Nichita Stănescu (31 martie 1933, Ploiești – 13 decembrie 1983, București)

Adolescenți pe mare

Această mare e acoperita de adolescenţi

care învaţă mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,

mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect

şi îi contemplu ca la o debarcare.

O flotă infinita de yole. Şi aştept

un pas greşit să văd, sau o alunecare

măcar pân’ la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.

Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan

au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

A muri în zbor

Brusc, pasărea a murit în zbor;

ca o pupilă piezişă taie un nor.

Şterge cu aripa flască

steaua verde gata să nască.

Sună murdar şi greoi

prin aripa ei, aerul a noroi.

Cade din ce în ce mai încet

spre secret.

Din interiorul cel mare spre interior

fără trepte şi neagră,

clătinându-se pentru nimeni

sporind cu greaţă singurătatea…

Loveşte frunza, fructa;

urmează un sunet de picior de animal

în fugă atingând pământul

inundat

de lacrimi independente de ochi,

de umezeală independentă de frig,

de tăcere independentă, migratoare.

56 de ani

56 de ani voi trai, asemenea Colosului din Rhodos!

Îmi vor înconjura un deget cu braţele, mirându-se, se vor

speria de arama mea răsturnata, dar mai degrabă am să

te pierd, adolescenţă, fruct trecător al toamnei, la un ospăţ

Şi o linişte ca după plâns mă-mbie cu coarnele, ori mă

linge, bătând din tălăngi, o mască de sare punându-mi pe

faţă, un scut de nămol prinzându-mi de braţ

Parcă aş fi fost strigat pe nume de cineva

la coborârea serii în ape

Numai surâsul tău mă mai încape

şi eu voi pleca

Bărcile le-am uns cu catran, aşteptând să-mi răsară

stelele, una câte una, din frunte

Şi n-am izbutit să împlânt

nici o lopată deasupra acestei movile

Mai încet mi-e orice cuvânt decât ruperea timpului

în nopţi şi zile

Acolo

Acolo, la locul acela înalt

la subţioara aripii păsării migratoare,

eu mi-am făcut biserică şi altar,

unde fructele cerului, stelele

se spovedesc de sămânţa lor,

unde

ochiul meu se spovedeşte de lumina văzută,

neschimbată în verb

acolo unde

la subţioara aripilor păsărilor migratoare

m-am cununat cu tot ce moare.