SEMNAL!

Citiţi în revista Viaţa Românească nr. 6/2023: Mircea Cărtărescu – Despre premii și alți demoni, un interviu, de excepție, ,,neconvențional”, luat scriitorului Mircea Cărtărescu de către Florin Toma, interviul fiind prilejuit de faptul că Mircea Cărtărescu este laureatul pe anul 2022 al Los Angeles Times Book Prize, la categoria Ficțiune, pentru romanul Solenoid. Ceremonia decernării premiului a avut loc în seara de 21 aprilie 2023, în Bovard Auditorium, aula Universității California de Sud. Totodată, e de remarcat că Mircea Cărtărescu este primul scriitor român onorat cu acest premiu care de-a lungul anilor a încununat carierele literare ale unor scriitori iluștri ai literaturii universale: Gabriel García Márquez, Margaret Atwood, Milan Kundera, Ian McEwan ș.a. Iată și un decupaj din motivația juriului: ,,Capodopera lui Mircea Cărtărescu, Solenoid, este genul acela de text literar uimitor ale cărui calități multiple pot fi observate chiar și într-un fragment mic, ales la întâmplare.” 

La întrebarea ,,(….) Ei bine, despre ce fel de Om vorbești tu în cărțile tale, despre Omul terestru, biruitor, dar limitat sau despre SupraOmul nietzscheean, descătușat de toate servituțile?” iată răspunsul fără echivoc (poate surprinzător pt. unii cititori și …autori români) al lui Mircea Cărtărescu: ,,Eu nu scriu ca să vorbesc despre om: sunt antropologi, sociologi, psihologi, politologi, teologi, urologi, cardiologi, meteorologi care nu fac decât asta, și foarte bine fac. Eu, ca scriitor, mă chinui să-mbin un substantiv cu un adjectiv și un verb cu un adverb. Nu știu să fac mai mult, nu mă pricep la altceva. Din asta, din stropii de frumusețe care uneori picură din îmbinările astea, îmi iau eu măruntele satisfacții, îngânând, cu Horatius: Permitte divis cetera… Tangențial, în scrierile mele apar și oameni, cu poveștile lor, cu lumile lor, cu transcendentul lor, cu scatologicul și escatologicul lor, cu prostia și deșteptăciunea lor. Dar până la urmă toate astea nu sunt fundamentale. Fundamentală este relația dintre realitate și cuvintele care, într-o operă de ficțiune, o construiesc. Aici este diferența dintre arta adevărată și însăilările pe subiecte sau formule la modă. Știi să îmbini un substantiv cu adjectivul său? Ești scriitor. Nu știi? Poți scrie pe cele mai generoase, mai umane, mai actuale subiecte posibil: nu ești scriitor și n-ai să fii niciodată.”

Așadar, citiți în revista Viața Românească nr. 6 ,,interviul neconvențional”, integral, cu Mircea Cărtărescu. Îl veți putea accesa pe site-ul revistei:

DESPRE PREMII ȘI ALȚI DEMONI

                                                                                                               A consemnat Eugen Bunaru

Semnal!

Ionuţ Manea, despre debutul său: „Întotdeauna, primul pas este cel mai greu” (ancheta citestema.ro – 18)

Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoricești din România.

Ionuț Manea (n. 1981, Slatina, județul Olt). A publicat în revistele literare:  Vatra, Orizont, Literomania, Helion, Reșița Literară etc. În 2020 a obținut premiul național ROMCON pentru povestire și este prezent cu texte în antologia de proză scurtă Literomania (2019) și în antologiile Moștenirea Văcăreștilor (2017, 2019). Premiul I la Concursul Național „Mihail Sadoveanu” pentru proză, oferit de Muzeul Național al Literaturii Române Iași (2017), Premiul I la Festivalul Moștenirea Văcăreștilor (2017) și Premiul al II-lea pentru poezie Moștenirea Văcăreștilor (2019). E redactor-șef la revista Helion Online și membru în Cenaclul Pavel Dan.

A debutat cu volumul de proză scurtă Confesiunile Maestrului Păpușar (2020), la Editura Tracus Arte, volum cu care a fost laureat al premiilor ROMCON 2021, la categoriile proză scurtă și nuvelă. La aceeași editură a apărut volumul de poezie Scrisoare pentru Ping Su, inclus în 2021 de Cărturești la categoria Raftul de Debut. Al doilea volum de poezie este Dispozițiile unui dumnezeu tânăr, Casa de Pariuri Literare, 2022.

• Am avut noroc cu poeta Cătălina Matei și cu redactorul editurii, Teodor Dună;
• Scriitorii sunt împrăștiați la început, au un aparat tumultuos, fără o ordine, fără să cunoască în detaliu cum ar trebui să procedeze cu șuvoiul de talent pe care l-au dobândit într-o formă sau alta;
• Au fost corecții din toate părțile, corecții care mi-au prins bine;
• Prietenia face parte din literatură, știu, dar, până la un punct;
• Mi-am dat seama că promovarea, în România, ține foarte mult de scriitor.

Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?

Debutul a avut loc în anul 2020, cu proză scurtă, Confesiunile Maestrului Păpușar, la editura Tracus Arte. Nu a fost ușor; întotdeauna, primul pas este cel mai greu, din varii motive. Dacă vrei să înțelegi ce faci și, bineînțeles, dacă nu vrei să fie un debut oarecare. Pentru asta ai nevoie de o editură bună. Bună în mai multe sensuri: să fie vizibilă și, în adevăratul sens al cuvântului, să trateze manuscrisul cu seriozitate, pentru acest aspect, zic eu, o corectură minuțioasă, fără menajamente. Și, da, editura Tracus Arte face asta. Am avut noroc cu poeta Cătălina Matei și cu redactorul editurii, Teodor Dună. Oameni competenți care înțeleg ce au de făcut. De la ei am învățat pentru prima oară o analiză coerentă pe text.  După multe discuții, am avut un manuscris viabil. Nu a fost vorba de un debut pe „speze proprii”. Dar, pe lângă cele douăzeci de volume pe care le primeam gratuit din partea editurii, pentru promovarea personală, am decis să achiziționez câteva volume pentru mine. O sumă modică, dar importantă pentru editurile mici sau medii. Știm și noi situația literaturii autohtone cu problemele care sunt, din păcate. Dar eu sunt un optimist. Cu răbdare și puțin noroc, o implicare pregnantă, și lucrurile se vor rezolva. Gândiți-vă că noi, în 2023, nu avem meseria de agent literar. Putem da vina pe mulți, dar nu ajungem la o rezolvare.

---

Cumpărând o cafea virtuală, ajutaţi proiectul citestema.ro:

---

V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?

