Limbajul Flamenco

         Încă de la descoperirea sa internaţională, sub aureola romantică a călătoriilor  scriitorilor moderni ( W. Irving ), despre dansul tradiţional andaluz s-a scris mult şi continuă să se scrie, cu febrilitatea cu care se dansează. El este vedeta dezbaterilor de pe coloanele cotidianelor spaniole  şi din ghidurile de turism, despre el pomenesc pasionaţii de exotic sau de muzică veche, cunoscătorii sau neavizaţii. Unii sunt impresionaţi de emoţia puternică pe care o declanşează şi astăzi, în lumea mecanică a senzaţiilor tari. Alţii vorbesc despre  creştere şi maturizare stilistică.

Dintre ipotezele originii sale, două par mai vrednice de crezare. Flamenco ar fi apărut, spun specialiştii, în urma împletirii unor elemente decorative medievale ( creştine, islamice, iudaice ) pe broderia melodică locală, tartessiano-romană, descrisă de un Juvenal sau Petroniu. Ceilalţi îi caută filiaţia în cântecele gitano, ţesute în filigran arab, care răsunau pe uliţele sărace ale oraşelor de coastă. Un lucru e sigur – în zilele noastre evantaiul său cu o sută de variante îşi continuă mişcarea de atragere şi seducţie ;  mărturie stau festivalurile anuale din Cordoba şi Sevilla, fiestele din peştera granadină Sacromonte sau izbucnirile ad-hoc, improvizate pe scândurile teraselor, la ceas roşcat de înserare.

Pentru necunoscători, flamenco este vraja în care se contopesc şi căreia îi cedează, deopotrivă, spectatorii şi artiştii. În pătratul magic de lemn ( tablao) intră, pe rând, două sau trei persoane. Una dintre ele foloseşte chitara clasică, „rece”, cu spatele cutiei întărit, pentru a marca ritmul. Câteodată  flamenco îşi face intrarea printr-un colaj de secvenţe latino, rock sau jazz, aşa după cum consideră de cuviinţă veşnic tânărul Paco de Lucia. Traseul melodic capătă relief prin glasul vibrant al interpretului (cantaor), care îşi potenţează prestaţia cu bătăi din palme. Cântecul înseamnă ritm, dar şi improvizaţie, spontaneitate, curburile melodice lasă loc imaginaţiei, talentului şi înfloriturilor libere, în care excelează, printre alţii, un Camaron de la Isla. Cântăreţul ambulant, aşezat pe scaunul său cu spătar, pare să împărtăşească, peste creştetul atâtor generaţii, vitalitatea şi dramatismul rasei sale nomade, dar şi felul deschis şi liber al neamului andaluz, de adopţie. Melodia alunecă de la notele guturale, joase, se alege singură, ca într-un joc al întâmplării, traversează, pe rând, gama nuanţelor sufleteşti şi ajunge să se spargă în artificii muzicale vesele şi scăpărătoare. Căci flamenco nu se mulţumeşte doar să copieze viaţa, cu momentele ei de agonie şi extaz, ci, de la un moment dat, pare că devine el însuşi  viaţă, este una cu viaţa, în curgerea ei fierbinte, dulce şi tulburătoare, de neoprit.

Apariţie firească pe firul emoţiei, dansatoarea flamenco vine să decupeze, să elibereze şi să desăvârşească. Femeia- pată de culoare, costumată în tradiţionalul vestido de lunares – alb-negru-roz – cu rochia ei pepită, cu volane, ne vorbeşte despre graţie şi orgoliu, despre blândeţe şi poruncă. Gesturile ei sunt o întrecere între forţa jocului de picioare şi eleganţa orientală a braţelor şi vin să detalieze ceea ce cântecul, lichid, nu mai are răgaz să discearnă. Cu spatele drept şi ţeapăn, cu figura detaşată, dansatoarea amplifică ritmul african cu tocurile şi castanietele şi transformă definitiv timpul în năvodul unui ritual. Pe măsură ce vocea urcă sau scade, între sfâşierea unui fado şi acordurile săltăreţe ale sevillanei, dansul se aprinde, şerpuieşte insinuant, se revarsă într-o suită de bucle, pare că se subţiază, se stinge, ca să se transforme, de fapt, într-o invitaţie timidă, de tango argentinian. De aceea, nu e neapărat necesar ca în faţa privitorului să se producă un fenomen de talia Cristinei Hoya sau a lui Joaquin Cortez, pentru ca acesta să aibă, pentru câteva clipe, senzaţia de pierdere şi  miracol.

