Cenaclul Pavel Dan

cenaclu literar din Timisoara. „Întâmplarea a făcut să mă nasc român. În consecinţă sunt român, dar asta nu înseamnă să mă confund cu poporul român în momentele sale cele mai penibile” 08.02.1993, ION MONORAN

Cronica unei întâlniri de seară la Cenaclul PAVEL DAN

Posted by Anastasia pe Decembrie 17, 2017

Întâlnirea de marți seara, 5 decembrie, a debutat cu păstrarea unui moment de reculegere pentru trecerea în eternitate a Majestății Sale, Regele Mihai I al României.

A urmat lectura a două poeme de Gheorghe Mocuța, în memoria distinsului poet arădean, prieten fidel al cenaclului nostru,  plecat, și el, de curând, prea de curând, la cele veșnice…

Și totuși, dincolo de tristețea acestor momente, pentru care cuvintele nu pot fi decât mult prea sărace, Moș Nicolae, în milostenia și bunătatea lui binecunoscute, în seara de Ajun a Sărbătorii Sale, le-a oferit ,,combatanților” fideli ai cenaclului ,,Pavel Dan” două lecturi care au suscitat apetitul exegetic al celor, nu mulți (dar ,,de bază”), paveldaniști, prezenți la locul faptei.  Au citit:  Roxana Diaconescu – proză scurtă (două povestiri: Jocul de cruce și Alfa) și Marian Oprea un grupaj (consistent, cel puțin numeric vorbind…) de poeme erotice (de inspirație tantra yoga, după mărturisirea poetului însuși).

Despre cele două proze ale Roxanei Diaconescu, părerile exprimate au avut, ca punct de convergență, aprecieri relevând talentul epic real, capacitatea de a obține din subiecte banale, cotidiene efecte prozastice de impact. Au fost subliniate simțul frazării, dezinvoltura și fluența scriiturii, o bună tehnică de a crea, prin detalii sugestive, o anume atmosferă, de a contura, pe spațiu restrâns, personaje pregnante (Bunicul Puiu din Jocul de cruce), dialogul vioi (din a doua proză), plasticitatea limbajului, simțul umorului, o glisare ușoară spre fantastic în prima proză, cea de a doua (Alfa), printr-o anume tentă a absurdului, fiind asociată cu prozele lui Urmuz, dar și cu proza lui Petru Cimpoieșu (Alex Colțan). Sigur, nu au lipsit și observații vizând unele exprimări mai puțin inspirate, cuvinte care se repetă, mici neglijențe de limbaj. I s-a cerut Roxanei, să-și ieie în serios talentul, să nu renunțe la scris, să se gândească la un viitor volum de proză scurtă. Deocamdată…

În ce privește grupajul de poezii citite de Marian Oprea, poet cu un areal tematic deja bine statuat  – tematica erosului/sexualității fără inhibiții, de sorginte tantra yoga, regăsindu-se în toate volumele sale publicate până în prezent –, s-au emis păreri diverse, potrivit diversității opțiunilor și afinităților de receptare ale celor care s-au pronuțat. S-a vorbit despre dominanța motivului erotic, al sexualității, pentru unii vorbitori acestea ținând doar de un prim strat de semnificație a(l) textelor (Ciprian Baciu, Alex. Colțan), s-a vorbit despre umor, ironie și autoironie, despre filiații tematice venind dinspre tantra yoga, aspect mărturisit și asumat de către autor. De altfel, unui text ritmat și rimat, dedicat … vibratorului făcător de minuni orgasmice, i s-a atribuit (inspirată asocierea!…) o asemănare, (desigur exceptând tema obiectului amintit), cu un plugușor pe ritm de manele (Silviu Genescu). Au fost și păreri (Anastasia Coste) care, dincolo de recunoașterea abilității în versificare sau de reușita unor metafore, gen: ,,tresari ca o pleoapă când te privesc bărbații”, remarcată și de alți vorbitori (Roxana Diaconescu), nu au prizat cu prea mult entuziasm acest gen de poezie. În cuvântul său, Eugen Bunaru a semnalat tenta suprarealistă (asocieri lexicale … voit insolite), vizibilă pe alocuri în producțiile lui Marian Oprea, riscul repetitivității, al autopastișării, dar și acela al lunecării, câteodată, în vulgarizarea temelor/motivelor propuse, sau al unor incerte ,,sentințe” de pretinsă origine tantra yoga, rămase, totuși, datoare poeticului autentic.

Au exprimat aprecieri, comentarii: Eugen Bunaru, Silviu Genescu, Anastasia Coste, Diana, Alex. Colțan, Ciprian Baciu. Cuvântul final l-au avut cei doi protagoniști ai serii, Roxana Diaconescu și Marian Oprea, care s-au raportat, mai întâi, fiecare la adresa textelor celuilalt, mulțumind apoi celor care le-au supus textele analizei lor critice. De reținut: Roxana D. a recunoscut că nu ,,prea” are un ritm constant, un ritm consecvent, un program riguros al scrisului și că, sub acest aspect, o ajută întâlnirile de cenaclu, o țin în priză …creatoare! Ne-a liniștit, cât de cât, această …confesiune venind dinspre laboratorul ei de creație. Marian Oprea, la rândul lui, a spus că atâta a fost nivelul la care a putut ajunge în grupajul citit și că este mulțumit de scorul final: 4 – 3 în favoarea lui! Socoteală ușor subiectivă, dacă admitem, totuși, că un scor egal ar fi fost parcă mai echitabil. Rămâne să stabilească posteritatea…

A fost, de altfel, ultima întâlnire din acest sezon cenaclier al anului 2017, urmând să ne revedem la finele lui februarie, după vacanța de iarnă și după sesiunea de examene care, iată, bat deja, parcă prea repede,  la … ușă. Succes combatanților!