În pandemie, din păcate, nu prea aveam cu cine să mă consult. Cercurile literare erau în format online etc. Nu regret, știu că se practică. Primii îndrumători pe manuscris au fost Cătălina Matei și Teodor Dună. Dar, atunci, înainte de predarea manuscrisului, am preferat să mă descurc singur, acum, nu știu ce să zic. Probabil, m-aș consulta cu câțiva prieteni din domeniu.  Am avut, în schimb, câteva sfaturi bune de la cursurile de scriere creativă, în special de la Florin Iaru, de la care, recunosc, am furat și învățat meserie. Mai târziu am învățat, m-au ghidat și ajutat mult, poetul Eugen Bunaru și prof. Cornel Secu. Ai nevoie de un profesionist sau de mai mulți. Scriitorii sunt împrăștiați la început, au un aparat tumultuos, fără o ordine, fără să cunoască în detaliu cum ar trebui să procedeze cu șuvoiul de talent pe care l-au dobândit într-o formă sau alta. Și fără această mână grijulie, care canalizează, concentrează, nu va ieși la liman atât de ușor. Pentru că literatura e similară cu matematica sau chimia. Are reguli, iar acolo unde nu are, deține instrumente de control. Este o meserie ca oricare alta. Cel puțin, așa o văd eu.

V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…

Lumea noastră literară e precum orice lume. Cu frici inutile, bisericuțe, degringoladă, firește, când ești tânăr, ești dezgustat; îi înțeleg pe cei care au lehamite și se retrag. Un singur lucru ar trebui să primeze în acest context, în orice situație, de altfel. Valoarea. Valoarea textului, calitatea scriiturii. Indiferent că nu face parte din grupul tău sau că ai avut o altercație mai demult, valoarea textului e mai presus și decât maică-ta. Și abolirea lui din motive personale te face un călău. Și nu un scriitor. Vorbesc despre valoarea reală, cea care funcționează în orice sistem, fie că este proză, poezie, dramaturgie etc.

În ce privește, perioada de dinainte de debut, au fost corecții din toate părțile, corecții care mi-au prins bine. O critică pertinentă și argumentată valorează mai mult decât o mie de „pupături în dos”. Și dacă, la început, firește, nu ai experiență critică, ai, în schimb, instinct. Un scriitor bun este un animal sănătos. Fără intuiție ești mâncat.

Cu timpul mi-am făcut mulți prieteni din domeniul literar, care m-au ajutat într-un fel sau altul, m-au promovat, pe lângă cei enumerați mai sus (Raul Popescu, Adina Dinițoiu, Cornel Ungureanu, Radu Cernătescu, Costel Stancu, Savu Popa, Al. Cistelecan, Claudiu Komartin etc.) și cei care vin din urmă, tinerii poeți paveldaniști (Cristian Căliman, Răzvan Stoicovici, Vali Botezatu, Marius Dimcea, Izabela Radosevici, Vlad Ciurescu etc.).

Aţi fost mulţumit de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?

Am fost naiv, recunosc. Am crezut inițial că de treaba asta se ocupă altcineva, că există un totem care adună într-un vârtej magic toate cărțile bune și vorbește despre ele. Există, în schimb,  rețeaua domnului păianjen. Totul merge prin prisma recomandărilor, din nefericire, recomandări care, uneori, nu sunt edificatoare. Prietenia face parte din literatură, știu, dar, până la un punct. Premiile pe care le-am obținut și cronicile au fost din conjunctura cenaclurilor, pe care le frecventam, câtorva prieteni din sferă, concursurilor literare corecte la care am participat. Nu mai există, din păcate, o legătură între toate astea. Nimeni nu ține cont decât de rigla proprie.  Și nu este bine. Întotdeauna m-am întrebat dacă Platonov Andrei ar scrie din nou, de data asta, în România, ar exista șanse reale ca nimeni să nu-l vadă, riscând să nu fie remarcat în adevăratul sens al cuvântului. Este un haos. Un lanț al slăbiciunilor aliterare, unde, pe lângă mulți scriitori buni, apar la fel de mulți scriitori mediocri. Vântul suflă și-n cearceaful din dormitor, dar asta nu înseamnă că este o velă și navighezi în larg, pe ocean.

Am avut cronici bune în reviste literare cu vizibilitate, pentru debut, o excelentă cronică realizată de coordonatorii platformei Literomania, Raul Popescu și Adina Dinițoiu; câteva premii naționale ROMCON, pentru volum și nuvelă, cu cartea de debut; în revista Helion, de prof. Cornel Secu etc. Și pentru celelalte cărți, de asemenea, cronici foarte bune în reviste precum Ramuri, Orizont, citestema.ro etc.

Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?

M-am adaptat. Am învățat de la ceilalți. Mi-am dat seama că promovarea, în România, ține foarte mult de scriitor. Și mi-am creat o pagină de Facebook (Confesiunile Maestrului Păpușar), am găsit, slavă, Domnului!, și câteva reviste literare independente în adevăratul sens al cuvântului, Literomania, citestema.ro, Liternautica etc., unde am avut „loc” de fiecare dată. Și cenaclurile, foarte bune, Helion și Cenaclul Pavel Dan, m-au susținut de la început. Revistele: Orizont, Vatra, Reșița Literară, Ramuri etc. Mai există locuri bune, încă. Nu mi-a fost rușine să bat la porți, știam că trebuie să fac asta, am înțeles. Dar niciodată insistent. Unde nu mi s-a răspuns o dată, de regulă, nu am mai deranjat. Și nu foarte des, pentru a nu deveni agasant.

Există sisteme în acest sens, legate de promovare, care funcționează perfect, între editură, librărie și scriitor, dar totul se rezumă la timp și bani. Editurile mici nu au un capital  consistent, în afară de Polirom și Humanitas, edituri consacrate. E nedrept, dar cartea, în România, tinde, din nefericire, să devină un vestigiu.

Ce sfat aveți pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?

Sfaturile sunt numeroase, dar știu că tinerii scriitori talentați (și sunt mulți) le vor alege doar pe cele ce le vor întări propriile convingeri. Ambiția stăruitoare învinge orice obstacol. Valoarea unui text te va face sau nu publicabil, iar un editor bun nu are cum să nu știe asta. Să nu exaspereze, lucrurile se vor limpezi când vor mânui textul precum un zmeu. Scriitorul are de învățat toată viața. Pentru că literatura este acum mai dinamică decât oricând. E ca un joc de șotron mobil pe apă. E musai să te miști repede și bine și să muncești foarte mult pentru visul tău. Să fii autentic, nu trebuie să fii în trend, din contra, vei avea de câștigat dacă te poziționezi împotriva curentului. Dar pentru asta trebuie să ai rădăcini sănătoase.

---

Puteţi cumpăra cărţile lui Ionuţ Manea de la:

libris.ro

carturesti.ro

Ionuţ Manea, despre debutul său: „Întotdeauna, primul pas este cel mai greu” (ancheta citestema.ro – 18)

Statuile se scurg pe iarbă

În revista Orizont, număru6/2020, la pag. 22, sub titlul Dincolo de frontierele poeziei, criticul literar Marian Odangiu se oprește, cu empatia și pertinența unui consacrat spirit analitic și sintetic, asupra a două cărți de poezie apărute în anul editorial 2019: *Nicolae Silade, Calea Victoriei, poeme în proză, Editura Cartea Românească Educațional, 2019 ** și Statuile se scurg pe iarbă, Autori premiați la Concursul Național Studențesc de Creație Literară organizat de Cenaclul ”Pavel Dan”, Ediția a XXI-a, 2019, editor – Casa de Cultură a Studenților din Timișoara. La pag. 25, puteți citi  un fragment dintr-un roman în lucru de Tudor Crețu, iar la pag. 26, un grupaj de poezii, marca Monica Rohan.

