’s
incisivii înțeapă coarde vegane pro avort
mortul e proaspăt pe cazier
16PM, scrisul se simte
ca grija maternă
în jurnalul adolescentin
visez mustăți pe fața lui Putin
durerea e un miniaperitiv PTSD
astenii cu metabolism de fier
cojocul artizanal cu miros Haribo
între războaie TikTok şi school shootings
latru cu stropi
câinele linge mâini aspre
you are the reason why I’m still hangin’ on
obsesiv. compulsiv, dark empath,
sau un amărât cu buzunare murdare
în căştile wireless – hentai HD
la poartă, Sf. Petru cu mască
şi mănuşi sterile.

Alex Balica

Pasul de felină, rujul, dresul

Pasul de felină, rujul, dresul,
Ce le e dat ochilor să vadă…
Cine-i prădător și cine-i pradă?
În noaptea ce n-ar trebui să ardă
Prin două corpuri fără gardă
Ce au unul spre altul – mersul.
Ce repede se frânge sensul
Când gânduri zbiară ca să iasă
Prin unghii ascuțite ca de coasă,
Se închid de-a latul ca o plasă
Dintr-un alt trup ce mi-e acasă,
Devine îngust tot universul.

Printre degete
Printre degete lumina se sfarmă
Parcă și spațiul doarme fără interes;
Nu sunt puține cele ce le-am înțeles
Căci lângă tine totu-i atins de karmă.
Printre degete lumina se sfarmă
Subtil ca o stâncă mângâiată-n valuri,
Așa cum se-nalţă muntele pe lângă dealuri
Așa și astrele ți-ar sta toate-n palmă.
Parcă și spațiul doarme fără interes,
Timpu-i grăbit doar când ești aproape
Iar multul râvnit am să-l las să scape,
Să te țin la piept e tot ce mi-am ales.
Soartă
Vreau să mai pun un cer peste cer
Ca în el să îmi caut mai fericite sorți,
Să-mi lumineze până în colburi de fier
Până-n hăuri de mine oțelite cu porți.
Când de noapte bună cade pleoapa
Să nu mă trezească coșmarul din vis,
Să pot să-mi termin de săpat groapa,
Să mi se dea ce a fost promis.