Reporter Forum studențesc

 

 

Roxana Diaconescu, zâmbitoare. Ciprian Baciu, ceva mai gânditor....jpgAu citit Roxana Diaconescu și Marian Oprea. Analizează textele Alex Colțan..jpg

Roxana Diaconescu, zâmbitoare.                      Au citit Roxana Diaconescu și Marian Oprea.

Ciprian Baciu, ceva mai gânditor…                          Analizează textele Alex Colțan.

O seară paveldanistă,  de Moș Nicolae - 5 decembrie 2017.jpgSe ascultă cu textele în față..jpg

O seară paveldanistă, de Moș Nicolae                                       Se ascultă cu textele în față…

5 decembrie 2017

Anunțuri

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Două proze de ROXANA DIACONESCU

Posted by Anastasia pe Decembrie 17, 2017

    JOCUL DE CRUCE

 

În cartierul Alfa zboară pelicani deasupra blocurilor. Şi-s atât de multe blocuri că am impresia uneori că m-a născut vreunul într-o pivniţă întunecată de nu-mi mai amintesc nimic. Sau, poate, m-a azvârlit vreun pelican pe ţigla blocului perfect de am alunecat în braţele alor mei. Sunt atât de multe posibilităţi şi atât de multe blocuri şi poate atât de mulţi pelicani. Ce caută pelicanii într-un cartier rezidenţial?  Firimituri, valuri, firimituri, valuri.

Am trăit dintotdeauna în Alfa. Nu-mi amintesc altă viaţă decât viaţa cu miros de ciment în nări. Ciment încălzit de vară, ciment îngheţat de iarnă şi poate, zic, poate, ciment cu miros de piele- pielea mea de pe genunchi. Mi-au plăcut atât de mult la viaţa mea pelicanii şi cerul albastru că de multe ori am ajuns în genunchi pe cimentul care muşca mereu fâşii din pielea genunchilor mei. Când eram mică pentru nu ştiu ce motiv bizar şi fantastic credeam vorbele bătrânilor care ziceau că e nevoie ca oamenii să mai piară în Mureş, pentru că ăsta era modul apei de a-şi cere sângele celor nevinovaţi. În capul meu, cimentul pe care călcam, asfaltul acela uşor noduros era cel care-şi cerea sângele meu- anual.

Şi-atât de mult l-a durut pe taică-meu semnele mele de pe genunchi că s-a decis să aducă pământ cu braţele de pe la grădinile altor blocuri şi să planteze şi-n faţa blocului meu ceva, sălcii, 3 mai exact.  Trei sălcii plângătoare. Când le-am plantat erau nişte beţe de care se mai agăţau ţiganii din vecini că aşa e Alfa, cartier rezidenţial, iar la marginea sa ţiganii dau foc la cauciucuri, caii sunt lăsaţi în voie să mai mănânce viţa-de-vie plantată tot de taică-meu pe la vreun bloc, iar o scroafă imensă  mişună în voie de parcă ea ar fi lupoaica aia care i-a hrănit pe Romulus şi Remus. Azi, sălciile ajung până la etajul 3, ceea ce e o performanţă dacă luăm în considerare faptul că blocul are 4 etaje.

Uscătoria nu mi-a plăcut niciodată. Mergeam cu maică-mea să pună rufele la uscat de multe ori şi-mi era rău să mă uit în jos; aveam impresia că se surpă uscătoria cu mine şi că pelicanii ăia râd de mine că ei pot zbura şi eu nu. Nu i-am văzut niciodată  prea de-aproape. Mult timp am trăit în ceaţă.

La fel a făcut şi Puiu. Toată viaţa lui a trăit în ceaţă până la 67 de ani când şi-a făcut o operaţie la Szeget şi a început să vadă la distanţă fără ochelari : ,, Rău îi să fii miop, Prutonela…şi blăstămaţi îs ăştia cucherişti. Nimeni nu ştie mai bine decât noi, Prutonela.” Puiu a fost bunicul meu vitreg, iar Prutonela sunt eu. Aşa mă alinta el că şi-a dorit mult ca prima lui nepoată să se numească Petronela şi să-i poată spurca numele. Puiu era un alcoolic şi vedea pelicani, pelicanii pe care îi vedeam şi eu.

N-am avut bunici de genul masculin decât pe Puiu. Celălalt bunic murise înainte ca eu să-mi amintesc ceva, iar bunicul meu natural rămas n-a vrut să mă cunoască niciodată, aşa că a fost doar Puiu. De el îmi amintesc de la vârsta de 3 ani când mi-a adus de ziua mea un set de ursuleţi de pluş. E ciudat, dar prima mea amintire e legată de Puiu. Mă mai lua cu el pe la birt şi el îşi lua 100 de ceva şi mie îmi lua alune. În anii ’90 un pachet de alune Fiesta era ceva, aşa că-mi plăcea să merg mereu cu Puiu la birt.

,,Să nu-i spui la bună-ta că am băut pălincă bine, Prutonela?” şi râdea, tuşind din piepul acela masiv care se cutremura ori de câte ori încerca să respire. Eu îl priveam ştrengară şi de îndată ce o vedea pe bună-mea primul lucru pe care voiam să-l fac era să-l pârăsc : ,, Buni, buni…bunu a băut pilincă!” Şi tare se mai amuza că nu ştiam pronunţa corect ,,pălincă” şi ani de zile m-a ,,torturat’’ cu acea greşeală la băncuţa de la blocul unde-şi făcea siesta alături de ceilalţi beţivi.