Redăm mai jos, din cronica lui Marian Odangiu, secvența referitoare la cea de a doua carte.

(E. B.)

Întreg articolul poate fi citit aici:   http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iunie2020.pdf

 

Înăuntrul sferei era titlul antologiei din 2018 ce reunea textele laureaților Concursului Național Studențesc de Creație Literară organizat de Cenaclul ”Pavel Dan”, ediția a XX-a. Următorul volum, lansat spre finalul anului trecut**, grație pasiunii și perseverenței aceluiași consecvent și dăruit îndrumător, promotor și coordonator al Cenaclului Casei Studenților din Timișoara și al noilor generații de scriitori, poetul Eugen Bunaru, care este și îngrijitorul și prefațatorul culegerii, a fost intitulat Statuile se scurg pe iarbă, prin preluarea inspirată a unui vers din creația Teodorei Vlădianu, deținătoarea, alături de moldovenii Iulia Iaroslavschi și Gelu Ciocan, a premiului al II-lea la secțiunea Poezie. Premiul I la aceeași secțiune a fost acordat tot unei eleve, Denisa-Paula Arcip din Suceava, iar premiul al III-lea, ex aequo, Denisei Ștefan, Antoniei Mihăilescu (elevă la același Colegiu Național ”Petru Rareș” din Suceava) și absolventului Facultății de Litere, și Teologie a UV Timișoara, Alexandru Higyed. La această secțiune au fost decernate și trei mențiuni: Alina Maria Dumitrescu, Maria Grazia Bordignon și Vlad Berariu, ultimii doi proveniți din aceeași grupare de tinere talente de la liceul sucevean coordonat de profesorul Gheorghe Cîrstian. La secțiunea Proză a Concursului, pemiul I nu s-a acordat, iar deținătorii celorlalte premii sunt Violeta Alina Țibuleac (Suceava), Alex Neguran (Cluj) – premiul al II-lea și Denisa-Paula Arcip (Suceava) premiul III. O constatare se impune înainte de orice: laureații din acest an sunt, cu excepția lui Alexandru Higyed, publicat deja de câteva reviste literare importante, a Alinei Dumitrescu și a Denisei Ștefan (originară din Oradea, dar studentă în orașul de pe Bega), netimișoreni și provin din Republica Moldova (Iulia Iaroslavschi și Gelu Ciocan) și, jumătate dintre ei, din Suceava, de la gruparea literară formată la Colegiu pomenit deja. Prozatorul Alex Neguran e născut la Satu Mare și este student la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. O asemenea configurație vorbește de la sine despre anvergura pe care Concursul Național Studențesc de Creație Literară organizat de Cenaclul ”Pavel Dan” a căpătat-o în cei douăzeci și unu de ani de când a fost lansat, dar și de interesul tot mai consistent pe care tinerii scriitori îl manifestă față de o asemenea competiție în care selecția/premierea a fost asigurată de un juriu exigent alcătuit din Tudor Crețu și Alina Pușcașu și prezidat de același Eugen Bunaru. O remarcă deosebită i se cuvine Denisei-Paula Arcip, dublu laureată atât pentru poezie, cât și pentru proză. În ansamblu, creațiile antologate dezvăluie o remarcabilă diversitate stilistică în matricea definită de literatura douămiistă, exaltarea/exploatarea subiectivismului și a abordării intimiste, inventivitate imagistică și o maturitate estetică demnă de luat în seamă pentru ceea ce va fi, în viitor, literatura română contemporană. ________________________ ** x x x Statuile se scurg pe iarbă, Autori premiați la Concursul Național Studențesc de Creație Literară organizat de Cenaclul ”Pavel Dan”, Ediția a XXI-a, 2019.

 

Recurs la rezistență

Recurs la rezistența prin credință, artă, lectură.               

Trăim cu toții, în aceste zile și nopți – oare când se vor sfârși?… – fiecare în felul său, la o intensitate probabil nuanțată de la un temperament la altul, de la o sensibilitate la alta, de la o structură psihică la alta, de la o vârstă la altă vârstă…, trăim ,,momente” de încercare și tensiune maximă, pricinuite de o pandemie ce se manifestă, la scara întregii umanități, necruțător și imprevizibil, fără a se întrevedea, deocamdată, vreo perspectivă certă și imediată a  aflării unui tratament miraculos, salvator. Nu mai puțin, spectrul unui astfel de prezent, unei astfel de crize, cu un imens impact emoțional, (fără un precedent apropiat în timp), declanșează, poate declanșa  în interioritatea fiecăruia dintre noi îngrijorare, teamă, neliniște, derută, dar și instinctul conservării, instinctul de apărare, dar și nevoia solidarizării sub multiplele ei accepțiuni. Sunt reacții firești în fața unei zone a necunoscutului agresiv, a necunoașterii ,,fenomenului” și, implicit, a lipsei unor metode, unor formule concrete și imediate de combatere.

Recent, Papa Francisc a susținut, în Piața Sfântului Petru, din Vatican, complet pustie din pricina pandemiei ucigașe, un moment de rugăciune și binecuvântare pentru întreaga planetă. Pornind de la parabola din Evanghelia după Marcu, (cap. 4, versetele 36-41), în care Iisus, aflându-se în corabie, pe mare, cu ucenicii înspăimântați de furtuna care amenința să înghită corabia în apele răsculate ale mării, potolește valurile, dojenidu-și discipolii: «Cum de nu aveți credință?»” Suveranul Pontif, în predica sa, tocmai despre aceste valori salvatoare s-a adresat tuturor creștinilor, tuturor oamenilor din lume: credința, solidaritatea umană, speranța.