După descărcarea sa rapidă, electrică, flamenco se alungeşte într-o promisiune sonoră înaltă şi moare brusc, strâns în pumn. Iar publicul, ca şi interpreţii aplaudă şi zâmbesc împreună. Cu bucuria aceea sinceră ce înseamnă dăruire, încredere şi recunoştinţă. Şi mai înseamnă speranţă.

marti, 9 februarie, de la 18.30….

….vor citi :

  DRAGANA    ANDREICI  ( poezie )

   RALUCA  SANDU  ( proza )

    Va asteptam !

Proces verbal

                                                             

Locul : Casa Studenţilor, jos, la parter

Timpul : 2 februarie 2010

Au participat : trei oaspeţi şi o mare parte din membrii cenaclului Pavel Dan

 Actul 1. Se citeşte, în ordinea cunoscută, mai întâi proza ( B. Cazacu – „ Intrusul” ), apoi poezia ( O. Sandu – un ciclu de poeme ).

Actul 2. Cel dintâi care ia cuvântul este Eugen Bunaru, care îl situează pe B. Cazacu  într-o fază prolifică, productivă. Proza adusă, alcătuită din cinci capitole şi un epilog, alunecă pe două planuri divergente, care girează în jurul personajului central. În primul dintre capitole, autorul pare să pună la bătaie un întreg registru parodic, cu accente groteşti şi ne aminteşte, prin aceasta, de lecţia narativă a unui M. Pora. În acelaşi timp, scenele statice, de salon, evidenţiază  o anumită aplecare spre portretistică şi  descriptiv, care ne trezeşte nostalgia povestirilor cehoviene de atmosferă. Din al doilea capitol răzbate un suflu nou, textul pare să câştige în concentrare şi nervozitate, acumularea  amănuntelor generează tensiune şi trimite spre  un oniric şi un halucinant kafkian. Producerea irealului are loc prin dilatarea unor detalii. De asemeni, începând de aici, autorul începe să speculeze imaginile frumoase şi să-şi învăluie naraţiunea într-un fin abur poetic. Sintaxa mai scapă, însă, uneori, de sub control şi identificăm, pe alocuri, exprimări forţate, spaţii ermetice şi confuze. Mai trebuie lucrate şi dialogurile.  Octavia este felicitată pentrui recentele confirmări – premiul I la concursul de proză de la Sibiu şi premiul III la poezie. Ciclul adus de ea pare să degaje o tonalitate obţinută printr-un joc continuu între  tandreţe şi duritate. Avem de-a face cu texte bine lucrate, în care descoperim (auto)ironie, unde de lirism de foarte bună calitate şi un limbaj poetic imun la stridenţe şi la termeni tari, la clişeistica douămiistă. Uneori tentaţia epicului o face să folosească un tip de discurs narativ ce nu se topeşte bine în materia poemului, alteori rezolvarea  situaţiei poetice ar merita, poate, revăzută.

Dragana Andreici, studentă invitată, este de părere că proza lui Bogdan este minuţioasă, atent construită şi îi transmite impresia de povestire rusă. Poate că textul ar trebui dezvoltat tocmai în această direcţie. Trecerea la capitolul 2 rupe, însă, curgerea domoală a poveştii. Octavia scrie o poezie a urbanului, cu secvenţe lirice, flashuri, în  care par să funcţioneze analogii interesante şi care ar putea fi decodată prin mai multe chei.

Domnişoarei Cristina, alt oaspete al nostru, i-a plăcut primul capitol, aplecarea spre detaliu şi descripţie. Octavia îşi alege foarte bine titlurile

Lui  Ionel Ţârc, autor al romanului „ Sfârşitul patetic al verii”,  textul lui Bogdan îi aminteşte de Caragiale – şi anume, prima parte îi pare un început de „ Conu Leonida”, iar capitolele din urmă – de „reacţiune”.

Domnul Adrian Moroşanu, inventator şi poet, ridică mai multe probleme organizatorice, legate de funcţionarea cenaclului. În ce priveşte proza, este de părere că textele citite de autor data trecută sunt mai bune, aici descoperim exprimări ciudate. Şi pe Octavia pare să o urmărească inspiraţia mai mult în proză, poezia adusă pare neconvingătoare.

Marinel Oprea consideră că Bogdan se mişcă foarte bine pe ansamblu, dar naraţiunea ar trebui concentrată şi i s-ar putea imprima o mişcare ascendentă, spre metafizic. Poeta din seara aceasta scrie bine, cu naturaleţe şi căldură, are nerv, ştie să speculeze inversiunile de sens şi să evite locurile comune.