,,Du-te-n pizda mă-tii !” ne mai zicea când era nervos. N-a fost de acord să-i planteze taică-meu o salcie la băncuţă, dar tare a mai îndrăgit salcia aia vara când transpira şi-i curgeau şiroaiele de transpiraţie pe rama ochelarilor. Stătea la băncuţa lui şi la măsuţa vopsită sub forma unei table de şah şi juca cruce. M-a învăţat şi pe mine şi adesea îmi zicea să merg la şcoală şi să ajung şefă, pentru că, după cum zicea şi el :,, Prutonela, şefii o duc bine!”

De unde ştia el? Păi şi Puiu a fost când şef, inginer agronom, Puiu a fost cândva Petru Pavel Comăneci şi a ajuns să lucreze chiar şi la Ministerul Agriculturii pe vremea lui Ceauşescu. Învăţase mult la viaţa lui, dar pentru că provenea dintr-o familie de moşieri de multe ori se refugia în alcool, iar aventurile lui suspecte i-au adus adesea zvonuri că ar avea moştenitori nelegitimi făcuţi în tinereţe din flori şi la beţie. Nimeni n-a ştiut niciodată adevărul. Eu n-am prins momentele sale de glorie şi de reputaţie când până şi ai mei erau nevoiţi să i se adreseze cu ,,domnule”. Nu, eu am prins momentele sale de ,,glorie” când în nopţile reci de iarnă stătea în garajul bunicii mele cu mâţele şi câinii boschetari şi dădea foc rahatului lor cu brigheta din cine ştie ce motive.

Nu-mi amintesc niciodată să fi stat prea mult în preajma lui. Toată lumea îl izola şi deşi nu recunoşteau, toți îl considerau o povară. Era capricios, se mişca greu şi ţinea ranchiună. Chiar şi aşa îi plăcea să vină copiii să-l colinde de Crăciun şi atunci, în ochii bulbucaţi citeai mândria. În toanele bune discuta politică, o mai înjura pe bună-mea ( de drag ) şi făcea glume porcoase. În ultima perioadă îşi făcuse un obicei permanent din a se trezi beat. Se bucura când îl mai sunam să-l întreb ce mai face şi-mi zicea că lucrează pe trei schimburi la garaj. Toţi maidanezii îl ştiau, la fel şi boschetarii şi boschetarele pe care­­-i împrumuta din pensie.

Puiu a murit pe data de 26 decembrie 2014. Toată viaţa lui a ştiut că va muri dimineaţa şi dimineaţa a murit. A fost primul mort pe care l-am văzut vreodată. N­-am plâns în ziua când am aflat vestea. Am fost atât de binecuvântată la viaţa mea să nu am de-a face cu tragedii încât nu ştiam cum să reacţionez. Dar am plâns la înmormântare când s-au băut cuiele şi a fost închis coşciugul. Nu l-am pupat pe frunte în semn de adio. Lui nu i-au plăcut niciodată ipocriţii şi nici mie. O viaţă am evitat să-l pup pe faţă pentru că ştiam că e veşnic transpirată şi îmi displăcea acest fapt.

Un mic omuleţ de la serviciile funerare pe numele său Cuchi s-a ocupat de tot. La înmormântare, am vrut să-i pun în coşciug pachetul de cărţi cu care am învăţat să joc Cruce. L-am uitat acasă, dar, ca norocul că avea groparul unul de vânzare. Îl primise de la cineva chiar în ziua înmormântării. L-am luat cu 2 lei şi i l-am pus alături de ochelari, lângă ,,pilincă”, bani şi multe alte nimicuri simbolice strecurate pe alocuri ca la faraonii din Egipt.

Am stat câteva minute să-l privesc pe primul meu mort şi mi-aş fi dorit să fie ultimul. Părea adormit. Doar urmele vineţii de la urechi dădeau de gol moartea ce începuse să-l devoreze ca un vierme…încet, dar sigur. La 20 de ani am cunoscut moartea prin Puiu şi când l-am privit pentru ultima dată mi-am amintit de el când venise de la operaţia de la Szeget şi-mi povestea de cât de ,,blăstămaţi sunt cucheriştii “  : ,, Ştii, Prutonela…pelicanii ăia pe care îi vedeam noi sunt de fapt porumbei. Acum îi văd ca un vultur pe acoperişurile blocurilor. “

,,Eu tot pelicani cred că sunt.” i-am răspuns eu, zâmbind.

,,Ştii ceva, Prutonela…ai dreptate. Poate chiar avem mai multe în comun decât crezi tu . Chiar sunt pelicani. De ce ar fi altceva?” mi-a zis el, aprinzându-şi  o ţigară Pall Mall şi reaşezându-şi ochelarii cu rame groase pe ochi.

La urma urmei, de ce să fie altceva, aşa-i? Porumbeii caută doar firimituri, pelicanii caută şi valuri. După ce i-am lăsat pachetul de cărţi a început să ningă. Doar atunci a nins în 2014. Pe drumul său pe groapă. Pelicanii n-au lipsit, iar la priveghi, prieteni de tot felul care au venit mai mult pentru masa de la priveghi l-au bocit mai mult forţat, râzând pe seama că nu şi-a putut alege o perioadă mai bună să moară decât de Crăciun. Cică a făcut-o numai să ne enerveze, iar eu iritată am râs şi m-am gândit la vorba lui Puiu care ştia el ce zicea când era nervos pe cineva.

,,Du-te-n pizda mă-tii!” şi termina cu tine fără să-ţi mai dea drept la replică. N-au lipsit maidanezii, boschetarii şi boschetarele care chiar l-au plâns cu părere de rău, au făcut un cerc şi l-au colindat. Cică ultima dată când îl văzuseră fusese cu două zile înainte să moară pe la garaj. Atunci l­­-am văzut şi eu, fiindcă atunci l-am colindat eu pentru ultima dată. Cred că de aceea nici nu am putut plânge în prima zi. Nu înţelegeam cum se putea trece de la a fi la a nu fi atât de repede.