În perioada de izolare pe care ne-o impune, ca posibilă șansă a salvării, iminența acestei situații-limită, provocată de războiul umanității cu pandemia ucigașă, amintind, prin agresivitatea ei, doar de cea petrecută cu 100 de ani în urmă, cauzată de gripa spaniolă, cred că, pentru mulți dintre noi, un instrument de rezistență spirituală, (cvasiignorat în ultimii ani), un mijloc de terapie, în plan psihic/psihologic, poate fi, acum, mai mult ca oricând, întoarcerea, reîntoarcerea, cu o dedicare specială, la marile bucurii ale Artei, la ofertele ei atât de variate, atât de bogate pe care, grație tehnologiei actuale, ni le poate oferi, printr-o simplă accesare și navigare în spațiul virtual, însuși internetul. Acest instrument fabulos, devenit, deja, modul, aproape captiv, de viață al multora dintre noi, din partea altora atrăgându-și suficiente pricini de prudență, de respingere chiar! Eu mă gândeam la el, firește pornind de la situația de acum, cu interdicțiile și restricțiile ei, îndeajuns de drastice, ca la un posibil și eficient ,,antivirus” prin care să putem învinge, deocamdată, timpul… Timpul dilatat al izolării, cea care ne oferă, spun experții, șansa salvării în fața celuilat virus, în fața flagelului dezlănțuit acum și aici, și pretutindeni în lume, dar care timp dilatat poate să declanșeze, celor mai puțin blindați moral și mental, anxietăți, anomalii psihice, depresii sau chiar panică. Merită, cred, să încercăm acest exercițiu: în locul invaziei mediatice ce se revarsă non-stop, în tonalități acute, cel mai adesea sumbre și fataliste, la care ne ,,ademenesc”, aidoma cântecului sirenelor din timpurile mitologice, mai toate canalele tv, haideți să ne lăsăm furați, zilnic, fie și pentru o oră, dar cu beneficii multiple, de audițiile unor capodopere muzicale (desigur, în funcție de genul preferat)! Dar nu în mai mică măsură – dimpotrivă! – mă gândesc la reconectarea noastră cu marile bucurii ale lecturii, la întoarcerea spre cărțile esențiale. Până la urmă, la acele creații, la acei autori care au avut, cândva, în formarea noastră, la vremea lecturii lor, rezonanța unor trăiri înalte, revelatorii, sau pe care, iată, îi descoperim, îi redescoperim în chiar aceste momente de cumpănă. Și cărora le percepem, cu o acuitate sporită, acea vibrație ce le conferă dreptul la timp, le conferă, dincolo de divesitatea modalităților stilistice sau de substratul ideatic/tematic, reale virtuți – cum spunem mai sus – terapeutice. Și, nu mai puțin, ne oferă nouă, celor încercați acum de-o uriașă ,,furtună” care suspendă, dintr-odată, ființa umană între a fi și a nu (mai) fi, ne oferă prilejuri live de meditație asupra condiției umane, asupra fragilității sale. Să nu ne ferim totdeauna de aceste ,,cuvinte mari” sau de astfel de expresii ce pot suna (dar nu acum și aici) convențional, vetust sau bombastic… De altfel, aceste averizări/monitorizări lingvistice, având, mai mereu, girul unor spirite superelitiste (pleonasm asumat!…), au devenit ele însele un fel de clișee, de locuri comune… Dar, revenind la ,,temele de reflecție” de mai sus, aș mai invoca aici exemplul și îndemnul special, la lectură, al unui nou Robinson Crusoe, în fapt un cetățean italian, Mauro Morandi, fost profesor, care a ales, în urmă cu 31 de ani, să trăiască singur, pe o insulă izolată, în largul coastelor Sardiniei, și care, în virtutea propriei experiențe de solitudine, le oferă câteva sugestii oamenilor constrânși de riscul pandemiei să trăiască în izolare, acasă. Merită reținute sfaturile sale, unul dintre ele fiind însuși îndemnul la lectură: ,,Citesc foarte mult. Şi mă gândesc foarte mult” sau: „Cred că oamenilor le e teamă să citească deoarece, în acest fel, s-ar apuca să mediteze şi să se gândească mai mult la diverse chestiuni, iar asta poate fi periculos: pentru că dacă începi să gândeşti prea mult şi să vezi lucrurile din altă perspectivă, ai putea deveni critic la adresa ta şi să realizezi ce viaţă mizerabilă ai dus până acum”, a conchis noul Robinson Crusoe, unicul locuitor al insulei Budelli din Mediterana. Desigur, de reținut, cu prisosință, este îndemnul inițial, invocând predominanta lui îndeletnicire: lectura!

Închei insignifianta mea pledoarie propunând câteva fragmente, câteva poezii spicuite din Cărți, aparent, esențial diferite. Ce anume le apropie, ce le unește peste/dincolo de timp și spațiu? Cred că  veți desluși pe cont propriu acel ceva anume, unificator, valabil, probabil, dintotdeauna, în cazul acelor scriitori, acelor cărți majore, care schimbă, prin substanța lor, și îmbogățesc moduri de gândire, de viață, de percepție, de sensibilitate,  care aduc, care propun, întrevăd noi paradigme existențiale și spirituale. Un răspuns ar putea fi și acesta: Credința în Lumină, în ieșirea din labirint. În scrisul devenind profeție, parbolă, meditație, confesiune, adresate fiecăruia dintre noi. În scrisul devenind Evanghelie…

Eugen Bunaru

   ,,Și s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați. Dar, deodată privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei.” Sfânta Evanghelie după Marcu, cap. 9, versetele 7 și 8

   ,,Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.” Sfânta Evanghelie după Ioan, cap. 12, versetele 35 și 36;

   ,,Ce era lumea asta? În ce nebunie încremenită și stranie îmi era dat să trăiesc? Aveam să supraviețuiesc destul ca să-i găsesc răspunsul? Ca să aflu ieșirea? Aveam să-nțeleg vreodată, din miezul singurătății mele, aparatu-ăsta din alte lumi care era viața mea?” Mircea Cărtărescu, Solenoid

,,De ce ştiu că exist dacă ştiu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spaţiul logic şi la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopţile la gândul că voi muri, şi mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, şi ţip, şi mă zbat, şi-ncerc să-mi înăbuş gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârşi odată cu mine? Îmbătrânim, aşteptăm liniştiţi în şirul condamnaţilor la moarte. Suntem executaţi unii după alţii în cel mai sinistru lagăr de exterminare. Suntem dezbrăcaţi mai întâi de frumuseţe, de tinereţe şi speranţă. Suntem înfăşuraţi în veşmântul de penitenţi ai bolilor, ostenelii şi putreziciunii. Ne mor bunicii, ne sunt executaţi în faţa noastră părinţii şi deodată timpul se scurtează, şi-ţi vezi brusc faţa-n tăişul securii. Şi-abia atunci ai revelaţia că trăieşti într-un abator, că generaţii sunt măcelărite şi le-nghite pământul, că miliarde sunt împinse mai departe în gâtlejul iadului, că nimeni, absolut nimeni nu scapă. Că nu mai trăieşte nici un singur om din cei pe care-i vezi în filmele lui Melies ieşind de pe poarta unei fabrici. Că absolut toţi cei dintr-o poză sepia de-acum optzeci de ani sunt morţi. Că toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, că suferim inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfârşită şi că pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi când n-am fi trăit, ca si când n-am fi fost niciodată.” Mircea Cărtărescu, Solenoid

,,Însă nici măcar nu scriu ca să citească asta cineva, ci ca să-ncerc să înțeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sunt supus și cum trebuie să răspund ca să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu și despre anomaliile mele și despre viața mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să deslușesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap al cap și să-mi dau seama spre ce arată, și să mă-ndrept într-acolo. Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie.”  Mircea Cărtărescu, Solenoid

 

GLOSSĂ
Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

 

 

Mircea Ivănescu

pădurea de mesteceni cu muzică de dante
către sfârșitul drumului vieții noastre

m-am regăsit într-o pădure luminoasă,
căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră
mi-l rătăcisem – și era o joasă
lumină, care și cu soarele ploua
prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet
pașii trosnind prin ramurile unde noua
tăcere de îndată răsărea, un umblet
printr-o pădure a luminii înserată în argint,
mergând ca într-un vis în care te deștepți pe nesimțite,
și fără să mai știi unde te-ndrepți, doar ocolind
o dată cu poteca de desișuri năpădită,
înaintând, ca și cum ți-ai privi
liniile vieții în palmă, și știind
că poți să-ți închizi palma – și ai fi
atunci închis în pumnul veșniciei – și
să nu-ți mai fie cu putință să mai dai din mâini, râvnind
acea primăvară albăstrie.