Ralucăi Sandu îi place proza pentru că sunt folosite imagini frumoase şi are sensibilitate legată de tradiţie.

Beatrice Serediuc îi atrage atenţia lui Bogdan asupra adjectivizării exagerate. De asemeni, tablourile / planurile create cu ştiinţă ar merita un story mai consistent.

Ariadna Perhald apreciază fragmentul în proză pentru imaginile frumoase şi pentru mesajul care denunţă minciuna socială – personajele care se mulţumesc cu reflexul hrănirii ; în poezia Octaviei atrag atenţia trimiterile spre psihologie. Pare că din ciclul acesta se degajă o mare tristeţe.

În opinia mea, proza lui Bogdan Cazacu este ingenioasă, în primul rând, ca şi punere în scenă. Din păcate, portretul personajelor secundare tinde să-l depăşească pe cel al personajului – ax central, mai slab conturat. Pasajul descriptiv este cel mai reuşit dintre toate ; sunt probleme cu repetiţiile, adjectivarea, acordarea timpurilor, folosirea cifrelor, tăietura bruscă a acţiunii. Octavia scrie foarte bine şi poezie şi proză. În şedinţa de astăzi  este vorba despre o poezie a cotidianului, despre descrierea unei lumi acceptat confuze, în care realitatea se transformă în irealitate şi invers, în care personajele par să se întâlnească / despartă ca din întâmplare. Unele poeme aduc în joc impresia de cronică spaniolă, altele mizează pe socialul autohton. Discursul este echilibrat, cu tuşe de umor, imagini puternice, fără a fi violente şi secvenţe reuşite de lirism. Asupra unor amănunte ar merita, poate, să revină. Felicitări încă o dată !

Actul 3. Autorii iau cuvântul şi îşi mărturisesc intenţiile. Sper ca impresiile noastre să le fie de folos.  Ne vedem marţi.

marti, 2 februarie, de la 18.30…

citesc

Octavia Sandu – poezie

Bogdan Cazacu – proza

Poeme noi & proza noua

            Ce poate fi mai plăcut într-o ianuarie, marţi, atunci când presiunea urbană începe să scadă şi luminile să se aprindă, decât să te lepezi de lume şi să începi o serată literară ? Iar pe 19 am avut parte de toate : şi de texte bune şi de critici şi de confruntări de opinii, învelite într-o ţiplă subţire de umor.

Ne citesc Beatrice Serediuc şi Moni Stănilă.

        Eugen Bunaru consideră că Beatrice îşi confirmă buna impresie şi demonstrează, încă o dată, un antrenament regulat al scris – cititului. Proza ei are nerv şi tensiune, frazarea şi ritmul sunt conduse cu grijă, atmosfera este creată cu ştiinţă, prin secvenţe cinematografice şi prin „scanări” reuşite de dialog. Din păcate, aceleaşi dialoguri, care ne transmit impresia de natural (ism), alunecă spre un efect tezist sau patetic, care ne aduc aminte de proza britanică a „tinerilor furioşi”.

Moni ne citeşte, de data aceasta, un întreg ciclu poetic, ceea ce denotă maturitate. Vorbim despre o poezie în care se întrepătrund incantaţia cu aciditatea pamfletară – vezi ciclul „Rasputin” – o poezie de armonizare a contrariilor şi de rememorare a esenţialului. Descoperim, încă o dată, în poemele sale,  efortul de mitologizare a familiei, ca loc originar, ca simbol al unei arhaităţi redescoperite. Lirismul profund al versurilor  se degajă dintr-un fond sonor de muzicalitate psalmică, pe care izbucnesc învolburări de senzaţii şi trăiri ce depăşesc descripţia imediatului şi ating metafizicul. În acelaşi timp, se menţine  aerul dens de concreteţe mustoasă. Tonul solemn place, numai că uneori apare senzaţia de enunţiativ şi  sentenţios sau surplusul verbal.

Oaspetele nostru din seara aceasta, domnişoara Paula ne mărturiseşte că proza Beatricei are forţa de captare a cititorului şi e reuşită ca frescă ; în schimb, nu este prea obişnuită cu tipul de limbaj folosit – şi, de aici, discuţia se ramifică pe direcţia modernism / postmodernism literar.

Ariadna Perhald este de părere că textul Beatricei reuşeşte să comprime un fragment de realitate şi să ne ofere o senzaţie de autentic. În acelaşi timp, din el se degajă o tristeţe enormă. Poemele lui Moni se alcătuiesc dintr-o împletitură de imagini cu unele valenţe filosofice. Dintre toate, cel mai mult atrage ultima poezie.