Un singur vis am avut cu el, ulterior. Se făcea că m-a sunat să mă întrebe unde îi sunt ochelarii, pentru că e întuneric şi nu vede. I-am zis că i-am pus cu el.

 

Mi-a mulţumit şi mi-a închis.

 

Alfa

 

-Ultima dată când am văzut-o pe Vizi, mă ochia din oglinda de la pagina 49. Își mângâia urechea stângă ca pe un câine Yorkie ferit de ploaie. Scâncea și se privea în oglindă. Am lăsat-o acolo pentru că nu credeam că o să ia o foarfecă și o să încerce să se mutileze de parcă-ar fi un picasso.

-Păi și cum ai pierdut-o ? Tot spui că ai pierdut-o, că era în fața ochilor tăi și…

-Păi da, și-am lăsat-o acolo ca să beau un pahar cu apă și cât curgea apa –știi bine că nu am încredere în apa filtrată prin robinet, mai ales când locuiești într-un oraș în care apa sa curgătoare e un canal ca Bega- a dispărut efectiv. M-am întors la pagina 49 și nu mai era decât oglinda, dar nimeni în fața ei.

-Și cum a ajuns, mă, Iulica, la ea de ți-a zis că s-a mutilat, tăindu-și urechea ?

…………………………………………………………………………………………………….

Iulica e tipul de vecină căsătorită cu un cadru militar ce are buze de știucă. Ea nu crede în puterea mașinilor de spălat. Lucrul manual și atât. Pretinde mereu că nu are bani, dar păstrează rezerve pentru a-și împrumuta rudele la nevoie sau pentru a-și petrece verile în alte țări. Nu uită să le aducă celor din familie vreun mini duș gel cu iz exotic sau să le facă tot felul de cadouri din produsele expirate, pe care le mai are prin cămară. Astfel, când așa o femeie își verifică tabelul de întreținere pe scara blocului, inevitabil va face vreo comparație pentru a înțelege cine fură sistemul și de ce ea e mai fraieră dacă tot consumă numai un metru cub de apă pentru a spăla la mână. În momentul în care verifică atent cifrele de la cheltuielile lunare de întreținere, apropriindu-și părul scurt, vișină putredă de sticla avizierului, nu poate să nu observe vreo zecimală lipsă la prețul colocatarilor. Și atunci, totul devine bingo.

………………………………………………………………………………………………………

  • Știi cum e Iulica mai ales de când a ieșit la pensie și de când a murit Puiu, prietenul de băutură a lu’ bărbat-su. E peste tot să hrănească toate javrele pe care le hrănea Puiu înainte și na, se plictisește. Are nevoie să vadă, să miroasă, să înțeleagă ce se întâmplă în bloc și mai fuge și ea de Nelu, să nu-l mai culeagă de pe jos de la băncuța pe unde stă când e pilit.

Așa a văzut-o ea pe Vizi că alerga ca o bezmetică prin fața sălciilor de la bloc, cu urechea în mână, înfășurată din cap până-n picioare cu un cearceaf.

 

  • Da’ de ce a venit tocmai la tine dacă Iulica nu o știe pe Vizi ?
  • Tu nu înțelegi că Iulica a văzut-o pe asta că fuge din apartamentul meu ?! Mi-a zis că a văzut o femeie că a trecut prin pereți ca duhul sfânt ? Că a auzit-o vorbind în ceva limbă de parcă era posedată și-și tot căra urechea mutilată într-o mână ? Era mai vișină la față decât părul ei când a început să povestească. Îți tot rotea arătătorul sub gât și zicea că nu poate povesti de frică, că are un șurub în gât.
  • Cum naiba să iasă, frate, prin pereți ? Și ce drecu putea să zică Vizi în limba aia a ei ?
  • Nu știu. Când am decis să scriu despre ea, mi-am propus să fie o schizofrenică. Mi-aș fi dorit să-mi amintească de o străbunică pe nume Sida, pe care nu am cunoscut-o niciodată. Mă gândeam că dacă scriu despre ea, aș putea să înțeleg de ce Sida a înnebunit dintr-o dată de se credea elf. Așa zic ai mei, că a luat-o pe ulei.
  • Și Vizi asta a ta, ai făcut-o elfă ? Gen, să știe limba asta ? Ca la Tolkien sau ce căcat…
  • Asta-i faza. Trebuie să înțelegi că eu eram la pagina 49 și Vizi era în fața oglinzii, mângâindu-și urechea. Am fost să o caut. Când am revenit, nu mai era acolo. A dispărut și pagina a rămas doar cu oglinda.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

POEME de MARIAN OPREA

Posted by Anastasia pe Decembrie 17, 2017

***

şi azi se mai întâmplă minuni repere-s filmele de dragoste-n pielea goală pline de promisiuni ce nu se opresc aici îi stimulează şi pe cei mari şi pe cei mici pe inhibaţi pe dezinhibaţi (până la infinit) bărbaţii cred că ştiu femeile ştiu dar au uitat sunt de patru ori mai multe le-am numărat ar putea să facă şi între ele amor pentru că n-au dragoste nici cu noi nu vor apoi se plâng că n-au cu cine

***

sfânta şi soborniceasca biserică spune că-i păcat (oare?) să scrii să pictezi să cânţi cu deştele femeilor între picioare chiar dacă atât de mult ne place şi se pogoară suprema înţelegere eterna pace n-ai voie nici să-ţi pupi iubita-n fund chiar dacă filmu-i cosmic profund în evu mediu era pedepsit amoru oral erai închis prin gratii te uitai la bal dacă la spovadă te pâra slujnica sau stăpâna