 

 

Petre Stoica

Elegie

 

Intră pe ușa întredeschisă
se așază nepoftit la masă

stăm unul în fața celuilalt
își toarnă vin în pahar
îmi torn vin în pahar

nu rostește un singur cuvânt
împart cu el tăcerea
îl privesc îl măsor îmi seamănă leit
poartă barba mea are culoarea ochilor mei
până și ținutul țigării între degete
este identic cu al meu

se ridică lent pleacă pe ușa întredeschisă

mă îndrept spre oglindă mă cercetez atent

oaspetele necunoscut eram chiar eu
cel care ieri credea în ziua de azi
cel așteptând scrisoarea care nu a sosit
cel care mâine își va pune o mască
să nu se mai recunoască să nu mai aștepte nimic

 

 

Gellu Naum

 

Fruct fericit (fragment)

 

Ar trebui atunci când vine vremea să ne privim în ochi și

fără neguri ca în oglinda peisajului din fiecare și să ne soco-

tim bătrâni și tineri totodată

 

și să ne doară coasta din care ne-am făcut ….

Întoarcerea poetului risipitor
Când a sunat am intrat în clasă
ei se aflau în bănci Restul murise
mă priveau fix mă înscriau în catalogul lor
ce vă uitați am spus Eu am lipsit am să rămân repetent
am fost în nord am discutat chestiuni
apoi în sud m-am culcat într-o pădure de iasomie
și ca o rufă albă am bâiguit în vânt
am și fotografia în culori cu o fată pe o plajă
eram premiant pe școală și la admitere am fost tot primul
ce mă fac am absențe Ei mă priveau cu o tragică bucurie
nu scoteau o vorbă ai fi zis că le pare și rău pentru mine
eu le spuneam în gând urâților conțopiștilor
atunci a intrat Examinatorul purta pe umăr o rândunică de
plumb
oh dacă ați ști ce mi-a șoptit la ureche

 

 

Dușan Petrovici

Strada

Tinerii au dorul cel mai năpraznic de moarte,
cu câte iubiri n-au ajuns în infern
şi pentru câte iubiri nu vor trăi o vesnicie –
pe-o stradă roşie de lumină şi paşi
ploile au rămas împietrite pe case
un copac intră în pământ de dorul frunzelor
şi omul răpit de goluri din aerul roşu
îsi rupe mâinile înotând
aştept noaptea ca o nouă bucurie de a trăi,
cu toate cronometrele lovite în ziduri
pe o stradă roşie îmi voi desena
copilăreste paşii

 

,,Încotro ducea conducta verticală a suferinței umane? Cine se hrănea cu plânsul și nefericirea și neputința și nimicnicia și vremelnicia noastră? (……) Pentru cine substanța limpede ca lacrima a nenorocirii noastre era necesară ca aerul și ca apa?”  Mircea Cărtărescu, Solenoid

Punem la cale o revedere utopică la … cenaclul Pavel Dan!

Mircea Cărtărescu îmi scrie un autograf pe … Un om care scrie.

Cu Mircea Cărtărescu, la Bookfest, 21 aprilie, 2018.

Să lăsăm poetul să vorbească

Să ,,lăsăm”, la cei 170 de ani de la nașterea sa, și glasul Poetului să vorbească:

,,Tânărului nu i se mai zice: «învaţă sau munceşte ca să înaintezi!», ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: «Conspiră, calomniază şi vei ajunge om mare în România.» Astfel vedem că rațiunea pentru care s-a ridicat în anii din urmă o mulțime de oameni la rangurile cele mai înalte e un act de rebeliune, un cuvânt de insultă la adresa Domnitorului, un pasquil și altele asemenea. Pe de alta parte interesele agricole atârnând, în țara arbitrariului administrativ, tocmai de administrație, alegătorii sunt în mare parte puși la discreția urelor și persecuțiilor administrative. Pe lângă asta statul dispune de atâtea funcții și favori pe câți oameni sunt în țară cari știu scrie și citi! Astfel administrația consistă nu în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupețire de voturi. Cine sufere mai mult prin această stare de lucruri sunt elementele muncitoare și sănătoase ale națiunii noastre, sunt toți aceia cari nu aspiră la privilegii și sinecure, ci trăiesc din produsul muncii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale nației se observă o scădere continuă a averii. Sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase până și cel din urmă ban, pentru a întreținea cu el luxul unor nulități ambițioase, incapabile de muncă, precum sunt incapabile de dreptate și de adevăr. (………) Oricine votează contra lor îndeplinește un act de mântuire a țării și a naționalitatii, contribuie la restabilirea bunei credințe în afacerile publice, la reintegrarea poporului românesc în drepturile lui legitime”.

Mihai Eminescu, Timpul (6 ianuarie 1881)

 

Colaj alcătuit de Forum Studențesc

Seara de cenaclu din 03 decembrie

Întoarcerea …. risipitorilor!

Cam așa s-ar putea numi seara de cenaclu din 3 decembrie, a.c., care i-a avut ca protagoniști pe Roxana Diaconescu – lectură de poezie și  pe Florin Gherheș cu proză, doi tineri paveldaniști, absolvenți de Litere, ,,risipiți” de vreo 2-3 ani în sfera prozaică, ingrată a obligațiilor profesionale (de serviciu), de zi cu zi. În preludiul ,,ședinței”, E. B., moderatorul întâlnirii, a propus un scurt exercițiu de scriere creativă, pornind de la 3 versuri ale poeților Gellu Naum și Aurel Dumitrașcu. Cu același prilej, au debutat în cadrul cenclului ,,Pavel Dan” Rebeca Gherman (Universitatea de Medicină) și Alexandra Trușcă (U.V.T.), citind fiecare câte două poeme, care au fost primite cu sincere reacții de încurajare, subliniindu-se, în cazul amândurora, premisele unor reale aptitudini poetice.  Apoi, cum era firesc, comentariile s-au axat pe creațiile/prestațiile celor doi ,,soliști” ai serii. Intervențiile, dense și nuanțate, s-au remarcat prin alternarea aprecierilor – de substanță! ‒ pozitive cu observații și sugestii critice, bine primite, de altfel, și unele și altele, de cei doi protagoniști, în finalul discuțiilor ce s-au prelungit multișor peste orele 21,oo. S-au exprimat: Ciprian Baciu, Eugen Bunaru, Alexandru Colțan, Mihaela Farcaș, Rebeca Gherman, George Lână, Florin Moisi, Marian Oprea, Alexandra Trușcă și, în final, în virtutea tipicului cenaclier, cei doi tineri și talentați autori: Roxana Diaconescu și Florin Gherheș.

A consemnat Forum studențesc

În data de de 10 decembrie, ora 19,oo, invitatul special al cenaclului va fi scriitorul Tudor Crețu, managerul Bibliotecii Județene ,,Sorin Titel”. Îl va seconda, cu un grupaj de poezii, Alina Dumitrescu, studentă anul III, Facultatea de Litere, U.V.T.