Siderali – Regele peste foc

1
Prolog I: Atmosfera
“Este ca și cum ai omorî piatra.” – zisă a multor generații. Zisă de când nu erau dialecte. De
când granițele nu erau mai departe decât gardurile propriilor așezări. De când munții încă nu se
scufundaseră în oceane și de când omului nu îi erau cunoscute alte stele decât cele văzute de pe
Mesa.
De la pădurile ce te puteau face pierdut, dacă nu erai unul de-al lor, până la deșerturile în care
doar cei fără oase cutezau să le străbată – toți știau ce înseamnă. Chiar și mult mai târziu, de la
cei ce mergeau pe sub oceane, până la cei ce schimbau cerurile cum pofteau – încă mai țineau vie
amintirea. Umbla vorba și printre nomazi că dacă spuneai cuvintele, dar doar pe tonul potrivit,
până și fiarele te-ar fi putut înțelege.
“Este ca și cum ai omorî piatra.” e doar o zicală prin care spui că ce vrei să faci nu schimbă
nimic, fie lucrul înfăptuit sau nu. Că nu se schimbă ceva. Că este nimic.
Dar s-a uitat și sute de ani au trecut. Au uitat izvorul. Și ce nu mai ști, nici nu poți învăța pe
altul. Au uitat că omorâtul pietrei nu este un joc de cuvinte sau vreo idee isteață. Ci, desăvârșit
este. Dar faptele spuse mai rar devin amintiri. Doar cele norocoase ajung legende.
Eu cunosc doar legenda. Iar legenda spune că a fost odată un timp atât de vechi, încât nici
desenul nu se născuse încă din mâna oamenilor. Un timp în care era un Om Mai Om decât
ceilalți. Se spune că el putea controla însăși viața. Că pentru el, moartea era doar un gând pe care
îl înțelegea pe de-a-ntregul.
Într-adevăr, existau oameni și atunci, cum sunt și acum, care erau extraordinari. Ce făceau să
plouă, dacă se voia ploaie. Sau zgâriau norii, doar de dragul ființei. Dar niciunul nu putea să
controleze viața.
Legenda mai spune că cele mai puternice familii ale acelei vremi s-au adunat în fața acestui
Om Mai Om decât toți ceilalți. Iar ei au cerut un singur lucru: nemurirea. Căci ea putea fi dată
fără a vărsa sudoare. Dată ca un gând pe care îl ai și imediat dispare.
Omul Mai Om a luat o piatră de pe jos și le-a răspuns că dacă cineva poate să omoare piatra,
atunci el va oferi nemurirea tuturor. Și le-a aruncat-o la picioare. Iar mulțimea a început să se
îngrămădească. Unul mai puternic decât altul, cu arme mai grele decât ei împreună. Și când s-au
simțit mulțumiți, l-au chemat pe Omul Mai Om decât ei. Iar el a spus că piatra încă este. Chiar
dacă ochiul nu o vede, vântul tot plimbă praful din ea.
Nu se mai știe ce s-a întâmplat mai departe, dar cert este că oamenii au reușit să facă piatra să
dispară. Uneori se zicea că a trecut o generație. Alteori că au trecut și mai multe. Dar au biruit.
Iar când Omul Mai Om a fost chemat iar, el a spus că piatra încă este. Dispărută, cu siguranță.
Dar nu omorâtă. Pentru că ea există în anumite minți, încă întreagă.
Iar oamenii fiind atât de prinși în scopul lor neverosimil, au început să se omoare între ei,
pentru a omor piatra. Iar această atrocitate a continuat până când au mai rămas doar o mână din
ei. Când l-au chemat pe Omul Mai Om, acesta nu a mai venit. Iar când ultimul om a uitat de
piatră, doar atunci Omul Mai Om ar fi putut fi rechemat. Dar e ca și cum ai omorî piatra să mai
încerci să-l chemi acum.

2 poeme de Denis Nechifor (anul I. Fac. de Filozofie a U.V.T.)

Îmi place să fiu om
Adie un vânt singuratic
Urechea începe a-mi sângera
Simt îmbrățișarea unei angoase
Încerc să văd prin praful ochilor putreziţi
Lumea își joacă un dans al ploii
Nu mai îmi simt ființa
Cuvintele mi se dezarticulează în faţa privirii
Iar eu împreună cu ele.
Corpul se simte ca o piatră moale
Un munte lichid inflamat
O bucată de lemn fosilizată
Dimineața asta
Organele m-au servit cu o demisie
Și o oarecare infecție în suflet
„Ne-a făcut plăcere”
Au spus.
Ce înseamnă a fi, până la urmă?
Un corp funcțional, un suflet sănătos?
Poate o conștienţă prea extinsă
Mă îndoiesc iar dicţionarul nu mă ajută
Creatul nu cunoaște mâna creatorului
Merită să te sugrumi în adevăruri?
Să te îneci în fabule expirate
Și în vise dezolante
Ce ar fi dacă aș muri?
Cred că am dreptul
Voi ce spuneți?

Ceaţa de dimineață
Râuri mute,
Se înnorează, pietre sparte
Crapă scoicile
Marea sfâșie morile
Oameni de hârtie,
Zgârie potecile pe care le fac cu gândul
Suflete înecate în cioburi lichide
Își cauta sisiful
Ceru-i gol, și atât
Spațiu-i nimic, și atât
Sufletu e sec, și atât
Prilej al disperării

Vis echivoc
Moarte disparată
O viață bună
Atât am de zis
Bună dimineața
Vise splendide
La fel ca și tine!