Şi Marinel Oprea apreciază talentul Beatricei, simte nervul şi forţa prozatorului – mai ales în prima parte a textului – căci în cea de-a doua, acţiunea pare să scadă. Din păcate, însă, într-o proză de asemenea factură nu există mister, iar liricul şi filosoficul par dezavantajate. Descoperim, de asemeni, unele probleme de limbaj şi imagini neplauzibile.

Cât despre mine, consider că este vorba despre o seară care pare să aibă ca temă inconsistenţa cotidianului. Şi eu apreciez munca de construcţie a Beatricei, în acelaşi timp un manifest asupra debusolării tineretului şi un exerciţiu de virtuozitate literară. Îmi place accelerarea bruscă a story-ului şi schimbarea de planuri, impresia de autentic, mixajul între lirism şi parodie, între diafan şi vulgar. Într-adevăr, unele dialoguri par să cadă în tezism, filosofarea adolescentină eşuează câteodată în poantă ( ceea ce trimite spre mentalităţi la modă ), dar acestea sunt detalii ce pot fi uşor de refăcut. Ce este important este că Beatrice are talentul şi forţa necesare abordării prozei de anvergură.

Moni scrie o poezie a inconsistenţei prezentului, pe care îl fotografiază sau căruia îi caută un sens prin apelul la mit, la religie sau la istorie domestică. Versurile ei apar   printr-o hipertrofie a eului creator, care ocupă întregul spaţiu al realităţii, un eu care tinde să înghită concretul, să-l dizolve şi să ni-l returneze „în gura mare”. Poeziile ei se compun prin reconfigurarea sau sublimarea unor crâmpeie de real sau amintire, coabitează aici şi iubirea şi ura şi ironia şi furia şi violenţa extremă, dar pe sub toate acestea se aude curgând un izvor curat de tristeţe rusească. Sunt poeme de forţă şi de substanţă  care ar putea câştiga, poate, mai mult, prin scurtarea narativului şi prin simplificare.

O serată într-adevăr interesantă. La bună vedere.

vineri, 22 ianuarie, ora 12.00…

mîine, 19 ianuarie…

…ora 18.30, la CS citesc eu – poezie

şi

Beatrice Serediuc – proză

Vă aşteptăm!

Latifundiar

Trăiesc în patericul de pâine

cu păianjeni de Amazon,

trifoi păstrat

din era cu plastic- de-i a lui viaţa

s-o pipăi eu, lumănarea topită

până jos se cheamă a fi numele de

linie şi cerc.

Încă-i de sânge inima mea,

să trăiesc acolo în spatele lor,

de zici că ei vorbesc în locul meu,

să mă pipăie

de mustaţă-trifoiule cu nerv gălbui

- vise ciudate cresc din somnul

apelor, nesimţitor se varsă în

pământ.

Latifudiar, păşesc Amazon

cu pumni de ceară-n în picioare,

o lumânare-n mână -neaprinsă,

şi rumoarea trifoiului încă păstrat

în buzunar,

să nu mă sting devreme.

LA MULŢI ANI! ŞI…

…VĂ AŞTEPTĂM MARŢI, 12.01.2010, ORA 18.30, LA CS, SALA CENACLULUI PENTRU PREZENTAREA FILMULUI

INTERFERENŢE. TIMIŞOARA-CHIŞINĂU,

REALIZAT DE GHENADIE POPESCU IN URMA PROIECTULUI CU ACELAŞI NUME.

PROIECTUL CENACLULUI PAVEL DAN, CASA DE CULTURĂ A STUDENŢILOR DIN TIMIŞOARA, ÎN COLABORARE CU CENACLUL STARE DE URGENŢĂ DIN CHIŞINĂU, CONDUS DE DUMITRU CRUDU.

(FILMUL E SUPER!)

Interferenţe. Timişoara – Chişinău

CENACLUL DE LA BIBLIOTECA HASDEU

Prezentarea filmului Interferenţe. Timişoara – Chişinău

de Ghenadie Popescu

cu:

Dumitru Crudu

Moni Stănilă

Dafina David

Oleg Carp

Alexandru Macrinici

Natalia Graur

Alexandru Potcoavă

Bogdan Cazacu

Alexandru Vakulovski

Diana Iepure

Andreea Toma

Ariana Perhald

Ana Puşcaşu

Nicoleta Papp

Raluca Sandu

Ana Toma

Ne vedem la Ştefan cel Mare!

Sâmbătă, 9 ianuarie, ora 14 fără 15