 

4 poeme de Roxana Diaconescu

***

să respiri pe gură  a devenit singura cale de acces

te rog să m-asculți

în sufocarea mea sunt copiii din Tal Rifaat miile de păsări din pădurile amazoniene

și cuiburile lor pustii

 

disperarea scrâșnitoare ale celor ce-s pe cale să treacă pragul unui etaj înalt.

te rog să m-asculți

să respiri pe gură-adânc.

 

***

așteptăm cu toții prima zăpadă

 

ca pe-un colac de salvare adu-mi te rog un vin fiert și caută-mi pe cer o stea

îți voi da un leu dar să nu-l dai lu’ tactu’ să-și ia țigări

să mergi la școală și să înveți poezii pentru moș crăciun

și să-și iei haine că ți-i frig, nu vezi

nu-ți mai șterge mucii de mânecă ai grijă de tine e periculos pe stradă noaptea

ia un leu și te du acasă e periculos noaptea

 

chiar dacă sunt luminițe

stelele nu se mai văd.

 

***

nu e suficient oxigen ai crede

ne vom transforma în materie plastificată și vom respira prin branhii tubulare și ne vom teleporta cu viteza unei sinapse și vom privi lumea prin ochi mici sensibili la lumină și vom fi asexuați și vom popula tărâmurile arse cu embrioni injectați de plastic

miturile de crăciun se vor duce la fund odată cu veneția și cu coasta indiei de vest

dintre crăpături vor ieși hologramele unor unor flori de munte iar ochii mici

sensibili la lumină

vor mai clipi încă-o dată.

***

corpul uman își schimbă toate celulele odată la 7 ani

iar noi ca șerpii ne târăm în aceleași feluri

și ducem cu noi pieile uzate ce ne-au încorsetat între timp

n-aș mai ști să zic de ce am refuzat o bursă în străinătate

și de ce mi-am ros prea mult coatele prin clasele de facultate

de ce-am cumpărat chiloți sintetici made in Bangladesh e un ecosistem fragil fără aer

n-aș mai ști să zic de ce mi-am pierdut sclipirea din ochi sau unde s-au dus promisiunile

făcute celor care m-au crezut când le-am zis că voi ieși cu ei

aud doar câteodată capul unei muște cum se izbește de neon

 

n-aș mai ști să zic de ce n-am plâns de fericire niciodată pentru celălalt.

 

O proză scurtă de Florin Gherheș

Era agitație în acea cafenea; parcă fiecare chip uman avea câte o poveste dramatică în spate – sau poate, o monotonie rigidă de care tot încerca să scape, dar de care nu se putea delăsa tot la a doua zi: alarma de la 7.00 AM cu vreo trei amânări până pe la și 20, postarea figurii triste în fața oglinzii din baie, acele palme de apă – care nu mai sunt revigorante de câțiva ani încoace, periuța de dinți și dansul ei pe nesimțite, ochii ăia roșii căscați tare și cam atât; Aceeași cafetieră plânge dimineața pe blatul din bucătărie în aceiași bemoli supărați; Și oricât de apăsător și încărcat ar fi părut tot acest vacarm, parca liniștea acoperea absolut tot; nimeni nu avea cu adevărat ceva de spus – se disting cuvinte precum “rată”, “concediu”, “Skoda”, “primă”, “zahăr brun?!”.

Lola –  în cămașa ei fină de mătase – își sorbea încet cafeaua amară în colțul din dreapta al încăperii. În fața ei stătea fixat același telefon alb, cu ecranul șters, uzat în constante vibrații subtile. O priveam și eu cu un oarecare interes din spatele barului, fără să mă observe. Poate nici un sfert de oră să fi trecut și observ cum îi vine și prietena la masă: o tipă la vreo 22 de ani, brunetă, înaltă cu gâtul lung acoperit de o bluză neagră, ca dintr-o lână. Purta un sacou închis la culoare, bine întreținut, iar parfumul ei mă ducea cumva cu gândul spre Siberia; îmi înghețaseră puțin venele, trebuie să recunosc.

Îi fac semn cu ochii chelneriței (Ana) să meargă să le ia comanda. Mă uitam pur și simplu la ele, încercând să intuiesc măcar bucăți din conversația lor; iluzia era perfectă – dar contrastul dintre ele de-a dreptul sufocant. Dacă le întâlneai pe fiecare separat, nu puteai spune că astea două ar putea fi prietene (atât de bune prietene); Lola părea de un angelic neatins vreodată de vreun gând pervers, de vreo mizerie cotidiană – plutitoare: poate cel mai potrivite cuvinte ar fi: fină și enigmatică: cămașa ei lucea în semiumbra cafenelei, iar privirea atât de inocentă îți lua orice gând, te purta undeva în adâncul norilor: un albastru perfect umplea niște ochi mari, larg deschiși, acoperiți niște gene create parcă din pânze negre de păianjen. Numele celeilalte nu-l știam încă: și nu știu dacă ar fi contat neapărat; oricum, nu mi se pare că ar fi reușit un simplu prenume să acopere această înfățișare atât de … curioasă. Mă purta înspre barurile de jazz americane din anii 30 într-un saxofon asurzitor și totuși atât de erotic. Și cu toate astea, avea ceva rece și sovietic în mers și în privire. Ochii mari și negri, tenul destul de deschis și o față rotundă creau o antiteză perfectă; Vocea ei mă înnebunea: era o sirenă rusească acordată în barurile de jazz și întoarsă în Europa.

Acele 20 de minute – sau cât oi fi stat urmărindu-le – s-au epuizat de pe ceasul meu mecanic mai repede decât aș fi crezut și totuși suficient încât să le observ toate calitățile. Încercam să stau nevăzut, deși ochiul umflat și zgârietura de pe obrazul stâng nu mă ajutau neapărat: păream mai degrabă vreun pervers obsedat care se imagina în tot felul de scene fierbinți cu clientela (fapt adevărat, să zicem, în proporție de vreo zece procente; nu, cinci). Tatuajul de pe mâna Lolei m-a făcut să insist cu observațiile: acel Ankh egiptean peste care se împletea un șarpe îmi era cunoscut și încă nu realizam de ce. Am rămas totuși cu câteva observații mulțumitoare: rusoaica (o să o numesc așa deocamdată) scoate din poșeta ei la un moment dat un plic. Îl așază în fața Lolei, bate de trei ori cu unghiile în masă, după care îl retrage și îl pune înapoi de unde l-a luat. Lola zâmbește forțat, dă și ea din cap, după care nimeni nu mai scoate niciun sunet. Recunosc, acum îmi pare rău că nu m-am pregătit mai mult, dar un microfon putea fi prea evident și riscant – iar poziția mea aici, prea bună pentru ce aveam de făcut în continuare. Mă mulțumesc și cu atât, deocamdată.

 

O frumoasă și consistentă semnalare

O frumoasă și consistentă ,,semnalare” depre una din ,,isprăvile” literare (mai recente)  ale cenaclului ,,Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara o întâlnim în revista ORIZONT, nr 6,  iunie 2019, pag 23, la rubrica Ochean, sub semnătura criticului literar MARIAN ODANGIU. Vă oferim, mai jos, prilejul să o lecturați.