***

indiencele-s mai calde mai uşor abordabile au altă deschidere mentalitate cultură civilizaţie la ei religia cu şcoala-i jumi-juma prind informaţia din zbor acolo şi pământu-i rugător zeiţele femeile fecioarele-şi deschid înţelegerea cunoaşterea apoi izvoarele simţi fluviu sfânt căldura liniştea prin zâmbete şi-ncurajări tacite-ţi dau de veste că o să vă-mpliniţi rotund ca-n poveste îţi ridică energia aspiraţia te protejează te determină acolo nimeni nu se termină să-nceapă iar a doua zi de mici fac asta e un străvechi obicei de când Krishna a iubit simultan 12.000 de femei (le-a indus stări de extaz) chiar dacă bărbaţii-s slabi leneşi beţivi atei îi transfigurează-n zei (la noi e invers) câte-o mioriţă îşi plimbă nazurile sub fustiţă îl vor pe Don Quijote  am merita ceva mai bun de noi depinde să facem referendum să nu ne prindă la anu la fel moş crăciun

 

 

***

cine nu sare nu vrea schimbare cine stă pe loc nu are noroc scandările-s bune pentru tribune bine că s-a dus luna plină m-am enervat singur într-o maşină uitată de semafor m-a prins necuratu mi-a furat energia cu care aş fi vrut să scriu mai bine poezia e nevoie de o schimbare de mentalitate ca femeile să fie salvate ele o duc cel mai greu că-nţeleg mai puţin mai cresc şi copii femeia care nu sare de la cratiţă-n mădulare îşi merită soarta nu vrea schimbare

***

să zicem aşa femeile noastre fac menaj goale în mici oraşe mari capitale îşi lasă privite formele sublime ca occidentului să-i meargă bine scapă şi de inhibiţii câştigă şi bani cam cât le-ar da Johannis în câţiva ani a primit sugestii a fost rugat obligat de verii lui de cumetrie să nu mărească salariu minim pe economie ca să câştige cât mai mult ei cărora nu le pasă de copii sărăcie femei eroinele noastre trimit banii acasă să aibă copii mâncare pe masă Johannis le-ar fi dat doar ceai şi sfaturi să le ţină de frig pentru el nu-i puţin

***

m-am săturat de vorbe politică promisiuni filme regizate după scenariști nebuni o femeie goală-i plină e condiția minimă altfel e greu pe pământ măcar vara să umblăm goi poate s-o lipi curaju de noi în special femeilor le lipsește nu se simt bine nu-s împlinite asta le doare vă roagă să le ajutați cu lungi excursii între picioare

***

vine primăvara cu fustele-i mini crețe suflate de vânt sângele meu de țăran se trezește la viață păru pubian a-nceput să-nflorească aroma lui are puterea a o sută de plante de leac lenjeria intimă a zbughit-o pe geam vine primăvara cu cohortele ei de dorințe

***

apa curge murdăria se spală nudismu ajunge pe culmi păru privea peste umăr dincolo de coapsă ea se-ntoarce spre ea o mângâiam cu degetele ei a clintit noaptea ca toate sensurile să se pună de acord

***

la-nceput munții pluteau pe ape se găsea ușor mâncare amoru era liber poezia umbla goală îndrăgostită de fiecare se-ntindea lascivă pe bolți eram sclavu cu care stăpâna se arăta pe la porți

Posted in jurnal | Leave a Comment »

ANUNȚ – INVITAȚIE

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

Marți, 5 decembrie (de moș Nicolae), ora 19.00, la Casa Studenților, vor citi:

ROXANA DIACONESCU  – proză

și MARIAN OPREA –  poezie

Vă așteptăm cu drag!

Cenaclul Pavel Dan

Posted in jurnal | Leave a Comment »

In memoriam     

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

            Gheorghe Mocuța

(5 iunie 1953 – 28 noiembrie 2017)

 

,,Gheorghe Mocuţa a fost şi rămâne un scriitor emblematic pentru literatura română contemporană, care, aşa cum spunea Gheorghe Schwartz, „nu poate fi înlocuit cu nimeni şi cu nimic.“
La trecerea lui Gheorghe Mocuţa în nemurire, Vasile Dan redactorul şef al Revistei ARCA, preşedintele Filialei Arad A Uniunii Scriitorilor din România, a spus: „Poetul, criticul literar ziaristul, traducătorul din literatura franceză, Gheorghe Mocuţa a făcut azi-dimineaţă (marţi, 28 noiembrie a.c.) un uşor pas înapoi: s-a retras în dicţionare şi istorii literare, printre care „Literatura vestului apropiat“, dicţionarul lui însuşi. Suntem cumva împreună cu el, în Biblioteca lui, în raftul de sus, cum     s-ar spune. Revista ARCA pe care a urcat în ianuarie 1990, şi căreia i-a rămas loial tot timpul, îl plânge cel mai tare. Adio, drag prieten!“
Scriitorul Gheorghe Mocuţa s-a stins din viaţă marţi, 28 noiembrie 2017, răpus de o boală nemiloasă.” (Din Glasul Aradului, 29 noi. 2017, Petre Don)

,,Aș spune că Gheorghe Mocuța scrie o carte despre «familiarizarea» cu acel dincolo – care poate fi (este) paradis și infern. Exilul parizian încearcă a recupera cuvintele, imagini, versuri ale «celuilat ținut». O carte despre viață și trecere: un volum al cotidianului care încearcă a-și suporta limita tragică. (…)”. Cornel Ungureanu, volumul călătorie. exil (ed. Brumar, 2007)

 

epistolă către fratele întuneric

scriu o scrisoare către peştii adîncurilor

pe trupul pergamentos al apei

pe zidul berlinez dintre mine şi tine.

cu o mînă tremurătoare

scriu un îndemn pe nisipul plajei

către vieţuitoarele mării şi păsările văzduhului

pe coaja netedă a mestecenilor şi nucilor

pe frunzele de arţar şi de viţă de vie

pe pielea solzoasă a lianelor

îmi lansez obsesiile în cosmos

către seminţiile necunoscute.

las urme adînci pe chipul celor dragi

riduri şi semne particulare

praf în ochi şi chiar răni uşoare –

le desluşesc şi le adun pe mosorul firav

al existenţei de hîrtie.

