Dă clic pentru a accesa martie2007.pdf

 

 

,,Sunt propriul meu personaj”

                                  Traian Dorgoşan

 

Eugen Bunaru: – Cu mai bine de nouă ani în urmă – sper că şi memoria ta afectivă reţine ,,momentul’’ –  stăteam amândoi de vorbă aici, la tine acasă, pe strada Carusso nr.3, în celebrul tău apartament, de la etajul II. Celebru, pentru că aici… locuia, locuieşte şi azi, nimeni altul decât – pentru foarte mulţi timişoreni – poetul emblemă, rege al boemei din Timişoara, Traian Dorgoşan. Sub aceste auspicii, s-a legat, atunci, dialogul nostru, publicat în revista Orizont, nr.1, 24 ianuarie 1998. Un dialog ,,gustat’’ de cititori, de iubitorii poeziei tale. Îmi amintesc că, tot atunci, hotărâserăm să-l reluăm peste timp. Aşadar, ce au însemnat pentru tine aceşti nouă ani? Cum te simţi, cum te regăseşti în noua ta ipostază: de personaj literar?… Cred că nu-ţi ,,servesc’’ o noutate…

 

Traian Dorgoşan: – Ar fi trebuit, dragă prietene, să ai puţintică răbdare şi să fi aşteptat să mai treacă un an… Zece ani – eheu, postumae – ar fi fost o cifră rotundă… Mai provocatoare… Iar eu aş fi fost, poate, mai inspirat. Sau mai locvace… E bine şi aşa! Să mergem, deci, pe multiplul lui trei. Ne putem juca la infinit cu cifrele… Oricum le-am ,,lua’’, fiecare cifră spune ceva dincolo de semnificaţia pur matematică.

Ziceai că sunt personaj de roman… Dar tu de ce nu eşti personaj? Lasă… Ei bine, am auzit şi eu câte ceva… E vorba, într-adevăr, de romanul unui tânăr şi talentat scriitor român, stabilit în Elveţia, Cătălin Dorian Florescu. Dar eu sunt, acolo, în cartea lui, un personaj episodic, neimportant. Romanul i-a fost inspirat – aici e legătura – de Doamna mea, Zaira… De pitorescul şi bogăţia biografiei sale… Cred că deja a fost publicat în Elveţia, în limba germană, şi se pare că va fi tradus în mai multe limbi. Bineînţeles, şi în limba română. Sunt curios să-l citesc…

Cu prozatorul Cătălin Dorian Florescu am petrecut, în anii trecuţi, o seară splendidă la restaurantul Boema, de lângă librăria Emil Cioran. Atunci, i-am recitat un sonet, La moartea porcului meu, pe care-l scrisesem când aveam vreo cinsprezece ani, după ce am asistat – se întâmpla, acasă, la mama mea, în Giarmata – la tradiţionala tăiere a porcului, înaintea sărbătorilor de iarnă. Îmi amintesc că eram foarte impresionat şi impresionabil la astfel de scene cu sângele animalului sacrificat curgând pe pământ. Sau pe zăpadă… M-am retras în camera mea şi am scris acel sonet. Lui Cătălin Florescu i-a plăcut foarte mult poezia, în seara noastră de la Boema. Dacă vrei, îţi recit şi ţie finalul: Ci mândru fii, o, spirit de porcină/Că cel ce-n univers stăpân îşi zice/Se va-nfrupta din trupu-ţi azi la cină/Aşa-i?… Deci dormi în pace, eşti ferice!/

Dar, să revin… Eu, dragul meu Eugen, sunt propriul meu personaj: imanent şi transcendent,/aposteri-aprioric, sunt ţărână şi lopată,/groapă şi gropar de-odată/

Şi în hârca mea de Yorkick/intră universul – roată./

 

E.B.: – Aud, uneori, în mediul boemei timişorene, aceea de prin anii  ’70-’80 (tot mai dispersată, astăzi, mai anemică…), unele voci nostalgice care îţi regretă retragerea, prezenţa tot mai discretă… Resimţi şi tu aceeaşi nostalgie?

 

Tr.D.: – Chiar crezi că se mai întreabă cineva despre Traian Dorgoşan?! Fie el şi regele boemei de mai an… Nu ştiu, zău, cine îmi regretă retragerea, aşa cum o numeşti tu… Vor fi fiind unii… Poate cei care m-au ,,iubit’’ doar pentru camaraderia de pahar… Poate am obosit… Vezi, cei nouă ani îşi spun şi ei cuvântul. Sau, dimpotrivă, voi fi întinerit puţin… Oricum, cu mine sau fără mine, boema merge mai departe. Iar boema mea e viaţa şi poezia mea laolaltă…

 

E.B.: – Aşa e, să revenim la poezie… Cu ani în urmă, ai fost aniversat, graţie lui Cornel Ungureanu, directorul de atunci al Teatrului Naţional din Timişoara. În fastuosul hol cu oglinzi, alături de tine s-au mai aflat doi importanţi poeţi omagiaţi: Şerban Foarţă şi George Astaloş. A fost – îmi amintesc – un adevărat regal de poezie. Cu aplauze la scenă deschisă pentru poeţi şi actori. Pentru Poezie… Cum te-ai simţit atunci? Cum ţi-ai ,,recunoscut’’ versurile?…

 