,,După o pauză de câțiva ani, Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara reia o practică ce datează din anii ’90: publicarea într-un volum colectiv a laureaților Concursului Național Studențesc de Creație Literară, competiție care a ajuns la cea de-a XX-a ediție. Gestul se datorează admirabilului poet Eugen Bunaru, care este și îngrijitorul ediției, neobosit și generos susținător și promotor al noilor generații de scriitori. Sub titlul Înăuntrul sferei*, sunt reunite creații reprezentative, aparținând primilor trei clasați la Secțiunea poezie a competiției (ex aequo, Artur Cojocaru și Mihaela Anca Farcaș și, respectiv, Julia Iaroslavschi și Anastasia Coste) și laureaților premiilor pentru proză, Raluca Teodorescu, Bianca Vilichi și Alina Adobroaie-Minda, cea din urmă distinsă cu Mențiune, în condițiile în care, la această secțiune, premiul întâi nu s-a acordat. Majoritatea autorilor sunt ori au fost studenți la Timișoara, sunt născuți în jurul anului 2000 și provin din zone geografice diferite: Republica Moldova, Ardeal și Oltenia, singurele bănățence get-beget fiind Anastasia Coste și Alina Adobroaie-Minda. Poezia lui Artur Cojocaru se așază sub semnul liricii basarabene tinere de azi, reprezentată de autori din aceeași generație, debutați deja în volume, precum Aura Manu, Ion Buzu, Maria Paula Erizanu, Ecaterina Bargan ori Zina Bivol. Versurile impun o rostire frustă, directă, colocvială, cvasinarativă, puternic vizuală, ce însoțește notația derizoriului cotidian, evocarea spațiului natal, domestic, al copilăriei și al adolescenței. Intelectualismul emoţiilor marchează creația Mihaelei Farcaș. Autoarea explorează universul citadin cu prospețime lirică, dar și cu o notă de cuprinzătoare ironie împinsă până aproape de sarcasm: ”orașul este o pădure corozivă/ cu artere de argint, reci,/ prin care nu curge altceva/ decât o mulțime de singurătăți, ca niște ființe ce/ își croiesc drumul/ indiferent de dorința stăpânilor” (Drowing). Ca și în cazul lui Artur Cojocaru, poemele Juliei Iaroslavschi poartă, deopotrivă, în spirit și în expresie, amprenta tinerei lirici basarabene contemporane. Rostirea glisează dinspre discursivitate către comprimatul metaforic, oscilează între versul intimist și poezia narativizată, surprinzând o realitate copleșită de tarele supertehnologizării și ale digitalizării. Poezia Anastasiei Coste aduce în prim plan imaginea unui personaj liric ale cărui peregrinări prin lumea imaginarului descoperă un univers citadin fragil, vulnerabilizat de obsesia alienării: ”Pe străzile orașului de provincie,/ toate locuințele par la fel./ o voce din alt secol îmi răspunde la interfon/ e casa unei istorii uitate:/ calendare expirate răsuflă de după uși, ramele agățate pe pereți/ au poze cu oameni ce nu mai sunt./ în curtea plantată cu soare/ două pălării de paie culeg dezbrăcate căpșuni/ îi înfundă buzunarele cu cireșe/ crescute în afara timpului/…/ e-acolo o bancă, în fundul grădinii/ am lăsat gogoși/ dacă mai treci pe-aici/ să-ți amintești” (Gogoșile). Proza Ralucăi Teodorescu aduce în prim plan o serie de personaje bine conturate, ce aparțin unui cotidian derizoriu, banal, populat de existențe mărunte, nesemnificative, dar care ascund drame și tensiuni interioare surprinse de autoare cu o excelentă intuiție psihologică.. Bianca Vilichi propune o proză confesivă, atentă la mișcările imprevizibile ale sensibilității. În sfârșit, foarte tânăra Alina AdobroaieMinda, încă elevă în ultimul an la Colegiul Național Bănățean din Timișoara, își dezvăluie, în cele șapte schițe antologate, apetența pentru o scriitură cvasipoematică ce reverberează o percepție delicată a ieșirii din adolescență. E greu de spus câți dintre autorii prezenți în volumul Înăuntrul sferei își vor continua drumul și câți vor renunța după această primă afirmare pe „câmpul de încercare al inteligenței și sensibilității, al artei literare” (Cornel Ungureanu). Dar, deocamdată, toți sunt mai mult decât o promisiune: un pariu pe care au toate șansele să îl câștige.”

Forum studențesc

 

 

 

Concursul de creație literară ”Pavel Dan”

Buna ziua,

CONCURS DE CREAȚIE LITERARĂ „PAVEL DAN ” Proză, poezie și eseu / critică literară – PRELUNGIRE TERMEN DE PRIMIRE 2 IULIE 2019

Data de anunțare a rezultatelor este prevazuta pe 25 IULIE 2019.

Acceptăm primirea textelor direct pe adresa cenaclulpaveldan@gmail.com.

Multumim,

 

CCS Timisoara

Bd. Regele Carol I, Nr. 9

+4 0256 496 711

ccs.timisoara@mts.ro

La 60 de ani! Ecouri douămiiste paveldaniste

Cenaclul Pavel Dan la 60 de ani!

În toamna acestui an, mai exact în octombrie 2018, ,,moment” ce ar coincide calendaristic cu reluarea activității sale în noul an universitar, Cenaclul ,,Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara își va rotunji o frumoasă vârstă: 60 de ani! Marcarea aniversării a avut loc, anticipat, anul trecut în 20 octombrie, când instituția tutelară, Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, așezământ emblematic al urbei noastre, a împlinit cei 60 de ani de la înființare.

Că acest cenaclu este un reper de istorie literară, prin măcar unele, nu puține totuși, nume de scriitori care, în răstimp de mai bine de jumătate de veac, fie au ,,ucenicit”,  fie au avut calitatea de dascăli, de mentori, în acest/în acel spațiu spiritual al unor fecunde și, da, memorabile, fericite  întâlniri  ‒ deseori tumultuoase confruntări de idei, de opinii ‒ sub zodia tinereții, a aspirațiilor și a emulației creatoare (vezi E. B., Forum studențesc, puțin înainte și puțin după 1989, Banatul azi, 28 iulie 2017), s-a dovedit a fi, desigur, o certitudine statuată, în timp, de aprecieri, comentarii, evocări, articole, dicționare având girul unor semnături prestigioase.

Pe parcursul apropiatului final de an, ne propunem (doar) să adăugăm,  fără a ne ghida o ,,regie” sau o cronologie anume, ecouri și imagini din diverse momente ale istoriei cenaclului care, sperăm, vor vorbi de la sine.