 

adio, la pont neuf

cu mâinile încrucișate

ca într-o cămașă de forță

vă privesc de pe acest pod

pe sub care trece într-o zi de martie

șarpele galben al senei

cu solzii lui murdari plini de amintiri

și versuri de mallarmé și apollinaire

cu peisajele pe jumătate înecate

ale lui dufy și monet.

 

cu fălcile încleștate

ca într-o criză de epilepsie

rup cu dinții din culorile psihedelice ale cheiului

caut ceva cum ar fi pământul promis

o imagine pe care s-o imortalizez

nu cu sufletul

ci cu aparatul meu de fotografiat

dar acolo curge un râu o apă tulbure

care îmi duce la vale trupul și nu se mai oprește.

 

Exil

Străin printre străini minorități și triburi

m-ascund de spectrul orb al propriului destin

(îl înțeleg pe celan dar nu pot să-l exprim

s-a aruncat în sena și suferă de friguri)

 

m-am revoltat în pragul albastrei tinereți?

Sau poate eu răscumpăr păcate grele-n pripă

Sau poate cernobâlul m-atinse în arìpă

și cad ca mogâldeața lui marquez în coteț.

 

Eu n-am țesut orori în calea frumuseții

deși m-atrage răul estic și pervers

străin printre străin azi caut un sens vieții

 

într-un paris pe care mai bine nu l-aș bate

în fiecare zi am încropit un vers

sperând să îmi înșel tăcuta-mi moarte.

 

Poză de grup - cenaclul Pavel Dan -la Arad, 19 mai 2016 - Gheorghe Mocuța, gata, parcă, de plecare ....jpg

Poză de grup – cenaclul Pavel Dan –  la Arad, 19 mai 2016 – Gheorghe Mocuța, gata, parcă, de plecare…

Gheorghe și Andrei Mocuța la Studentfest, 15 mai 2017.jpg

Gheorghe și Andrei Mocuța la Studentfest, 15 mai 2017

Întâlnire cu scriitorii arădeni  - Vasile Dan, Gh. Mocuța și Andrei Mocuța.  15 mai 2017, Studentfest..jpg

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

Ana Pușcașu 

(fragmente/secvențe dintr-un proiect al unei noi cărți de poeme)

1.intro

închide ochii și strânge din dinți ce urmează n-o să-ți convină deloc

în supralumea virtuală la fel că în pragul foametei

ai devenit inutil

instinctele tale nu pot supraviețui unor comenzi

străine experiențele tale nu mai pot fi formatate

ele nu mai există decât în tine

și nici acolo în întregime

 

lovește oricând și oriunde

prima gură de aer

va fi și prima greșeală

va fi redus la suma greșelilor sale

 

vei cunoaște supunerea oarbă

îți vei schimba obiceiurile

sau vei face față cum poți

vei ajunge unul dintre cei care

vor să fie fericiți și pentru asta î

își stăpânesc moartea

 

lovește oricând și oriunde

într-un cuvânt lumea s-a dus

ne așteaptă alte umilințe

dar mai ușoare

 

  1. coborâre

 

blues-ul perfect mașinistul nu e de găsit nicăieri

 

are o regulă a lui de coborât te coboară dar nu

te poate privi pentru el ești un străin

deci un dușman

unul periculos el vede în tine tot ce a lăsat în urmă

prelungire virtuală a tunului unui tanc încremenit

în trecerea prin peretele  unei case

 

 

spune-i cum vrei

insensibilitate sau evidentă nebunie

 

în fiecare etaj al coliviei trebuie să se afle

cel mult trei persoane dintre care un artificier

altfel la cea mai mică urmă de regret

vei fi total expus la mediul ăsta exploziv

 

apoi grilajul coliviei se închide tamburul

se pune în mișcare iar lumina zilei

ți se va micșora treptat

 

400m de metri înseamnă

timp suficient pentru developat

o jumătate de viață de la coadă

la capăt tot ce poți aduna doar esențialul să încapă

în tine căci lumina zilei ți se micșorează treptat

 

  1. de sus

 

cei trei te-au adus aici apoi pilotul a schimbat cursul

 

așteptarea  e în galeria orizontului de sus

pentru tine o gură de metrou  pulsând ritmic pentru ei

un ritual de inițiere și singurul armistițiu posibil

așa că fără finețuri de aici începe singurătatea

de aici faima ei ușor sinistră

 

căscând și înjurând s-au apucat cu toții de lucru iar tu nu poți

face altceva decât să exersezi noua formă aproape frustă de viață

 

întâi primele lipsuri vor declanșa în tine fatalismul

e o dublă legătură ce va ține luni bune de trândăveală

în care te vei chinui să păstrezi aprențele civilizației

 

apoi ți se vor așterne în față instrumentele docile ale plăcerii

și vei avea nevoie de exact atâta precauție

cât să nu începi un război pe care îl vei pierde

 

într-un final în acest incubator uman vei descoperi răbdarea

și ea va fi pentru tine o insulă de relativă bunăstare

 

însă abia acum când te vei obișnui cu umilința

de a depinde de ceilalți ei te vor accepta

asta le arată că ai renunțat în sfârșit la terminologia

sentimentală că ai eliminat reziduuri de gelozie retroactivă

care te-ar fi putut doborî pe neașteptate

că în sfârșit ai exersat relațiile umane rudimentare

din dimineața de după dragoste

 