Tr.D.: – Cum să mă simt? M-am simţit onorat. A fost cu adevărat o seară memorabilă. Cornel Ungureanu, pe care-l iubesc şi-l stimez, a organizat acea seară la care am fost invitat în calitate de sărbătorit. El, Cornel, cred că avea un mic sentiment de ,,culpă’’ pentru că ,,m-a uitat’’ la alte aniversări şi a dorit foarte mult să mă omagieze alături de cei doi importanţi şi dragi poeţi pe care i-ai amintit. Îi mulţumesc lui Cornel Ungureanu! Dar, uite, că întrebarea ta mi-a răscolit memoria şi îţi mărturisesc asta numai ţie… Adică îmi amintesc cu enormă emoţie şi bucurie că eu, Traian Dorgoşan, am fost încoronat ca Rege al Saltimbancilor, la prima ediţie a Saltimbanciadei… Nici nu mai ştiu în ce an… M-au plimbat atunci cu o trăsură cu patru cai de pe strada Alba Iulia până la Operă şi Catedrală. A fost o magie. Am şi poze de la eveniment… Am recitat din balconul Operei. Era în Piaţa Operei o mare de oameni care mă ascultau. Unii strigau: Mai tare! Te iubim, Traiane!Am recitat din Circusparada: Poftiţi la spectacol!/Poftiţi la spectacol!/ Poftiţi la spectacolul/Circului meu!…/Totul s-a datorat unui om şi artist minunat, lui Diogene Bihoi, regretată fie-i, veşnic, plecarea!

 

E.B.: – În acel context aniversar, a fost lansată şi o antologie din poezia ta, editată de Lucian Alexiu, cu titlul celebrului poem ,,Circusparada’’. Mi-aş fi dorit acea carte, dar ea a dispărut ca pâinea caldă. Mulţi amici mă întreabă unde se mai pot găsi volumele tale de poezii. Sunt oameni de cele mai diferite profesii: avocaţi, judecători, profesori, medici, instalatori, pensionari… Ce răspuns le poţi da?

 

Tr.D.: – Despre cartea de care zici – o microantologie – ar trebui să-l întrebi pe Lucian Alexiu. El e în măsură să ştie dacă mai există pe undeva, prin vreo librărie, nişte exemplare. Mi-aş dori-o şi eu… Oricum, îi mulţumesc pentru gestul său frumos… Ar putea să-l repete… Glumesc!… Iar prietenilor tăi care îmi caută cărţile – dacă nu cumva e vreo metaforă neserioasă de-a ta – le mulţumesc şi lor pentru că mai cred în poezia mea. În poezie… E încurajator…

 

E.B.: – Eşti autorul a doar două cărţi (,,Cellălalt geamăn’’ şi ,,Lacrima albastră’’) şi a antologiei amintite. Fireşte, valoarea unui poet nu e dată de numărul volumelor, al tomurilor publicate ci, pur şi simplu, de poezia care viază acolo, fie şi în paginile unei singure cărţi… Şi, totuşi, pluteşte în jurul tău o anume atmosferă enigmatică… Se spune, prin urbe, că sertarele biroului tău sunt pline de manuscrise ce îşi aşteaptă norocosul editor…

 

Tr.D.: – Mi-ai pus aceeaşi întrebare şi cu nouă ani în urmă… Haide să lăsăm acest ,,capitol’’ învăluit în aburii enigmei, aşa cum spui… Sau, dacă vrei, uită-te prin sertare, prin dulapuri… Glumesc, desigur… Îţi voi răspunde mai concret la interviul următor…

 

E.B.: – Ţi-ai schimbat, de ceva timp, starea civilă: ai renunţat la burlăcie… Se zice că ai devenit un adevărat dandy al Timişoarei artistice… Cum este să te reîntâlneşti, la o vârstă venerabilă, cu prima iubire şi firul ei, întrerupt cândva, iată, să lege fericit trecutul cu prezentul?

 

Tr.D.: – E o întrebare cam… poetică, să nu-i zic indiscretă… Ei bine, o iubesc pe Zaira, Doamna mea… Dar nu pentru că e un personaj de roman… Atât! Nu doresc publicitate de telenovelă… Au scris, mai demult, despre acest subiect, Oana Monoran, Ildiko Achimescu şi nu mai ştiu cine… Poţi afla în publicaţiile cu pricina mai multe detalii, unele picante… Despre dandysm a scris o carte, deja celebră, Adriana Babeţi. Nu m-a menţionat… Sigur, sunt un dandy şi nu de azi, de ieri! Dar tu nu eşti un dandy?… Eşti …

 

E.B.: – Dacă tu zici… Dar ce amintiri te bântuie din copilărie, din tinereţe, din Timişoara de odinioară?

 

Tr.D.: – Mi-ar plăcea uneori să hoinăresc cu tine – eşti un timişorean get-beget, un ,,fabricant’’ pur sânge – pe străzile cu parfum de epocă ale Timişoarei, ale Fabricului din anii mei tineri. Ştii că am locuit un timp, puştan fiind, pe strada Telegrafului la nr.49, la Casa Lungă, aşa i se spunea… Stăteam la bunica mea şi la o mătuşă, după mamă, Liubiţa Kremer, născută Ţărău. Soţul mătuşei, Carol, era un om foarte blând, era zidar de meserie. Îmi citea, uneori, din Neuer Weg, ziarul german local. S-au iubit foarte mult şi s-au stins pe rând, la interval de câteva luni. M-a îndurerat mult pierderea lor şi, nu ştiu de ce, mă simţeam vinovat…

 

E.B.: – Mai crezi în poezie? Ţi-a schimbat poezia viaţa, destinul?

 

Tr.D.: – Când eu nu voi mai fi, s-ar putea să existe, în locul meu, poezia… Aşa că poţi reţine: Îndoială sunt şi crez,/nălucă pe meterez,/prinţ şovăitor şi trist/(să exist? – să nu exist?)…

 

 

 

Interviu realizat de Eugen Bunaru

Orizont, nr.3, 23 martie 2007