E. B.

Episoade din istoria Cenaclului Pavel Dan (montaj de Anastasia Coste): https://bit.ly/2USA1gz

 

Herta Müller în Forum Studențesc nr. 1974

FORUM STUD, PETRU ILIEȘU, ANII 70-80

Cenaclul Pavel Dan și Forum Studențesc, Episoade de istorie literară

 

Ecouri paveldaniste … douămiiste

,,De foarte multă vreme nu am avut sentimentul prezenței la Timișoara a unui grup literar atât de bine articulat. (….) Unii au deja în urmă premii literare, volume și fani, sunt mici vedete și s-au bucurat de întâmpinări generoase … (…..) Dacă vor reuși să treacă peste orgolii ca să rămână solidari unei construcții literare, orașul va marca un moment fast al afirmării sale literare.” (Cornel Ungureanu, ,,Dintr-o respirație, antologie de poezie «pavel dan» – generația 2000” – prezentare coperta a IV-a, Editura Marineasa, Timișoara 2002)

,,Cu ocazia împlinirii a 45 de ani de la înființare, Casa de Cultură a Studenților din Timișoara a publicat la Editura Marineasa volumul «Dintr-o respirație – Antologie de poezie a Cenaclului Pavel Dan. Generația 2000». Îngrijirea ediției aparține lui Eugen Bunaru și Danei Gheorghiu-Anghel. Selecția textelor și prefața (În loc de argument sau după 20 de ani…) aparțin aceluiași Eugen Bunaru… (….) Cei 13 autori antologați în prezentul volum (…..), cu vârste în jurul a 20 de ani, sunt deja «afirmați» în mediile literare. Dintre ei, Tudor Crețu, Alexandru Potcoavă și Annemarie Sorescu par a fi, deocamdată, cei mai promițători. În Prefață, Eugen Bunaru vede o «diferență specifică» prin raportare la congenerii bucureșteni: timișorenii ar fi mai puțin atinși de febra «postavangardistă», mai interiorizați și mai aproape de «sursele magice» ale poeziei. (…) Credem că diferența e mai curând una de nuanță decât una de poetică. Omogenitatea valorică este, oricum, vizibilă, senzația de «grup literar bine articulat» fiind una reală. Evoluția ulterioară a tinerilor poeți timișoreni merită urmărită: speranțe de viitor există din plin.” (Andrei Bodiu, în ,,Observator cultural”, nr. 164, aprilie 2003)

,,La una din ultimile ședințe ale Cenaclului Uniunii Scriitorilor (Cenaclul Euridice, n. m., E. B.), din această stagiune estivală, dl. Tudor Crețu mi-a înmânat antologia cea mai recentă a Cenaclului Pavel Dan din Timișoara, intitulată sugestiv «Dintr-o respirație» (Editura Marineasa, 2002). Antologia este îngrijită de poetul Eugen Bunaru care face și o prezentare sobră a materiei. (….) Poeții prezentați în «Dintr-o respirație», aproape toți la fel de talentați și personali, demonstrează că există, și în alte spații literare decât acela central, o înaltă conștientizare a actului poetic și o altă perspectivă scripturală ‒ mai radicală ‒ decât aceea a generațiilor precedente. (….). Poeții tineri de la Timișoara (Tudor Crețu, Alexandru Potcoavă, Cătălina George, Adriana Tudor Gâtan,  Annemarie Sorescu, Andra Mateucă, Sebastian Duică, Sorin Horotan, Alexandra Liță, Codruța Bejenaru, Bianca Laura Stan, Viorel Suciu, n. m., E. B.) se integrează și ei în «respirația înnoitoare»  a întregii generații douămiiste. (….) Salutăm cu bucurie contribuția tinerilor din Cenaclul Pavel Dan la competiția poetică neîntreruptă.” (Marin Mincu, în Cotidianul, 2003 și în volumul Avataruri de tranziție, Editura Pontica, 2004)

,,Majoritatea debutanților din antologia noastră (Marin Mincu, Generația 2000 – antologie, Ed. Pontica 2004 n. m., E. B.) au frcventat, inițial, unul sau altul dintre cenaclurile spaecializate din țară (…). Astfel, în ultimul deceniu, se pot individualiza asemenea spații de «instrucție», coagulate mai ales într-un cadru universitar: cenaclu ,,Litere” din București, condus la început de Mircea Cărtărescu și apoi de Marius Ianuș; cenaclul de Marți al Facultății de litere a Universității Ovidius, înființat de Marin Mincu și continuat de Mircea Țuglea, cenaclul ,,Pavel Dan” al Universității de Vest (corect: al Casei de Cultură a Studenților, n m., E. B.) din Timișoara dirijat de Eugen Bunaru; cenaclurile studențești din Cluj-Napoca, Iași, Craiova etc. O importanță deosebită au avut-o și «atelierele de creație» specializate, de sub îndrumarea Ninei Vasile, Norăi Iuga sau a lui Octavian Soviany în București precum și cele ale lui Alexandru Mușina, Andrei Bodiu sau Gheorghe Crăciun de la Universitatea din Brașov. În aceste laboratoare poetice au activat răbdător aproape toți începătorii și debutanții care au citit apoi în cenaclul Euridice (…).” (Marin Mincu, prefață la antologia Generația 2000, Pontica, 2004, pag. II)

,, (…) Poate nu întâmplător, singura antologie (cu toate amendările care i s-au adus), care și-a permis să folosească formula Generația 2000, a fost lansată tot de Marin Mincu (Editura Pontica, Constanța, 2004). În 2002, Eugen Bunaru lansa antologia Dintr-o respirație a poeților de la cenaclul timișorean «Pavel Dan» cu aceeași siglă: generația 2000. În prefața volumului, poeții timișoreni erau plasați în afara  poeticilor radicale conturate la cenaclul Litere din București.” (Răzvan Țupa, în Colocviul tinerilor scriitori, ed. Brumar, 2006, pag. 132)

,,În 2004, Marin Mincu, lansează la Editura Pontica o antologie de tineri autori sub brandul ,,Generația 2000”, după ce la Timișoara, în 2002, Eugen Bunaru publicase antologia ,,Dintr-o respirație” a poeților de la cenaclul ,,Pavel Dan” sub aceeași etichetă. (Livia Roșca, în Colocviul tinerilor scriitori, Editura Brumar, 2006, pag. 116)

,,(….) Alte instanțe care au contribuit la formarea și eclozarea viitorilor douămiiști au fost «Cenaclul Pavel Dan» din Timișoara, atelierele de scriitură brașovene (…).” (Dicționarul General al Literaturii Române, Editura Muzeul Literaturii Române, București 2016, ediția a II-a revăzută, adăugită și adusă la zi, pag. 284)

(selecție texte E. B.)

 

1. Antologia de poezie Pavel Dan, Generația 2000, Ed. Marineasa, 2002

 

2. Antologia de poezie Pavel Dan, Generația 2002, Ed. Marineasa, 2002

Caravana Gaudeamus la Timișoara

Caravana Gaudeamus – Carte de învățătură, după o pauză de 5 ani, a revenit la Timișoara. Ajuns la ediția cu numărul 10, prestigiosul târg de carte s-a desfășurat în perioada 13-17 iunie.  Au fost prezente cele mai importante edituri din România oferind cititorilor posibilitatea de a-și procura cărți ( cu atractive reduceri de prețuri) dintr-o varietate de domenii editoriale.

Gaudeamus 2018.06.17

Editura Polirom 2018.06.17

Gaudeamus 2018.06.17