  1. lampă și cizmă

 

odată ce ei te-au acceptat vei primi toate cele necesare supraviețuirii

 

ca într-o vară târzie se va întâmpla extrem de grăbit și sumar

vagabondarea scurgerea apei va încetini pentru tine și în unele nopți

sau începuturi de zi (oricum nu poți să le mai deosebești)

ți se vor dezgoli cu inocență orașele schelet

 

ca într-o vară târzie se va întâmpla să admiri în ele înșelătoriile rușinoase

din locuri absurd de îndepărtate și să-ți dorești atât de mult

să scapi de plictiseală încât să devii traducător sau cărăuș sau Soulfikar

un criminal rafinat alergând de la intrarea în grădină până la locul execuției

de fiecare dată pierzând posibilitatea exilului

 

și tot ca într-o vară târzie aproape insesizabil se vor curba

grinzile de lemn iar vagoneții vor porni spre tine cu lentoarea

unor sate ambulante transformând  indiferența într-o pradă

pentru că da spațiul tău se va restrânge considerabil

între tine și ei vei descoperi cu surprindere inutilitatea comunicării

 

 

 

 

 

 

Posted in jurnal | Leave a Comment »

POEME de Alex Higyed

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

Mereu afară

Scaunul meu – negru mucegai – așteaptă gol
pe palier, în fața ușii tale, de-o săptămână
să ieși în rochia ta de dafin uscat
sau despuiată, cum vrei

Un set de păpuși rusești se desfac și râd,
un bătrân il lovește în genunchi c-o cârjă,
un câine urinează pe gresie
un adolescent își urăște familia

Scaunul meu – veteran de război – așteaptă moleșit, verde fosforescent
pe holul luminat
alt glonte din broasca ușii tale
sau măcar o cheie, cum vrei

Să știi că i-am zis să plece,
să te lase așa, nevrotică
măcar până îți termini cafeaua
dar nu!
el te vrea să îi atingi spătarul
cu sânii – dune de nisip –
sau să-l cuprinzi
cu brațele – coji de usturoi –
cum vrei

 

Short walk

dacă vara asta
ar avea culorile toamnei
bunicul nu și-ar mai zugrăvi șoprul
să arate ca ultimele ploi
sau
nu l-aș mai vedea
mirosind prafrumul ultimelor sărutări
imprimate ca un tatuaj
pe pielea zbârcită a unui pensionar

parcul e gol și se plimbă

cu picioarele umede
cu genunchii dansând vals
cu urechiile înfundate într-o doză de bere

peste podul pe sub care trec
fluvii, uragane, copilării

 

Rutină

Se mai întâmplă
ca uneori, dimineața
să mă trezesc cu sângerări
în răsăritul capului
acolo
pe unde a prins rădăcini
dar n-a apucat
să-nceapă furtuna

Plouă dintr-o dată a tumoare
peste umerii doctorilor
și-mi cad negi
de pe coapsele de tinichea

Se întâmplă des
ca uneori, dimineața
să-nceapă să ningă a doua oară
și cocoșul să-și ascundă penele
sub cioc
mereu uită să-mi calce
peste cicatricile din discuția
de ieri seară

Se mai întămplă des
să fiu prea treaz
dimineața

 

anatomie luni la ora 8

creierul mi-e mestecat de rozătoare
ce speră să-și împrospăteze respirația
plămânii m-i sufocă folosindu-și cozile
îmi rup inima cu ghearele lor mucegăite
se-ascund după rinichi și se bat cu pietre
mi se umflă corpul de la atâția deținuți
și mi se găurește pielea
încerc să o acopăr
cu bandă adezivă
hemoragie pulmonară
așa i-aș zice
sângerez și mă sufoc
în propriile intestine

 

Semintonuri

cât praf iese din chitară
în diminețile de luni
în care te trezești amorțită
pe plapuma de mușchi
din spatele casei

azi sunt prost
nu mă miră, e marți
și nu mi-am mai spălat cămașa de vineri
când ai pătat-o
c-un rânjet
și-un suspin de câine

de-atunci radioul cântă
cu-aceași voce
cu care-mi spui că pleci
întotdeauna cu un semiton mai sus

mâine am s-arunc
și cămașa, și radioul
și-am să te ascult
printre corzile chitarei
ce-mi taie degetele
și-mi împart inima
în game reci.

 

Gambling

Am lăsat ploaia să ne facă o poză
prin fereastra trenului
în timp ce jucam poker
aplecați spre o prăpastie
care ne despărțea

Te-ai schimbat în pijamele acum
și-ai sărit pe peron.

Eu orbesc privindu-te
cum te-ndepărtezi
prea-ncet

mă uit din nou
în cărți
și văd că îmi lipsește
zeca de inimă roșie

 

Reacție chimică

Apropie-te și hai să înghețăm sub cearceafuri
să îi ascultăm pe Floyd
să construim ziduri între sărutările noastre
reci ca-ntotdeauna.

Un nebun se plimbă prin camera noastră
întotdeauna pe diagonală
fără să-ncerce să ne scoată
din joc.

nebunul s-a oprit în centru
când sărutul era mai cald.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Cronică de cenaclu

Posted by Anastasia pe Decembrie 1, 2017

21 noiembrie 2017

Au citit Alex Higyed (debut în cadrul cenaclului Pavel Dan) și Ana Pușcașu, un nume deja bine cunoscut și cotat în spațiul poeziei tinere de la noi.

A fost o seară cu adevărat densă, bogată. În poezie, dar și în comentarii, discuții, aprecieri. În genere și în esență pozitive, desigur ținându-se cont de decalajul de experiență și de exercițiu al scrisului între cei doi.

Alex, student în anul II la Litere, UVT, a fost unanim apreciat pentru faza în care se află, aceea a primelor căutări/încercări în cele ale scrisului. S-au citat versuri de bună factură expresivă, s-a subliniat o bună priză la cotidian și o interesantă tentativă de asimilare în text a unor detalii corporale, anatomice . Firește, nu au lipsit ,,criticile” de rigoare, sugestiile vizavi de unele expresii, asocieri lexicale mai puțin reușite.

Secvențele poematice, făcând parte dintr-un amplu proiect poetic, propuse de Ana Pușcașu, au întrunit, de asemenea, aprecieri dintre cele mai pertinente și elogioase, remarcându-se percutanța și forța discursului, pregnanța unor imagini, glisarea fină a textului dinspre real spre un spațiu imaginar, cu tușe apocaliptice pe alocuri, dar și tenta vizionară a textului inspirat de un univers uman cvasiignorat în poezia română contemporană: lumea minierilor într-un context al unui prezent, devenind istorie, care asistă pasiv și/dar complice la dispariția acestei comunități socio-umane.

Cuvântul de final le-a aparținut celor doi autori care, la rândul lor, au adus precizări și naunțe,  declarându-se mulțumiți de modul în care le-au fost receptate demersurile poetice propuse.

S-au exprimat: Roxana Diaconescu, Patricia Ciurdar, Gabriela Omotă, Denisa Ștefan, Silviu Genescu, Alex Colțan, Ciprian Baciu, Marian Oprea, Eugen Bunaru.

Următoarea întâlnire va avea loc marți, 5 decembrie (de moș Nicolae). Vor citi:

ROXANA DIACONESCU  – proză

și MARIAN OPREA –  poezie

Reporter Forum studențesc

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by Anastasia pe Noiembrie 23, 2017

4 poeme de

                             DENISA ȘTEFAN

 

Oamenii

oamenii cu oameni se aseamănă.

toţi îşi văd propriile mâini, propriile picioare, propriii ochi în ceilalţi,

de parcă s-ar uita într-o oglindă care a prins viaţă

şi nimeni nu se opreşte să se întrebe

de ce oriunde te uiţi, te vezi pe tine.

e necinstit să închizi ochii atunci când mergi pe stradă;

e ca şi cum te-ai ascunde de tine însuţi,

în loc să mergi cu ochii căscaţi şi să priveşti paşii

care te ocolesc;

nimeni nu te calcă pe picioare; e ca şi cum

s-ar călca pe ei,

dar dacă pe ei îi doare membrul fantomă şi te văd mergând pe stradă

încep să dea cu pumnii în tine de nemernic ce eşti:

cum îndrăzneşti să mergi?

nu te arde obrazul de nesimţire?

stai naibii în casă şi nu arăta tuturor că tu poţi să mergi.

oamenii se văd pe ei înşişi când privesc alţi oameni;

cei mai egali, cei mai oneşti, cei mai empatici, cei mai prietenoşi

atâta timp cât nu ai mai mult decât au ei

şi dacă ai mai puţin

nu exişti;

eşti o muscă prinsă într-o casă cu toate ferestrele şi uşile închise

şi în loc să îţi dea drumul,

te strivesc pe geam;

erai oricum irelevant în univers,

făceai zgomot şi nimic mai mult.

să zâmbeşti unui om e ca şi cum te-ai lua în braţe;

ai făcut o faptă bună, deci meriţi tot ce-i mai frumos pe lume;

şi când trece alt om pe lângă tine, arunci cu pietre-n geamul maşinii,

nu-ţi convine că el are maşină cu geamuri şi tu nu ai nici măcar o fereastră.

oamenii se ucid între ei

de parcă ar comite sinucidere şi deci n-ar mai exista consecinţe pentru nimeni,

ca şi cum nici nu s-ar întâmpla de fapt;

nu ne pasă atâta timp cât nu suferim din faptele noastre.

oamenii se văd pe ei înşişi în alţi oameni;

dacă un om e văzut de toţi oamenii,

omul devine toţi acei oameni şi asta-i tragedia umană:

să fii toţi oamenii din jurul tău

şi totuşi,

să nu te regăseşti şi pe tine printre ei.

 

Mâini târzii

o mână străină

îmi înjunghie spatele

chirurgical

dă la o parte vertebrele

şi printre coaste

îmi scoate inima

stropi de sânge pătează podeaua

îmi pune inima în propriile mâini

uite-o n-o vezi

şi după aceea se retrage

printre coaste şi vertebre

lăsând neatinsă

coloana mea vertebrală

dar eu mă prăbuşesc

ca şi cum n-aş avea coloană

de ce mi-ai arăta inima

când e prea târziu să mai fac ceva

 

Nimeni

nimeni nu mai scrie

nimeni nu se mai citeşte

când se moare se moare

de trăit oricum n-o mai face

nimeni

 

Vârtej

mă arunc în tristeţi de vară,

doar acolo ai să mă găseşti.

sunt o piatră plată bună de aruncat.

apa râului e singura care

îmi mişcă inima.

 

în miez de noapte scriu cuvinte pe hârtie

de parcă am fi cele mai bune prietene,

dar ştiu că îndată ce voi închide ochii

se vor întoarce împotriva mea

şi vor spune lumii tot ce simt, tot ce gândesc;

cuvintele sunt ipocrite.

 

mă ascund în lunci de toamnă

şi în piept simt o săgeată de diamant;

respiraţia-mi sclipeşte în întuneric,

şiroaie de transpiraţie-mi curg pe frunte.

am vrut să ajung prea repede în larg,

şi-acum nu sunt niciunde.

Posted in jurnal | Leave a Comment »

Posted by marianagun pe Noiembrie 19, 2017

ANUNȚ

Marți, 21 noiembrie, ora 19,oo,

CENACLUL PAVEL DAN vă invită la o seară de POEZIE

Vor citi: ANA PUȘCAȘU

și ALEX HIGYED

 

Vă așteptăm cu drag!

Posted in jurnal | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: